Ce știm noi despre război? Nimic. Ce știm despre cum e să-ți moară cineva sau să dispară fără urmă? Ce știm despre bombardamente, raiduri, gloanțe, violuri sau copii uciși? Absolut nimic.
Da, vedem imagini, ascultăm știri, empatizăm (mai mult sau mai puțin), ajutăm cu ce putem, dar de fapt, nu știm nimic. Ne mai revoltăm din când în când (din ce în ce mai rar), mai spunem câte un Doamne-Ferește!, poate mai vărsăm câte o lacrimă. Dar viața noastră, nu-i așa, merge mai departe. Suntem prinși în propriul război: cu statul nostru (sau cu absența și ineficiența lui), cu semenii noștri, cu noi înșine. Noi ducem războaie de o zi (în funcție de știrile care ni se livrează) sau participăm vehement la lupte fictive în lumea virtuală și gata: suntem mici eroi patetici.
Dar morții, sacrificiile, haosul, dramele – toate acestea sunt reale, se întâmplă. Lângă noi.
Încercăm, prin aceste trei texte dramatice (care vorbesc, fiecare în felul lui, despre tragedia din Ucraina), să conștientizăm ce se întâmplă, să fim mai simțitori, să nu uităm (cum am uitat atâtea altele). Să fim oameni, până la urmă.
Mă bucur că am reușit să colaborez cu Anastasiia și Pasha Fedotov (scenografie și muzică) pentru că ei sunt partea vie, reală, concretă a dramelor despre care vorbim. Ei (și miile asemeni lor – refugiați sau nu) sunt motivul pentru care îndrăznim să facem Teatru în vreme de război.
Cu speranța și gândul bun că poate reușim să ajutăm cu ceva, să ne vindecăm.
Natalia Vorojbit este dramaturg şi scenarist de film, şi unul dintre cei mai importanţi promotori ai renaşterii dramaturgiei naţionale ucrainene în secolul XXI. A absolvit Institutul de Literatură „Maxim Gorki” de la Moscova în anul 2000. Galka Motalko este prima sa piesă majoră, care a devenit un succes imediat după absolvire. Grânarul, o piesă istorică pe tema ororilor Holodomor, foametea artificială indusă de către stat în Ucraina sovietică în anii 1930, a fost montată de către Royal Shakespeare Company la Londra în 2009. Natalia Vorojbit a participat la Euromaidan, tema conflictului cu Rusia devenind ulterior unul dintre laitmotivele operei sale. În 2015 a fondat împreună cu Georg Genoux Theater of Displaced People, un proiect dedicat poveştilor refugiaţilor din Donbass, voluntarilor şi militarilor în retragere, plasat sub semnul puterii terapeutice a teatrului. Piesa Bad Roads (2017) a fost pusă în scenă la Royal Court Theatre în Londra şi, adaptată pentru marele ecran şi regizată de autoarea însăşi, a fost propunerea oficială a Ucrainei la Premiile Oscar 2022. Natalia Vorojbit scrie în ucraineană şi în rusă.
Dramaturg şi scenarist de film, Tetiana Kițenko are o predilecţie pentru drama socială şi psihologică. Distinsă cu premii la Săptămâna Pieselor de Teatru Contemporan de la Kiev (în 2011, 2012 şi 2013) şi la festivalul Drama.UA de la Liov (2012), câştigătoare al Marelui Premiu al competiţiei Free Theater (Londra-Minsk, 2016), Tetiana Kiţenko este de asemenea curator pentru mai multe proiecte socio-culturale şi membru în consiliul director al ONG-ului „Platforma de Teatru” din Kiev, precum şi în consiliul director al Uniunii Actorilor de Teatru.
Natalia Blok este un dramaturg şi scenarist ucrainean foarte apreciat. Piesele sale au fost montate cu success atât în Ucraina (în teatre de stat şi teatre independente), cât şi pe scenele internaţionale. Numele autoarei se regăseşte cu regularitate pe lista nominalizărilor în cadrul competiţiilor prestigioase de scriere dramatică: Săptămâna Pieselor de Teatru Contemporan, Batumi Monoplay Festival, UA Drama. Operele sale au fost traduse în poloneză, georgiană, germană şi rusă. Natalia Blok este fondatoarea Teatrului Dramaturgilor şi multiplă laureată a premiilor competiţiilor de scenaristică organizate de Ministerul Culturii din Ucraina.
Teatru în vreme de război
Ce știm noi despre război? Nimic. Ce știm despre cum e să-ți moară cineva sau să dispară fără urmă? Ce știm despre bombardamente, raiduri, gloanțe violuri sau copii uciși? Absolut nimic.
Da, vedem imagini, ascultăm știri, empatizăm (mai mult sau mai puțin), ajutăm cu ce putem dar, de fapt, nu știm nimic. Ne mai revoltăm din când în când (din ce în ce mai rar), mai spunem câte un Doamne-Ferește!, poate mai vărsăm câte o lacrimă. Dar viața noastră, nu-i așa, merge mai departe. Suntem prinși în propriul război: cu statul nostru (sau cu absența și ineficiența lui), cu semenii noștri, cu noi înșine. Noi ducem războaie de o zi (în funcție de știrile care ni se livrează) sau participăm vehement la lupte fictive în lumea virtuală și gata: suntem mici eroi patetici.
Dar morții, sacrificiile, haosul, dramele – toate acestea sunt reale, se întâmplă. Lângă noi.
Încercăm, prin aceste trei texte dramatice (care vorbesc, fiecare în felul lui, despre tragedia din Ukraina), să conștientizăm ce se întâmplă, să fim mai simțitori, să nu uităm (cum am uitat atâtea altele). Să fim oameni, până la urmă.
Mă bucur că am reușit să colaborez cu Anastasia și Pasha Fedotov (scenografie și muzică) pentru că ei sunt partea vie, reală, concretă a dramelor despre care vorbim. Ei (și miile asemeni lor – refugiați sau nu) sunt motivul pentru care îndrăznim să facem Teatru în vreme de război.
Cu speranța și gândul bun că poate reușim să ajutăm cu ceva, să ne vindecăm.
