Veta, interpretată de Ramona Dumitrean, conferă senzualitate și adevărată simțire de îndrăgostită personajului. Ea este o femeie cu capul pe umeri, amantă și stăpână deopotrivă, știe să îmbine rolurile, dar e chinuită zdravăn de "ambițul erotic". La fel ca Zița, sora Vetei, care în interpretarea Rominei Merei apare în postură de amorezată zăludă, isterică, devorată ilar de flacăra iubirii. "Deh! (zice Jupân Dumitrache reflectând) Ale tinereții valuri". [...]

„Ambițul politic" e redat în susținut regim comic de Ovidiu Crișan și Miron Maxim. Jupân Dumitrache și Nae Ipingescu sunt jucării tragi-comice întâlnite la margine de București sau oriunde în sudul periferic românesc. Amândoi nutrind sincere sentimente patriotice, alimentate din citirea căznită a ziarului Vocea patriotului naționale, din care nu pricep nimic, dar se grozăvesc mai presus de toate. Specific național. Despre Jupân Dumitrache al lui Ovidiu Crișan putem spune astăzi că e un bărbat stresat. El e prins într-un continuu parapon nevrotic până în finalul expozitiv, când ițele intrigii se descâlcesc. În capul lui sunt numai bagabonți vicleni și insistenți care atentează la "onoarea lui de familist". Miron Maxim (Nae Ipingescu) învelește în servilism personajul, secondându-l umil și grotesc pe "chiristingiu". În rolul lui Spiridon regizorul a preferat pe Alexandra Tarce în travesti, veritabil spiriduș, dirijat și profitor, care știe tot dar face pe prostul în avantajul său.

Întreaga atmosferă a piesei respiră acest parapon generalizat. Personajele își trăiesc supărările, necazurile și obsesiile lor cu ciudă și aprigă dorință de răzbunare sau împlinire. Totul e ambalat strident în hazul și cariaghioslâcul specific caragialian. Regia merge aproape de text, fără să dezvolte chițibușerii anexe. [...]

Între 1860-1864 urmează clasele primare la Școala Domnească din Ploiești, iar între 1864-1867, Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel", din același oraș, considerat mai târziu de Caragiale, drept urbe natală.

Se înscrie, în 1868, la Conservatorul din București, unde urmează cursurile de declamație și mimică ale unchiului său, Costache Caragiali, până la suspendarea acestora, în 1870. Se întoarce la Ploiești și se angajează copist la Tribunalul Prahova. În același an, la 8 august, participă la republica ploieșteană pentru o zi a lui Alexandru Candiano-Popescu, politica fiind obiect de deriziune în numerase schițe și articole viitoare. La 10 septembrie, moare tatăl său, Luca. După moartea tatălui revine în București, ca sufleur și al doilea copist la Teatrul Național, numit la propunerea lui Mihail Pascaly. Drumul către politic trece prin gazetărie. Corector, girant responsabil, redactor, editor sau colaborator, Caragiale menține cu presa cel mai intens și mai constant contact profesional.

Caragiale debutează în Ghimpele, în 1873, unde va colabora până în 1875.

Între 1876-1877 este corector la Uniunea democratică, ziarul grupării tinerilor liberali. Scoate săptămânalul umoristic și literar Claponul. E o perioadă de improvizații, de căutări inerente începutului.

Între 1877-1878 publică un text de o surprinzătoare limpezime și incisivitate, Cercetare critică asupra teatrului românesc, în România liberă. În acest text denunță corupția presei pe de o parte, impostura localizărilor și a plagiatelor din teatru, pe de alta. Preocupările scriitorului de gazetar al vieții teatrale merg atât spre chestiuni instituționale, cât și spre chestiuni estetice. Ideile pledează pentru un teatru autonom, eliberat de tutela bugetară spre satisfacerea dorințelor publicului. Devine coleg de redacție cu Eminescu și Slavici la Timpul. Din luna mai începe să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii lui Titu Maiorescu. La a XV-a aniversare a Junimii de la Iași, la 12 noiembrie 1878, Caragiale citește O noapte furtunoasă sau Numărul 9.

La 18 ianuarie 1879 are loc prima reprezentație a Nopții furtunoase. În același an are loc lectura piesei Conul Leonida față cu Reacțiunea. De altfel, la reuniunile Junimii scriitorul își va citi, rând pe rând, comediile. În Convorbiri literare (octombrie și noiembrie), organul de presă al Societății,  apare O noapte furtunoasă.

La 22 iulie 1880 are loc premiera la Conul Leonida față cu Reacțiunea, la grădina Rașca. Comedia apăruse în Convorbiri literare în luna februarie. Piesa pare să nu se mai fi jucat la Național până în 1912, la jubileul de șaizeci de ani al autorului.

La 17 februarie 1883 premiera, la Teatrul Național, cu O soacră, cu titlul Soacra mea Fifina, apărută fragmentar, în Evenimentul literar, în februarie 1894. Piesa a trecut și a rămas aproape neobservată.

La 13 noiembrie 1884, la Teatrul Național are loc premiera cu O scrisoare pierdută, apărută în Convorbiri literare în martie 1885. Piesa cunoaște un considerabil succes de public și de cronică dramatică.

La 12 martie 1885 se naște Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu cu Caragiale. La 8 aprilie are loc premiera cu D-ale carnavalului, apărută în Convorbiri literare în mai 1885. Deși distinsă cu Premiul Direcției generale a teatrelor, piesa e criticată în jurnale și fluierată de public.

În 1888, după ce își făcuse un nume prin publicarea și reprezentarea comediilor, Caragiale este numit director al Teatrului Național - cu titulatura de director general al teatrelor. Un an mai târziu, sub presiunea atacurilor dinăuntrul și din afara teatrului, Caragiale demisionează.

La 7-8 ianuarie 1889 are loc căsătoria civilă și religioasă cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly. În luna mai apare volumul Teatru la Editura Librăriei Socec - în prefață, studiul lui Titu Maiorescu, Comediile d-lui I.L. Caragiale. În Convorbiri literare apare O făclie de Paște, nuvelă care face trecerea spre registrul grav.

La 3 februarie 1890 are loc premiera dramei Năpasta, care apare la Editura Haimann. Insucces al Aristizzei Romanescu în rolul Ancăi. Piesa nu a plăcut, reproșându-i-se construcția dramatică deficitară și lipsa de verosimil psihologic.

În 1891, la 14 aprilie are loc ședința Academiei Române la care volumele Teatru și Năpasta sunt respinse pentru primirea premiului „I.Heliade Rădulescu". Opera teatrală a lui Caragiale este învinuită de imoralitate și tendință antinațională.

Încearcă să se stabilească împreună cu familia, dar fără să izbutească, la Sibiu, oferindu-și Astrei serviciile, ca profesor de franceză.

La 9 mai 1892 susține o conferință la Ateneu cu titlul Gaște și gâște literare, împotriva Junimii; conferința și articolul Două note atrag ruptura de Titu Maiorescu și încetarea colaborării la Convorbiri literare. Apar Note și schițe, Păcat, Om cu noroc, Trei novele.

Îi scrie profesorului Ioan C. Panțu din Brașov, întrebându-l dacă s-ar putea stabili acolo cu familia, dar nu reușește. 

La 3 ianuarie 1893, Caragiale vinde fraților Șaraga din Iași drepturile pentru retipărirea pieselor de teatru. La 2 iulie i se naște fiul Luca I. Caragiale (Luki). Reintră în actualitate cu revista Moftul român. Scriitorul se orientează decisiv către proza scurtă satirică, orientare direcție revelată prin viitorul volum de Momente.

Caragiale încearcă să-și facă o situație ca „publicist și comerciant". În acest sens deschide, în asociație cu Mihalcea, o berărie în strada Gabroveni, iar după doi ani ia în concesiune restaurantul gării din Buzău, ca și deschiderea berăriei Gambrinus, în Piața Teatrului Național. Alexandru Macedonski, în Românul, învinuiește guvernul de nepăsare față de împrejurările ce silesc un fost director general al teatrelor, scriitor de talent, să deschidă o berărie. Dar îmbunătățirea situației materiale nu-i vine de pe urma afacerilor, cu care reușește fie să deștepte compătimiri, fie să scandalizeze, ci de pe urma unei moșteniri a unei rude îndepărtate, care îi creează posibilitatea unui trai de rentier. „Ca orice artist" - afirmă Ion Vartic - Caragiale „râvnește la statutul de întreținut. De aceea pretinde mereu funcții formale sau substitute de rentă viageră (...). Prin asemenea sinecuri el proiectează o «declasare simbolică» (...), urmărind să subziste ca parazit, asemeni aristocratului, parazitul prin definiție: «De! Și noi literații suntem un fel de boieri - aș îndrăzni să zic, din naștere: avem și noi etichetele noastre, dacă n-avem blazoane...». (...) Până la urmă, din această situație îl salvează moștenirea Mamuloaiei".

La 1 ianuarie 1894 apare revista Vatra, sub conducerea lui Slavici, Caragiale și Coșbuc. La 30 mai se naște fiica sa, Ecaterina I. Caragiale (Tușki).

La 20 aprilie 1895 are loc o reprezentație neautorizată cu O scrisoare pierdută la Teatrul Național din București. Caragiale acționează în judecată teatrul sub motiv că actorii, compunându-și figurile după „chipurile unor persoane onorabile și înalt puse în societate", ar fi făcut o „bufonerie" dintr-o lucrare de artă.

În 1896 colaborează la revista Lumea veche a lui Alecu Urechia, iar la Ziua a lui G. Panu scrie articole politice, un material la moartea lui Odobescu, reportajul Culisele chestiunii naționale. În luna aprilie apar Schițe ușoare. Conduce Epoca literară ca supliment al ziarului politic Epoca, unde Șt.O Iosif îi servește ca secretar de redacție. Îi solicită lui N.Gane, primar al Iașului, postul de director la Teatrul Național, dar este refuzat.

1897 - conferință la Iași cu titlul Păreri literare. Aceeași conferință o ține și la Craiova și la Turnu Severin. În cursul anului îi apar volumele Schițe, Notițe și fragmente literare, Calendarul Dacia.

În anul 1898 scrie o serie de articole despre criza Teatrului Național din București publicate în Evenimentul de la Iași. Se anunță lecturi ale lui Caragiale la Ateneu. Ține o conferință la Constanța despre Seriozitate, în folosul cercului literar „Ovidiu".

În anul 1899, din septembrie și până în următorul an scrie în Universul seria de Notițe critice, care vor sta la baza volumului de Momente. Este numit în Comitetul teatral ca reprezentant al primăriei de către Barbu Delavrancea, dar supără direcțiunea teatrului prin articolul despre Teatrul Național.

1900 - ca membru al Comitetului, supune atenției lui Barbu Delavrancea, primar al Bucureștiului, înființarea unui teatru popular și al unei orchestre comunale, într-un local propriu. La 23 februarie, un grup de prieteni sărbătoresc cei douăzeci și cinci de ani de activitate literară ai lui Caragiale, printr-un banchet, la care vorbesc Take Ionescu și Delavrancea. Hasdeu îi trimite o felicitare foarte elogioasă. Este tipărit, cu acest prilej, un număr festiv și unic de revistă, cu titlul Caragiale. Evenimentul este sărbătorit și la Ateneu.

În 1901, la 10 octombrie îi apare volumul de Momente, nouă cotitură a carierei literare caragialiene, despre care G. Ranetti spune: „nu Momente, Monumente!". Alți contemporani considerau această orientare o cădere în derizoriu. „Caragiale ar trebui oprit, în interesul reputației sale de scriitor, de a publica fleacuri", afirma Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare către Titu Maiorescu, după apariția schiței 25 de minute...

În decembrie demarează procesul de calomnie împotriva lui Caion, care-l acuzase de plagiat a Năpastei.

1902 - Procesul de calomnie se termină cu victoria împotriva lui Caion. Delavrancea a reprezentat cu strălucire partea civilă. Comisia de premii a Academiei Române respinge volumul Momente de la Premiul „Năsturel Herăscu". La Secessions-Theater din Berlin este reprezentată Năpasta sub titlul Anca.

În perioada 1903-1904 Caragiale face, din decembrie până în februarie, împreună cu familia, o călătorie în Italia, Franța și Germania. Din București, în februarie, îi scrie lui Ilie Dăianu, încercând să se stabilească la Cluj. În noiembrie se stabilește provizoriu la Berlin. Despre această căutare a unui loc de stabilire - mai întâi la Sibiu, apoi la Brașov ori la Cluj -, Ion Vartic observă: „El caută, instinctiv, un loc care să nu-i amintească de «familie», de București, «micul Paris», și de Mitică, «micul parizian». Caută, deci, un loc cât mai «nefamilial». De aceea cercetează, pe rând, Sibiul, Brașovul, Clujul, decizându-se, ofensiv, în prelungirea  unei opțiuni coerente, pentru Berlin. Or, între cele trei orașe transilvane și Berlin se conturează un spațiu compact: spațiul central-european". Exilul autoimpus este analizat de autorul Clanului Caragiale: „El pleacă într-un exil voluntar, pentru că România e prea strâmtă pentru mintea lui: «Prostul îți dă întotdeauna la cap. Nu vezi și cu mine? Am fugit din țară de proști...». Într-o țară mare, proștii sunt mai răsfirați, într-o «familie», te sufocă. (...) Expatrierea lui Caragiale e un gest făcut împotriva «familiei», și împotriva «României eterne» din România istorică pe cale de cristalizare. (...) Autoexilul lui este o înaintare în istoria substanțială, gestul celui care vrea să fie un orășean al istoriei".  

La 14 martie 1905 se stabilește definitiv la Berlin. Începe lucrul la Titircă, Sotirescu & C-ie, comedie politică înfățișând personajele din O noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută după 20-25 de ani, parvenite la mari situații. Piesa rămâne în stare de schiță. Cultivă asiduu prieteniii cu oameni din țară: Paul Zarifopol, Al. Vlahuță, Barbu Delavrancea (care-l și vizitează la Berlin).

1907 - După răscoalele țărănești scrie articolul 1907. Din primăvară până-n toamnă publicat parțial, în limba germană, în ziarul vienez Die Zeit, apoi integral, în broșură, la Tipografia ziarului Adevărul.

În 1908 ține conferințe în mai multe orașe din țară, în echipa propagandistică a lui Take Ionescu. Este zguduit de moartea prietenului său Ranetti-Roman. Reia legăturile cu Titu Maiorescu.

1909 - reia colaborarea cu Universul, publicând povestiri și schițe și organizând corespondența despre Politică și literatură și Morală și educație cu Al. Vlahuță. În iunie salută apariția Companiei Davila, care își va deschide stagiunea în septembrie, cu instantaneul Începem!...  

În 1910 apar Schițe nouă la Editura Adevărul. La 20 octombrie se joacă la Théâtre National de l´Odéon din Paris Des yeux dans l´ombre după drama Năpasta.  

1911 - în vară, se întâlnește la Karlsbad cu Coșbuc, cu Al. Vlahuță, dar și cu Alexandru Vaida-Voevod. 

Poartă o corespondență cu Emil Gîrleanu, directorul Teatrului Național din Craiova, pentru autorizația de a orgaiza o „săptămână Caragiale".

1912 - refuză sărbătorirea sa, organizată de Gîrleanu, cu prilejul împlinirii a 60 de ani. În zorii zilei de 9/22 iunie moare subit în locuința sa din cartierul Schönberg din Berlin. Ministerul de Interne face demersuri pentru aducerea trupului în țară. Sicriul cu rămășițele pămîntești sosește la București în 18 noiembrie, iar înmormântarea va avea loc în ziua de joi, 22 noiembrie.
 

Bibliografie

Selecție și prelucrare de texte din Tabelul cronologic alcătuit de Șerban Cioculescu la volumul Viața lui I.L. Caragiale, București, Editura Minerva, Colecția BPT, 1972;  Introducere (Un destin pieziș,Viața operei)  la volumul Comediile lui I.L. Caragiale, cu comentarii, dosar critic, note și bibliografie comentată de Liviu Papadima, București, Humanitas, 1996;

 

Ion Vartic, Clanul Caragiale, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 2002.

Prima reprezentație are loc la Teatrul Național din București, pe 18 ianuarie 1879, numele autorului neapărând în program. Publicitatea este asigurată prin lecturile repetate ale piesei, așa încât publicul este prezent în număr mare la premieră. Aplauzele din final sunt semnul unui mare succes, dar cronicile sunt ostile, unele fiind polițe plătite autorului, altele considerând subiectul scandalos. Însuși Ion Slavici dezaprobă „aducerea pe scenă a adulterului".

În memoriile ei, Aristizza Romanescu notează că „eu și Iulian [Ștefan, interpretul lui Nae Ipingescu] am luat pe Caragiale de mână și l-am scos pe scenă, pe când unii îl fluierau". Criticile îl fac pe directorul general al teatrelor, Ion Ghica să reacționeze la nemulțumirile presei și să facă modificări în structura spectacolului, fără să-l consulte pe Caragiale. Următoarea reprezentație se confruntă cu ostilitatea reprezentanților gărzii civice, autorul fiind „fluierat, huiduit, amenințat cu bătaia". Urmarea: Caragiale se prezintă la Ion Ghica să-i ceară socoteală, iar acesta îl întâmpină cu: Sortez! (Ieșiți afară!), la care Caragiale ar fi răspuns: Vieux Coquin! (Șmecher bătrân!) așa încât piesa este scoasă de pe afiș. Textul apare în octombrie și noiembrie, în revista Societății Junimea, Convorbiri literare.

O amintire amuzantă despre interpretarea în travesti a lui Spiridon descrie Aristizza Romanescu în Amintirile ei. Tatăl ei, actorul Costache Dimitriade „luase obiceiul, ca, mai la toate reprezentațiile (...) să vie în cabina mea, pentru a-mi controla îmbrăcămintea, coafura, grimele. (...) Dacă nu era mulțumit, mă silea să mă-mbrac sau să mă pieptăn, a doua oară. Așa mi-a făcut în Spiridon din Noaptea furtunoasă. Se știe că rolul cere perucă vulvoi, costum murdar, cizme ca vai de lume, șoț verde etc. Eu aveam costum murdar, aveam și cizme înnoroiate și șorț reglementar... numai, în loc de păr vulvoi, îmi pusesem niște plete blonde, buclate, iar la obraz, eram ca cea mai delicată domnișoară de măritat.

- Ce e asta?... Cum se poate!... Ia uitați-vă hal!... Vino-ncoa!

Și mi-a pus mâna în perucă, mi-a zbârlit pletele, mi-a scos rumeneala din obraji, m-a murdărit cu creion negru - într-un cuvânt, mi-a dat le physique de l´emploi".

Vasile Fanache, în studiul său despre Caragiale, numește O noapte furtunoasă „o noapte nebună" sau o noapte „a nebuniei erotice", personajele fiind ca „ieșite din minți din pricina dragostei". „Ambițul erotic" se manifestă „îndeosebi la jupân Dumitrache, Chiriac, Rică și Zița, supunându-i la un continuu «ezirciț» de control". Pentru a nu neglija unele aspecte pe care eseistul le atinge în studiul său, considerăm potrivită citarea integrală a celor scrise despre piesă:

„Fiecare își retorizează și își apără ambițul, ferindu-l de «afrontul» inoportunilor. Ca să-ți conservi iubirea, trebuie să lupți. Jupân Dumitrache vrea o viață conjugală de perfectă lealitate, amenințând cu moartea pe eventualul intrus. Crima din gelozie pe care ar fi gata s-o săvârșească, constituie nici vorbă o nebunie. Zița, agasată de pastramagiul Țircădău și «ambetată absolut», tinde să se emancipeze și să părăsească mahalaua. Ambițul lui Chiriac, mai practic, urmează calea tihnită, deschisă de alcovul nevestei stăpânului, căruia, «consimțind» la toate, îi devine confident și partener în afaceri. Rică Venturiano, face drumul invers, aventurându-se, însoțit de lătratul câinilor, pe maidanele din mahala, după o fată din popor. Ambițul lui politic - «box populi, box dei» (vox populi, vox dei) își extinde teritoriul inclusiv asupra «pătimirii» erotice. Toate personajele amintite sunt angajate în amor până la nebunie, cheltuindu-se într-un ambiț năvalnic. Rică își recunoaște franc sminteala pricinuită de dragoste; o spune în scris: «Angel radios! de când te-am văzut întâiași dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul rațiunii». (...) Chiriac își mărturisește patetic nebunia spre care l-a împins amorul pentru Veta: «Da! sunt nebun, firește că sunt nebun; m-ai înnebunit dumneata». Nebunia determinată de ambițul erotic diferă de la un personaj la altul. La Venturiano, care face poezii turmentate (...) nebunia se rafinează în melancolie, e suferință disperată și solitudine nemîngâiată. (...) Rică își atinge anevoie ținta amorului său, consumându-se în ochiade confuze, urmăriri riscante până la «stabilimentul» adoratei, scrisori și declarații care-și greșesc adresa. Zăpăcit de ambițul său erotic, el zăpăcește, prin declanșarea unor involuntare încurcături și mințile altora, ființe cu firea pozitivă. Nebunia acestora se declanșează agresiv, contând pe lichidarea fizică a oricărei rivalități. Ghiță Țircădău își avertizează fosta consoartă, informat fiind de «noul» ei amor: «Dar să știu de bine că merg cu el de gât până la Dumnezeu, tot n-ai dumneata parte de un așa ceva». Aceeași amenințare nebună rostește și Chiriac: «Nu scapă el, cocoană, nici mort din gheara mea!». Bineînțeles, mai turbat decât ceilalți împreună este jupân Dumitrache. «Dumnealui e grozav», o adevărată «primejdie», decis să răzbune cu o crimă cadavrul «ambițului» sacru: «Mi s-a dus ambițul, nu mai voi să știu de nimic! mi s-a necinstit onoarea de familist, acum nu mai îmi pasă măcar că intru și-n cremenal!»
 

Lăsând la o parte pe Spiridon, martor și agent al nebuniei din oribila noapte, rămâne să stabilim cine este personajul care pune capăt smintelii de care sunt apucați bărbații angrenați în jocul dragostei. Substitutul naivului din teatrul clasic este aici «rușinoasa» coana Veta. Nevasta jupânului s-a fixat la această mască de «rușinoasă», ea satisfăcând cu maximă eficiență orgoliul de tigru gelos al bărbatului său. Disimulându-se cu inteligență în femeie pudică, fidelă și cam neroadă, scoțând vorbele din gură cu mult mai puțină poftă decât sora sa Zița, sfioasa Veta acționează cu prezență de spirit și abilitate, vindecând, într-o perspectivă comică, nebunia de care se lasă amețiți eroii piesei. Cuvântul nebun este rostit în spațiul piesei cu precădere de Veta, ca un insistent avertisment simbolic dat celui care a depășit măsura. Cu el se adresează Ziței. (...) Nebun îi spune în repetate rânduri amantului, care-i pricepe greu jocul dublu (...). Speriată o clipă de «nebunul» Venturiano care-i pătrunde în odaie, Veta intuiește repede unde s-au încurcat firele care au provocat nebunia generală, intervenind cu replicile sale calmante, ca niște dușuri reci. Fiecăruia în parte sau tuturor laolaltă Veta le stabilește răul nebuniei de care suferă, readucându-i la starea normală. «Rușinoasa» femeie începe prin a-l coborî în furtuna realității pe Rică, râzând de încurcătura nebunească pe care a iscat-o (...). Apoi, edificată asupra goalei nebunii a bărbatului său și a lui Chiriac continuă cu aceștia, înfruntându-i fără frică, să dejoace firele închipuirii (...). Pe «dumnealui», devenit «turbat», îl dezumflă în plin atac ostășesc (...). Iar când bărbatul persistă să-și răzbune ambițul pierdut, «rușinoasa» Veta îl apostrofează calm: «Ești nebun!» Nebunul Rică, rătăcit într-o casă  unde nu-l aștepta nimeni, nebunii jupân Dumitrache, Chiriac și Nae Ipingescu, alergând pe schele după prezumtivul atentator la onoarea familiei și «strigând ca niște turbați» ar fi prelungit la nesfârșit «oribila tragedie», dacă n-ar fi intervenit, dezlegând enigma, cuvintele lămuritoare ale «rușinoasei» Veta (...). Explicația Vetei este preluată papagalicește de Chiriac și recomunicată, cu o natură de reproș jupânului (...). Ușurat, în fine, de «bănuielile proaste», prezumțiosul pater familias se grăbește, fericit de cele auzite, să valideze noua situație. Nebunia i se risipește, lăsându-se mai încrezător ca oricând în grija lui Chiriac. Fusese o nebunie consumată în vid, dar nu în afara unui sens, ea acoperind ruinele ignorate de trâmbițatul său ambiț. Dacă ochii lui ar fi putut vedea aceste ruine, jupânul ar fi înnebunit de-a binelea. Comicul joc dintre aparență și esență îl «salvează», orbindu-l. (...) Victimă a unei nebunii comice, Dumitrache își încheie rolul vesel și autoritar. Acum el este nebun de bucurie; o bucurie comică și ea, desigur, așa cum îi fusese și furia din timpul nopții. Căci liniștea relativă dobândită de aprigul jupân se profilează ca o ironie a iluziei. Personajul reintră în seducătoarea închipuire că Veta e o «rușinoasă» și nu o «d-alea», că harnicul Chiriac îi este un devotat și nu un papugiu, care l-ar putea trage pe sfoară, și că, în fine, bănuiala cu privire la Rică a fost un regretabil moment de «orbire», soldat cu o norocoasă relație de rudenie. Sub întorsătura favorabilă a evenimentelor, personajului nu-i mai rămâne decât să-și recuze furia, reluându-și calitatea de soț și stăpân respectat, pe care el însuși și-a fabricat-o, iar cei din jur i-o întrețin ipocrit. El e un păcălit înfumurat. Dumitrache, adevăratul, se ignoră, recunoscându-se exclusiv în ceea ce se închipuie că este. Cu o astfel de mască el se fixează la nivelul unei ironii perpetue, postura închipuită, de bărbat onorabil, fiind contrazisă de imaginea reală a încornoratului imbecil."

Aceasta este lumea pe care Caragiale o surprinde prin „argintul viu al unei inteligențe demonice, plină de scăpărări etice surprinzătoare" (Dan C. Mihăilescu), o uimește și pe Erika Mann, care se arată „uluită" de „acest Caragiale": „Un necunoscut de talia lui Gogol". (Ion Ianoși citat de Ion Vartic în Clanul Caragiale).

Bibliografie

I.L. Caragiale, Despre lume, artă și neamul românesc, cu un cuvânt înainte de Dan C. Mihăilescu, București, Humanitas, 1994;

Șerban Cioculescu, I.L. Caragiale, București, Editura Tineretului, 1967;

Șerban Cioculescu, Viața lui I.L. Caragiale, București, Editura Minerva, Colecția BPT, 1972;

Comediile lui I.L. Caragiale, introducere, comentarii, dosar critic, note și bibliografie comentată de Liviu Papadima, București, Humanitas, 1996;

V. Fanache, Caragiale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997;

Aristizza Romanescu, 30 de ani. Amintiri, București, ESPLA, 1960;

Nicolae Steinhardt, Cartea împărtășirii, ediție gândită și alcătuită de Ion Vartic, Cluj, Editura Biblioteca Apotrof, 1995;

Ion Vartic, Clanul Caragiale, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 2002

Material realizat de Eugenia Sarvari

Cu Dragoș Pop despre O noapte furtunoasă

Eugenia Sarvari : Te-ai hotărât să faci regie dintr-un preaplin sau dintr-o neîmplinire, poate o dezamăgire?

Dragoș Pop: Hai să zicem că-i un preaplin, dar cred că s-au topit multe lucruri în mine și nu mai pot sta. Și-apoi, pentru mine, neîmplinirile și dezamăgirile sunt combustibil. Ca actor, dacă nu ai neîmpliniri, dezamăgiri, nu ai combustibil. Atât în teatru cât și în viață. O frustrare, chiar și depresia, se tratează, dacă ești actor. E kerosenul pentru sufletul și mintea actorului.
 

Prima lecție de regie am primit-o de la Mihai Măniuțiu, care atunci când mi-a încredințat montarea acestui spectacol m-a întrebat dacă am un spațiu. I-am spus că va fi în interiorul unei case. „Fii atent, să nu fie sărăcăcios." Am sunat-o pe Adriana Grand și am întrebat-o dacă dorește să intre în proiect. A fost de acord imediat. I-am explicat că vreau să fie în curte și jupân Dumitrache să-și renoveze casa și pentru asta totul este scos în curte. După această discuție m-am trezit cu un email în care Adriana mi-a trimis o sută douăzeci de planșe cu decor, costume, tot, tot. Nu voi putea niciodata să-i mulțumesc indeajuns. Eu aveam ideea de curte din sud: am rude în sud, ai mei sunt din Rucăr-Argeș. Știu cum sunt curțile de acolo, mai ales ale celor care nu sunt strâmtorați.  Și așa, împreună cu Adriana, într-o avalanșă de idei, când de la unul, când de la altul, am construit ceea ce se vede pe scenă. Iar lui Jenel (Moldovan) i-am spus că vreau ca luminile să ducă spre o fotografie sepia cu un vag halou. Un fel de aură.

Am lucrat la Noaptea furtunoasă, aproximativ șase luni. Sunt de părere că dacă îl simți, e ușor de făcut, pentru că domnul Caragiale îți dă tot. Te ia de mână și te duce, doar că tu trebuie să fii ascultător și să înțelegi.

E.S.: De ce Caragiale?

D.P. : Pentru că e Shakespeare-ul nostru. Tot așa îmi vine să-i spun lui Caragiale. Și la repetiții spuneam asta. Pentru că e fantastic, e genial. Asta am discutat-o și cu profesorul Ion Vartic în urmă cu vreo douăzeci de ani. De ce e fantastic - pentru că fiecare scenă conține o întreagă piesă. Construiește pe model grecesc - început, cuprins și final și are un crescendo de tip bizantin, improvizat. Din fiecare scenă poți să faci o piesă. Și încă ceva important. După fiecare scenă, personajele ies modificate. Toate. Intră într-un fel și ies altfel. Și asta înseamnă viață, viață concentrată, o întreagă viață, în două ore. În fiecare scenă el plantează un crescendo de mici bombițe - o replică, o privire, o didascalie. Toate fac bum-bum, până la bomba finală a unei scene, care e punctul acela de inflexiune în care personajele ba au înțeles, ba sunt mai confuze. Ajungi la punctul culminant în care personajele sunt obligate să iasă din starea de până atunci și să reacționeze... să intre într-o altă stare, poate contrară, oricum, în altceva. Autorul știe, eu ca regizor știu, spectatorul nu știe. Asta e frumusețea, spectacolul e mereu surprinzător.

De pildă, în piesa noastră, cuplul Chiriac-Veta. Veta e amanta, dar în același timp e stăpâna. Sunt două instituții: amanta și stăpâna. Dacă nu le vezi așa, cazi în banalitate. O femeie îndrăgostită e minunată. O amantă îndrăgostită e și mai tare. O stăpână îndrăgostită e și mai și. Darămite o stăpână, și în același timp, o amantă?! Ai multe în spate, ai multe de apărat. Ai multă tensiune. A! cât e de genial Caragiale când a pus stăpâna și amanta în aceeași scenă - în celebra scenă...

E.S.: Când ei se ceartă.

D.P.: Da, când se ceartă și se termină cu îmbrățișări. Acest balans amantă / stăpână; Chiriac amant / slugă este nemaipomenit. Dacă urmărești replicile, Caragiale nu îi pune împreună pe amant cu amantă. O dată ce a vorbit amanta, nu va răspunde amantul, ci va răspunde sluga. Și invers. Tensiunea asta, cum spune profesorul Vartic, jucată absolut serios, e dinamitantă.

Așa cum pe Shakespeare îl iubești doar dacă îl înțelegi și îl simți, tot așa și aici. Publicul prinde imediat toate aceste subtilități, înțelege dacă îl simți și iubești cu adevărat pe Caragiale.
 

Jupân Dumitrache nu e doar stăpânul casei, e și fricosul, care se pierde în fața propriei slugi, în fața lui Chiriac. Îl venerează pe Chiriac pentru forța lui, pentru tinerețea lui, pentru bărbăția lui. În fapt, la Chiriac nu e vorba de bărbăție, ci de un soi de brutalitate. E bărbatul needucat.

E.S.: Într-un fel, e tipul de macho.

D.P.: Exact. Apoi Spiridon. Cine este el? E băiatul de încredere din casă. În același timp e un hoțoman alunecos. Dar lui îi dai cheile. El strânge toate lucrurile. Un personaj molieresc. În Rică se vădesc mugurii parvenitului, iar Zița debordează de o frivolitate duioasă. Forța lui Caragiale vine din această construcție, care niciodată nu te lasă liniștit pe tine, ca spectator. Pentru că în fiecare personaj sunt cel puțin două construcții masive, cu nuanțele lor. Toate personajele sunt create astfel. Cine e Nae? E un raisoneur, cum spune tot domnul profesor Vartic. Dar nu e doar asta, pentru că el poartă în spate povara adevărului. El minte constant. El știe ce se întâmplă.

E.S.: Și jupând Dumitrache?

D.P.: Titircă nu știe. În viziunea mea, nu știe. Dar dacă știe sau nu, asta e mai puțin important. Titircă este zidit în efigie. E simbol. El știe despre el că e o statuie. A început să-i crească bronzul pe picioare. El trebuie să-și poarte statuia. Pe el nu-l interesează aceste chestiuni mici. Frumos e să nu știe. Să se întâmple toate sub nasul lui fără ca el sa aibă habar pentru că dacă ar ști, asta ar însemna un proces de analiză, de care Caragiale fuge.

E.S.: Așa văzut, acest personaj are o încredere nemărginită în cei de lângă el. O enormă doză de umanism.

D.P.: Absolut. Un umanism fără rest. Are încredere în oameni, are încredere în statuia lui, are încredere în această lume pe care el o creionează și o conduce. Și încă ceva - este o lume simplă pentru el. El este simplu. Simplu, dar nu simplist. Caragiale a vrut să creeze personaje simple și să le mențină în această simplitate. Nu a intrat în complexități psihologice inutile. În acest teatru, complicând, complici inutil. Așa, jupân Dumitrache este măreț în simplitatea și încrederea lui nețărmurită în oameni. Fantastic! În soața lui, care nu mai e doar soția lui: el fiind statuie și ea face parte din grupul statuar, de care nu te apropii cu erotisme și chestii ieftine. Acel „rușinoasă", ce poate să însemne altceva, decât că nu ți se permite să o violentezi, nici măcar cu o privire. Și așa o face statuie.

E.S.: Tot așa cum coana Efimiția îl face statuie pe Conul Leonida.

D.P.: Așa. Dar aici e invers. Eu asta am vrut să fac. Acesta e punctul, mușchiul, miezul tare al spectacolului. Asta ține sus spectacolul. Aici am vrut să ajung - în acest miez tare. În această parte mediană, care susține totul. M-a interesat ca actorii să înțeleagă asta, după care toată lumea poate să improvizeze și să găsească soluții. Și am găsit soluții neașteptate, de o simplitate absolută. Sunt soluții ce apar in spectacol din întâmplare, din ricoșeu.

E.S.: De ce ai folosit travesti în Spiridon?

D.P.: Alexandra Tarce, pe lânga talentul cu care a fost hărăzită, are o față-mască fabuloasă. Am vrut să construiesc un personaj de care ți-e milă, dar, pe care, în același timp, îți vine să-l pleznești. A fost un pariu personal.

E.S.: Cum ți-ai făcut distribuția?

D.P.: Menționez că lucrez pe sistem american - casting is everything. Adică, pentru mine e definitorie soluția castingului. Casting în sensul de alegere. Trebuie să alegi perfect. 80% din spectacol este rezolvat printr-o bună alegere a actorilor pe roluri. Aici a fost un caz special și ușor in același timp fiind colegi cu toții chiar din studenție. Însă îi urmaresc de multă vreme. Am plecat de la ritmul interior, pentru că e o muzică aici. Dacă-l pui pe Caragiale pe note, adică asociezi notelor muzicale lungimea și frecvența silabelor, la o citire simplă, respectând accentele naturale logice și tonice, obții ritm și sonoritați, ceea ce înseamnă muzică. Fiecare om are un ritm interior, care creează o muzică. Fiecare om are muzica lui. Muzica înseamnă armonie. De obicei nu poți să te păcălești pe tine, nu poți să-ți păcălești „muzica".  Tu, ești înscrisul tău. Eu dacă te citesc, și îți recunosc muzica și e apropiată de muzica mea, te pot înțelege. Din aceste muzici puse împreună există mari șanse să iasă o partitură armonioasă. Revenind. Simți piesa dacă simți muzica lui Caragiale, dacă simți cântecul din interior, muzicalitatea interioară a limbii. Abia după aceea te poți îndrepta spre idee, ideea spectacolului, spre personaje, spre text etc.

E.S.: Cum ai lucrat cu colegii tăi?

D.P.: Am lucrat minunat. Am lucrat pe această muzica interioară, pe construcția personajelor, pe relația dintre ele și, evident, pe cuvânt. Am lucrat mult pe cuvânt, tocmai pentru a înțelege, pentru a prinde muzicalitatea frazei. O altă parte foarte importantă a fost cum să fac să țin energia ridicată. Cum fac să țin actorul într-un arc voltaic, cu toate simțurile alerte, atât în scenă cât și in afara ei pe parcursul spectacolului.

E.S.: ...Și ca acest arc voltaic să-l cuprindă și pe spectator...

D.P.: Sigur. Pentru că actorul, chiar dacă e singur pe scenă trebuie să țină în permanență această energie la cote foarte înalte. Apoi mai e relația cu celălalt. Foarte important e să aduci muzicile împreună. Și să știi că în toate scenele, unul crește partitura, pe o bucățică, iar celălalt pune capacul, vine cu contrapunctul, ia caimacul. După care celălalt crește vibrația scenei și tu ai momentul de virtuozitate. Tot timpul lucrezi pentru celălalt. Relație. Am văzut in teatru, din păcate, destul de des, „relații" în care amândoi lucrează doar pentru ei. Îți vine să plângi când vezi asta și să le spui „măi, dar de ce nu lucrați împreună? Atât de frumos v-a pus regizorul împreună..." Regizorul de asta este acolo, ca să restabilească ordinea și să spună: „nu, acum tu crești bucata asta!"

E.S.: Așa se clădește spectacolul. Este ca un zid, care se ridică încet, încet.

D.P.: Întocmai. Și mai e ceva - scena amplifică, se vede totul. Și-atunci, dacă nu te gândești la ceea ce trebuie să faci în fiecare moment, ci la faptul că ți-e foame sau la câte probleme ai de rezolvat, se vede. Se vede că nu ești prezent.  

E.S.: La a vedea atîtea, te-a ajutat și faptul că ești actor...

D.P.: E-adevărat. Altfel nu înțelegeam procesul.

E.S.: Dincolo de cuvântul scris, ce anume din aura textului te-a atras?

D.P.: Mi-a plăcut acest text pentru că e prima piesă a lui Caragiale. E ca și prosecco-ul neprelucrat. Șampania e prelucrarea prosecco-ului brut, prosecco-ul acela perfect. După aceea, dacă mai adaug și niște nuanțe de fructe de pădure, un burgund vag, devine complex, e altceva, dar nu are forța aia originară, impactul acela. Piesa, cred, Caragiale a scris-o într-o săptămână. Sau într-o noapte. Că era capabil să scrie într-o noapte. Se simte fluxul în ea. Este scrisă dintr-o respirație. Pentru că nicăieri nu-i scapă nimic. Nu se simte că s-a întors ca să-i mai adauge ceva. A gestat în el, a stat mult în el și după aceea a fost născută. Asta m-a fascinat. Și să nu uităm „foamea", foamea de afirmare a tânărului Caragiale.

E.S.: Care dintre aceste reacții - „râsul necruțător", „amărăciune indignată și patriotică", „lacrimi dulci ale înduioșării" - crezi că-l vor antrena pe spectatorul Nopții furtunoase?

D.P.: Sunt convins că publicul va reacționa la toate acestea pentru că spectacolul le tezaurizează cu multă dragoste.

E.S.: Cred că îți amintești și tu de cerința, sfatul, domnului profesor Vartic, la Cursul special Caragiale, care spunea că piesele lui, pentru a stârni rîsul, ar trebui să fie montate cu o seriozitate absolută...

D.P.: Treaba asta cu umorul, chiar am studiat-o cu seriozitate. Am evitat capcana parodicului sau a caricaturizării personajelor, precum și tentația actualizării de dragul accesului facil și de masă la lumea lui Caragiale.  

E.S.: Care a fost relația cu colegii tăi?

D.P.: Am învățat foarte multe de la ei, de la fiecare în parte, de la muzica lor. Și țin să-i prezint pe toți aici: Ovidiu (Crișan), (Ioan) Isaiu, Miron (Maxim), Alexandra (Tarce), Ramona (Dumitrean), Radu (Lărgeanu) și soția mea, Romina (Merei). Mi-au fost de foarte mare ajutor, în primul rând pentru că mi-au acordat încredere. Sunt extrem de tușat și recunoscător pentru această încredere. În această aventură, este foarte important să mergem împreună. Acum am simțit ce înseamnă împreună. Ca actor nu știi, neapărat, ce înseamnă asta. Pentru că ești împreună cu regizorul și cu doi, trei colegi. Nu ești cu tot ansamblu. Acum am văzut și am simțit: regizorul aduce totul împreună.

E.S.: Ți se pare mai fascinantă această poziție / postură ?

D.P.: E altceva. Când jucam, veneam la teatru, îmi făceam treaba, și, la revedere. Acum mi-am dat seama că responsabilitatea este mult mai mare. Enormă. Că de ceea ce spun depinde până și mărimea picioarelor de la dulap. Cum se pun luminile, de unde vine sunetul...

E.S.: Probabil că această experiență îți va fi de mare ajutor în viitoarele roluri pe care le vei face.

D.P.: Da. Voi fi mult mai precaut în ce voi spune și voi cere. Îi voi privi cu mult mai mult drag pe regizori (râde). Fiecare actor ar trebui să treacă prin experiența asta. Mi-am amintit cum stăteau așa, regizorii cu care am lucrat, după ce se termina repetiția. Așa am stat și eu, singur cu luminile. E un sentiment pe care nu l-am mai încercat până acum. Este o chestiune inexprimabilă, intimă și care dă dependență.

A consemnat: Eugenia Sarvari

Câteva impresii de la actrițe:

Ramona Dumitrean

„Viziunea lui Dragoș e extrem de onestă. Nu a vrut să demonstreze nimic cu spectacolul acesta, nu a vrut să-l deconstruiască pe Caragiale. A fost fidel scriiturii și a mers pe reprezentarea clasică. A mizat mult pe actorie, pe inteligența jocului. Distribuția e foarte potrivită și ne-a provocat și pe noi. Faptul că Dragoș este coleg cu noi ne-a ajutat foarte mult în procesul de creație. Este important că este și actor și are simț scenic, ne cunoaște și știe cum să ne conducă înspre personajele noastre Atmosfera de la repetiții a fost una extrem de relaxantă, așa cum mi-am dorit mereu să fie. Ne-a prins tuturor foarte bine. Am început anul cu dreptul prin lucrul cu Dragoș."
 

Romina Merei

„Pentru mine a fost destul de greu să lucrez cu Dragoș în postura de regizor, deoarece este și soțul meu. A fost emoționant și motivant. Voiam să nu-l dezamăgesc, voiam să fac o Zița așa cum nu am mai făcut. Și în facultate am jucat tot Zița în cheie clasică, când am studiat Caragiale. Atunci nu am simțit că am împlinit rolul. Acum însă am înțeles mai bine, mi-am dat voie să greșesc pentru a ajunge în cele din urmă la personaj, am fost dedicată și cred că și vârsta m-a ajutat în acest proces. Nu am mai lucrat până acum cu regizori-actori, dar am simțit că cel mai mare avantaj este că ne înțelege, că știe să ne scoată din impas și că se poate pune în locul nostru pentru a ne ajuta să nu deviem de la linia personajului.
 

A fost foarte frumos lucrul la acest spectacol, fiecare a fost lăsat să-și manifeste creativitatea, am fost surprinși, am surprins. Am fost toți cu sufletele deschise, am fost implicați 100%, iar rezultatul se vede. A ieșit foarte bine. Noi simțim pe deplin acest spectacol, este un spectacol al nostru, iar asta se va simți și în public. E un spectacol pe care îl jucăm cu multă bucurie, e o bijuterie pentru noi, iar asta se transmite cu fiecare moment."

A consemnat: Teodora Minea

(studentă la Regie, Facultatea de Teatru și Film, UBB Cluj, an I)