Emanuel Petran dă o soluție impredictibilă textului monologat, conturează un profil mozaicat personajului interpretat, lărgind mult componentele lui caracteriologice în care se oglindesc sinceritatea și revolta, simplitatea și complexitatea stărilor contradictorii, mânia scrâșnită și orgoliul rănit, nevoia de comunicare cu ceilalți și obsesia de integrare în ordinea lumii. E un personaj tragic, înrăit de frustrări, aspirând la armonia care i-a fost pe nedrept refuzată. Actorul dezvoltă cu empatie și experiență aceste trăsături ale personajului. Regizorul dă dovadă de maturitate și ingeniozitate în aprofundarea unei teme dramatice potrivite temperamentului său artistic.

Adrian Țion, Explorare regizorală subiectivă în monodrama Sărută-mă,

în ziarul Făclia, miercuri, 14 sept. 2022

Vlad Zografi s‑a născut la Bucureşti în 1960. A studiat fizica la Universitatea din Bucureşti, iar în 1994 a obținut un doctorat în fizică atomică la Universitatea Paris XI, Orsay. A debutat în februarie 1990 în România literară, cu o povestire. A publicat proză (Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993; Omul nou, 1994), apoi teatru: Isabela, dragostea mea (1996, Premiul Uniunii Scriitorilor), Oedip la Delphi (1997), Regele şi cadavrul (1998), Viitorul e maculatură (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor), America şi acustica ( 2007, Premiul Uniunii Scriitorilor), Petru (2007, conținând variante revăzute ale unor piese publicate anterior), Toate minţile tale (2011). Petru a fost prima piesă de teatru românească pusă în scenă după 1989 la Teatrul de Nord din Satu Mare și apoi la Teatrul Bulandra (în regia Cătălinei Buzoianu, spectacolul fiind invitat la Bienala de la Bonn în 1998). În 2012 a publicat eseul Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate și istorie. În 2016 a publicat romanul Efectele secundare ale vieții (Premiul Observator Lyceum, 2017), apărut în limba cehă (traducere de Jiři Našinec, Editura Havran, Praga, 2019) și în limba sârbă (traducere de Ðura Miočinović, Editura Knjževna radionica Rašić, Belgrad, 2020). În 2018 a publicat romanul Șapte Octombrie.

(Biografie preluată de pe site-ul Editurii Humanitas.)

Format și specializat în domeniul științelor exacte, Vlad Zografi a vrut dintotdeauna – așa cum declara într-un interviu – să scrie, însă „neexistând meseria de scriitor”, „asta dacă nu cumva ești autor de bestseller-uri, ceea ce nu sunt, nici nu mi-am propus să fiu”, s-a gândit să se facă jurnalist, dar „nu cred că jurnalismul mi se potrivea, am reacții întârziate și rămân cu ochii în soare”. Doctoratul în fizică de la Paris ar fi tentat pe altcineva să nu mai revină în țară, dar Vlad Zografi nu și-a dorit asta dintr-un motiv cât se poate de simplu: nu poate să scrie decât în limba română și simte „limba română ca pe un organ intern netransplantabil”, trăind „cu violență în intimitatea limbii române”.

Ultimul volum de teatru, Toate mințile tale, datează din anul 2011. De atunci s-a dedicat prozei, considerând că pe tărâmul teatral a spus „tot ce avea de spus”, vremea în care „am scris teatru e închisă într-o capsulă de care m-am îndepărtat mult”. Chiar dacă în ce scrie „încape mult ludic”, totuși, pentru el „scrisul nu e un capriciu, nu mă amuz să încerc una sau alta doar ca să văd ce-ar ieși, dacă scriu ceva trebuie să mă conving că are într-adevăr miză, n-am timp și energie de pierdut”. Consideră că „scrisul e un amestec straniu de rigoare și delir”. Piesele de teatru le-a scris „pornind de la niște gânduri care se dezvoltau și niște nuclee care atrăgeau materia altor gânduri, până se condensa ceva care să semene cu o piesă”.

Cu toate că munca de scriitor și de editor îi absoarbe cea mai mare parte din timp, este și un asiduu comentator politic. Totul vine dintr-o angajare responsabilă în cotidianul social, „dintr-o revoltă spontană”, atunci cînd în jur se petrec „lucruri inacceptabile”.

La întrebarea Ralucăi Juncu din interviul menționat (https://www.forbes.ro/articles/vlad-zografi-arhitectura-unei-cariere-112884), „cum se simte dramaturgul în sală urmărind cea dintâi reprezentație a uneia din piesele sale?”, Vlad Zografi a recunoscut că „e o senzație stranie, te recunoști și nu te recunoști în ce vezi pe scenă. Sunt cuvintele tale, dar privite dintr-o altă perspectivă, descoperi ce-ai pus acolo fără să știi – ceea ce e bine. Suprapui spectacolul avut în minte când ai scris, pe spectacolul real care se desfășoară în fața ta. În ’97 s-a pus în scenă Petru la Teatrul din Satu Mare. Țin minte că eram bucuros și amețit – e o amintire dintr-o capsulă a timpului foarte, foarte îndepărtată”.

 Material realizat de Eugenia Sarvari

Monologul Sărută-mă a apărut în volumul de teatru Viitorul e maculatură la Editura Humanitas în 1999. Prima reprezentație a piesei, constituind premiera absolută, a avut loc la Teatrul Național din Cluj-Napoca la 21 noiembrie 2001, în regia lui Ovidiu Caița. Monodrama fiind reluată în 2011 în regia lui Victor Olăhuț.

Piesa este drama unui om bolnav de lepră, un marginal trăitor la periferia vieții, care pătrunde în casa dezordonată a unui om oarecare, deși leproșii sunt izgoniți din societate și nu se pot adăposti în interiorul zidurilor orașului, trebuind să plece, iar dacă cineva s-ar apropia, sunt obligați să strige de departe „necurat, necurat”. Aflăm din mărturiile personajului că de copil i se acordase o grijă excesivă, fiind mereu bolnav. Apoi, a primit o atenție deosebită și din partea soției sale, care, între timp a murit în urma unui cancer. Povestea lui se dezvăluie treptat, ca într-o peliculă filmată. Sunt înfățișate etapele degradării şi izolării și căderea treptată într-un afund al existenței din cauza acestei boli năpraznice de care s-a molipsit absolut întâmplător, dintr-o simplă neatenție, dar care l-a costat îndepărtarea de oameni și l-a condus înspre existența precară a unui om fără adăpost. În cele din urmă, leprosul se face stăpânul acestei case care de fapt nu-i aparține, uzurpând un loc ce nu i se cuvine, dar pe care îl ocupă cu aplombul celui hotărât să se răzbune: pe situație? pe cei din jur? pe ipocrizia oamenilor? sau pe toate în același timp.

În Biblie apar numeroase referințe la vindecarea leproșilor. Așa de pildă în Matei 8: 1-3: „Şi când a coborât Isus de pe munte, mari mulţimi au mers după El. Şi iată, a venit un lepros şi I s-a închinat, zicând: Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi. Şi întinzând mâna, Isus S-a atins de el, zi-când: Vreau, fii curăţat! Şi îndată lepra lui a fost curăţată”. Apoi Luca scrie despre vindecarea celor zece leproși. Recunoștință pentru gestul făcut de Isus a avut doar unul. Ceilalți nouă nu s-au întors să mulțumească. De asemenea, Francisc de Assisi, la începutul convertirii a întâlnit în drumurile sale un lepros pe care, din iubire față de Isus, l-a sărutat. Gest de iubire dus până la capăt, venit dintr-o credință foarte puternică; „De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare”. (2 Cor 12:10) Doar El ne-a dat putere „să călcăm peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului: și nimic nu ne va putea vătăma” (Lc 10:19).

Într-un film al lui Kevin Reynolds (Risen) era o imagine tulburătoare în care tribunul roman Clavius (Joseph Finnes) este însărcinat să elucideze misterul Învierii lui Isus. Așa el îl urmărește cu uluire mută pe Isus care îmbrățișează un lepros. Desprins din îmbrățișare, acesta se îndepărtează. Întorcându-se la un moment dat, are fața curată, vindecată de lepră. Plăgile au căzut; și-a pus nădejdea în El și nu s-a mai temut de nimic, spre deosebire de Petru, care în clipa încetării contactului cu lumina din ochii Lui, privind la furtuna din jur, nu a mai fost în stare să calce pe ape. „Nu vă temeți” (Mt 10:31) este îndemnul!

„Sărutarea leprosului” ar trebui să constituie o lecție de conduită pentru noi toți. Și atunci când în piesă, leprosul, intrat într-o biserică – dorință legitimă de a căuta salvarea prin spiritualitate - îi cere preotului să-l sărute, acesta nu se poate ridica la înălțimea așteptărilor și îl evită, strecurându-se printre cei prezenți. Lucru perceput de cel bolnav ca abandon din partea lui Dumnezeu, clipă a prăbușirii în iarna ființei.

Piesa îndeamnă la o meditație asupra a ceea ce înseamnă compătimire, asumare, dar și însingurare și cumplită deznădejde. Există momente în viață când Dumnezeu ne cheamă să mângâiem, să oblojim răni, să-l „îmbrățișăm pe lepros”.  Există un pasaj în Sărutul dat leprosului de François Mauriac în care Noémi se apropie, noaptea, de soțul ei – față de care avea o repulsie viscerală –, acesta prefăcându-se adormit: „ea se ridica și îl acoperea cu sărutări – sărutări ca acelea pe care, altădată, buze de sfinți le dădeau leproșilor. Cine poate ști dacă aceștia se bucurau simțind peste rănile lor suflarea oamenilor fericiți!”. Gest perceput ca afront? Ca fățărnicie? Încurcate sunt mințile și viețile oamenilor.

Material realizat de Eugenia Sarvari

Cu Emanuel Petran despre spectacol

Prima apariție a lui Emanuel Petran într-o piesă a lui Vlad Zografi a fost imediat după terminarea Facultății de Teatru de la Cluj, în septembrie 1997, în spectacolul Petru sau Petele din soare, în regia lui Cristian Ioan, la Teatrul de Nord din Satu Mare. Spectacolul, foarte bine primit de public și critica de specialitate a ținut multă vreme afișul teatrului sătmărean.

În 2001, actorul, sub îndrumarea lui Ovidiu Caița și apoi în 2011, sub aceea a lui Victor Olăhuț realizează one-man show—ul Sărută-mă de Vlad Zografi la Studioul Euphorion. Acum, se află, pentru a treia oară în fața aceluiași text. Într-o pauză de repetiții am discutat despre această nouă viziune a textului zografian.

Eugenia Sarvari: Cum ai ajuns la a treia variantă a acestui text și care ar fi diferența între Sărută-mă din 2001, respectiv 2011 și cel de acum?

Emanuel Petran: Primele două le-am făcut cu doi regizori. Această a treia variantă o fac singur, după ce, în urma unei întâlniri pe care am avut-o la București cu autorul Vlad Zografi, acesta mi-a spus, foarte elegant și drăguț, încercând să nu mă jignească, că acest text nu este despre un homles, ci despre un ins care intră într-o încăpere și încearcă să pună stăpânire pe casă.

E.S.: Unde a fost întâlnirea, la Muzeul Literaturii Române?

E.P.: Da, cred că atunci. I-am explicat că asta a fost indicația regizorului. Ei, acum, făcând eu spectacolul, încerc să pornesc de la gândul autorului. Pentru că aceasta este linia personajului. Și încerc să o duc și mai departe. Textul lui Vlad Zografi se bazează pe ideea de a intra în casa cuiva și de a se face stăpân pe toate. Din punct de vedere moral nu e în ordine, dar, din păcate, este ceea ce se întâmplă în lumea de azi. Pentru că azi nu se intră doar în casele noastre, ci și în sufletele noastre. Se încearcă schimbarea cu forța a felului de a gândi, se încearcă ștergerea amintirilor, ca să poți să-l manipulezi pe cel de lângă tine. Să-i impui modul de a acționa și a gândi.

E.S.: Deci boala personajului este mult mai complexă...

E.P.: Într-adevăr. Lepra și faptul că ai lepră nu ar trebui să-ți dea dreptul de viață și de moarte asupra vieții și casei cuiva. Bolnav de când se știe, acest om este îngrijit, este cocoloșit de toată lumea. Inclusiv de soția lui. Acest lucru îl face să-și arate nu dragostea, ci frustrarea față de acele lucruri. Nu dragostea față de acei oameni care l-au iubit. El alege să nu fie iubit, refuză dragostea și refuză absolut orice în numele ideii de libertate și de a face ce vrei atunci când ai control asupra celorlalți printr-o formă sau alta. Aici, respectiv, prin lepră. Dar în piesa lui Zografi lepra nu este decât o metaforă a puterii inconștiente asupra celorlalți.

E.S.: Opțiunea ta de a reveni asupra acestui text vine și din dorința de a depăși această perioadă de îndepărtare dintre oameni pe care o traversăm, în care frica de relație cu celălalt a pus stăpânire pe noi?

E.P.: Da, s-ar putea spune și asta, dar ideea de bază rămâne aceea a încercării de insinuare și de înstăpânire pe viețile celorlalți.

Interviu realizat de Eugenia Sarvari

Septembrie 2022