În „capitala unui județ de munte“ în care nu se întâmplă prea multe, scrisoarea de amor dintre prefectul Tipătescu și soția lui Zaharia Trahanache, Zoe, ajunsă în mâna cui nu trebuie, se transformă într-o armă de temut, scoțând din amorțire orașul (așa cum o face și personajul Necunoscutei coborâtă din trenul luxos de Sinaia, în târgușorul Stelei fără nume a lui Mihail Sebastian).

În cartea sa despre Caragiale, V. Fanache face o analiză profundă a semnificației pierderii scrisorii: „Semnificația prioritară a «scrisorii» din celebra comedie caragialiană se poate stabili îndată ce recunoaștem că toate personajele piesei sunt dependente de textul pierdut de Zoe. «Scrisoarea» include conotații de suprapersonaj, am putea spune de actant referențial, datorită căruia curba destinelor prinse în jocul scenelor cunoaște sinuozități și răsturnări neașteptate, de la extaz la panică și viceversa. Cei care intră în posesia «scrisorii» se consideră implicit beneficiarii unei identități (politice, intelectuale, civile, existențiale), cu alte cuvinte ajung să aibă o siguranță de sine; dimpotrivă, aceiași, în cazul pierderii textului magic, simt că se prăbușesc în abis. Pierderea «scrisorii» semnalează dezintegrarea identității, cu întregul său cortegiu de performanțe: rang social, aspirații, relații lucrative etc. «Am pierdut-o!» articulează întrerupt de sughițuri dezolate Cetățeanul turmentat, ca în clipa în care se întoarce jocul, Cațavencu – prăbușit – să exclame același lucru: «Am pierdut-o!».

«Am pierdut-o!», în exprimarea personajelor caragialiene, transcende sensul banal pentru a primi o deschidere semantică de profundă generalitate; parcă individul în cauză ar fi pierdut absolutul însuși și astfel s-ar fi pierdut pe sine. Mărturisindu-i Zoei că nu mai are «scrisoarea!», femeia i se adresează lui Cațavencu în termeni furioși, de Eumenidă «... ești pierdut! da, pierdut!...». Așadar «am pierdut-o!» aduce după sine pe «sunt pierdut», din acel moment individul nu mai contează ca ființă în lume. Abandonarea în cenușiul vieții, ratarea șansei, isterizarea neputincioasă produc personajului lovit de «pierdere» o stare de turmentație și zăpăceală. Concluzia «impertinentului» Cațavencu, după ce îi eșuează încercarea de a fi forțat destinul, este a unui desființat, căzut în pulberea anonimatului: «Sunt în adevăr pierdut!», care va să zică «Eu nu mai sunt!».

În loc de «scrisoarea pierdută» se poate pune individualitatea pierdută în comică bulversare. Ființa caragialiană nu-și aparține, ea se pierde în celălalt, care, la rândul său, este aspirat de altcineva ș.a.m.d. Pierzându-și sinele (marca identității), individul se anonimează și devine disponibil pentru orice rol. Fiecare poate împrumuta masca celuilalt, vocația interșantajabilă pare firească și confuzia onomastică la fel de normală“.

Fie că e vorba de Cațavencu, fie că e vorba de pelticul Agamiță Dandanache - ramolitul căruia „i se oferă plăcerea de a spune palavre într-un cadru organizat“ –, amândoi se bazează, în ascensiunea lor, pe câte o scrisorică pierdută, doar că al doilea se dovedește o canalie mult mai mare decât primul. La polul opus se situează Cetățeanul turmentat. Întrebarea lui repetată „eu cu cine votez“ nu înseamnă nicidecum deruta unui ins plutind doar în aburii alcoolului, ci, dimpotrivă, neliniștea omului lucid, care are o dilemă adevărată – și atunci ca și acum – în a-și pune problema de acordare a încrederii, în cine? De aici mereu actualitatea întrebării lansate de personajul lui Caragiale. „În mentalitatea lumii caragialiene, devenirea individului reflectă țesătura relațiilor de culise. (...) Nu te cunoaște «Dumnealui», poți să fii genial, nu însemni nimic (...) ești un cetățean oarecare, căruia nu i-a fost dat nici măcar să aibă o identitate de împrumut“, observă V. Fanache în același studiu. Însă Cetățeanul turmentat, omul fără nume, este chiar cel care restabilește ordinea. Este singurul sincer în această lume cu susu-n jos, necunoscut, mereu „magnetizat“. Dar oare această stare de abureală continuă nu vine din dorința / impulsul de a trece mai ușor, de a nu vedea cu ochii limpezi, lucizi, aceste mașinații „de culise“?

Trădări, ambiții nemăsurate, drame – pentru că o îngrozitoare dramă parcurge, de fapt, Zoe. Îndrăgostită până la „nebunie“ de Tipătescu, Zoe se vede trădată profund în „amoarea“ ei, atunci când „infamul“, pus să aleagă între iubirea ei și cățărarea pe scara politică, nu o preferă pe ea. Dar oricum onoarea ei nu era în pericol, cu asul pe care îl avea în mânecă, împotriva lui Cațavencu, „babacul“, care îndemna mereu la „puțintică răbdare“.

„Secretul Scrisorii pierdute – ne spune V. Fanache – persistă, ascuns în stratul cel mai adânc al conștiinței noastre culturale, el generând spontan situații caragialiene, inclusiv somptuoase banchete, în care se aud rostindu-se vorbele străbunicului Cațavencu: «Să mă ierți și să mă iubești (expansiv) pentru că toți ne iubim țara, toți suntem români... mai mult sau mai puțin onești!»“.

Piesa lui Caragiale a văzut pentru prima dată luminile rampei la 13 noiembrie 1884 la Teatrul Național din București și a apărut în două numere din revista Convorbiri literare, nr. 11 (februarie) și nr. 12 (martie) 1885.

Prima punere în scenă a piesei la Naționalul clujean a avut loc în anul 1920 și avea titlul Scrisoarea Perdută. În anul 1950 textul a fost montat de Vintilă Rădulescu, iar în 1959 de Ion Dinescu.

Material realizat de Eugenia Sarvari