Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

PORNO

 

de András Visky
traducere de Andrei Dósa


regia şi scenografia: Răzvan Mureșan
asistent de scenografie: Radu Lărgeanu
video: Marius Mureșan
maestru de lumini: Jenel Moldovan


Distribuţia:
Alexandra Tarce
Irina Wintze
Miron Maxim
Ruslan Bârlea
Cosmin Stănilă
Radu Dogaru
Radu Lărgeanu


regia tehnică: Mădălina Mânzat
operatori lumini: Andrei Mitran
operator sunet: Vlad Negrea
proiecții video: Vasile Crăciun

Piesa a apărut dintr-o constrângere interioară de a mă elibera de o experienţă trăită împreună cu nevastă-mea, de a scrie despre pornografia politică, adică acea ambiţie demonică a politicului să-i devii în totalitate o proprietate, un obiect neînsufleţit, adică o unealtă a apoteozei nimicului. Există, se pare, şi un orgasm politic inconfundabil, o onanie a puterii în sine, care se complace în a poseda, a stăpâni, şi în a fi venerat de cei care semnează pactul mefistofelic cu ea. Atunci când am scris piesa a născut în mine o revelaţie eliberatoare, astfel încât să îmi dau seama că porunca „Să nu furi" se referă în primul rând la înstrăinarea unei persoane: adică a priva pe cineva de libertatea lui proprie, care, adică libertatea, nu este niciodată un „singular", ci un „plural" al comuniunii esenţiale. 
 

                                                            András Visky
 


 

CUVÂNTUL PUBLICULUI

  

  

Impresiile studenților din anul I,
specializarea Literatură Comparată, Facultatea de Litere, Universitatea 
Babeș-Bolyai

despre spectacolul PORNO

  

  

După reprezentația din 18 decembrie 2019 a spectacolului Porno, de András Visky, în regia lui Răzvan Mureșan, grupul de 19 studenți de la Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai, specializarea Literatură Comparată, însoțiți de doamna Prof. Ruxanadra Cesereanu, au hotărât să-și noteze puternicele impresii produse de participarea la acest spectacol. Maria Bucșea, Augusta Șolomon, Adelina Traicu, Mihaela Sasca, Maria Chirilă, Andrada Chichișan, Ana Matiș, Mădălina Udrescu, Iulia-Andreea Cartaleanu, Anastasia Antanas, Bianca Cîmpan, Miriana Ciobanu, Giulia Anton, Simona Mutu, Florina Borza, Alexandra-Mălina Lipară, Mihaela Ceban, Andraș-Florin Răducanu și Ioachim Bojan ne-au trimis gândurile lor, sincere și tulburătoare, pe care le împărtășim cu dumneavoastră, acum la început de an, mulțumindu-le pentru receptarea lor activă și implicată.

  

Tata: Eram la 6 Instalații, la lucru - am văzut coloana de manifestanți, mergeau către Combinat. Am ieșit și noi în stradă. Se striga «Jos comunismul!, Jos Ceaușescu!», am venit spre centru și, când am auzit că se trage, m-am întors în Mureșeni. Un coleg de-al meu a și murit, Ilie...

Mama: În centru s-a tras și eu eram în centru, la birou. Și am văzut coloana și nu știam dacă taică-tău e acolo sau nu. Secretara de partid de la mine de la serviciu a făcut ședință - ne-a spus să nu participăm, să nu ne implicăm, sigur o să treacă repede, să rămânem în banca noastră. Eram însărcinată cu Ioana. Se trăgea.

Tata: Știi ce am văzut? Stâlpul mare de fier, găurit și prin el trecut glonțul - cine a stat după el, a căzut și a murit. Și toate geamurile și zidurile erau ciuruite de gloanțe, toate. Am ajuns acasă și s-a făcut pază în casa scării, ziceau că cică vin teroriștii, era o diversiune totală. Cine venea? Nu venea nimeni. Cine a tras? Armata noastră, în noi. Nu altcineva. Erau gloanțe de M47.


Acestea au fost primele lucruri pe care și le-au amintit părinții mei când i-am întrebat despre evenimentele din decembrie '89. Sunt un copil născut la 11 ani după Revoluție, un copil crescut cu banane și portocale, cu desene animate americane, cu păpuși Barbie și cu muzică occidentală. Am crescut fără cenzură, într-o familie liberală, adesea nonconformistă. Participarea la spectacolul Porno mi-a confirmat că principala măsură de impunere a regimului dictatorial de extremă stânga au fost teroarea și opresiunea, anularea oricărui tip de individualitate, slăbirea relațiilor de încredere dintre oameni și încurajarea xenofobiei.


Porno
a reprezentat pentru mine mult mai mult decât un simplu spectacol care a surprins încălcarea privațiunii și a liberului arbitru, deoarece bunicul meu matern a fost deținut politic. Timp de 5 ani și 7 luni, bunicul meu a cunoscut cu adevărat ceea ce numim încălcarea drepturilor omului, opoziția față de spiritualitate și dictatura proletariatului. Poveștile din familie, pe care astăzi le percep adevărate surse documentare, mi-au marcat întreaga viziune asupra libertății umane.

Porno era liberă prin faptul că își asuma, fără teamă, individualitatea. Chiar și urmărită și cu casa împânzită de „urechelnițe", ea era liberă, fapt care a stârnit toate suspiciunile Securității. Amplasarea noastră, a auditoriului, în poziția de consumatori ai intimității lui Porno ne-a făcut și pe noi implicit spioni ai Securității, parte din rețeaua de informatori; pereții transparenți ai apartamentului au denotat exact ideea lipsei de privațiune și de intimitate, întrucât aceștia aveau ochi și urechi.


Semnificativă rămâne, pentru mine, scena în care Porno, repetitivă, o întreabă disperat pe soacra sa dacă simte mirosul de portocal și de hibiscus al soțului său sinucis, moment în care în sala de spectacol se resimte violent exact parfumul descris de ea. Nimeni dintre cei opresați, în afară de Porno, nu își poate asuma riscul de a simți acest parfum. Doar ea și noi, generația liberă, care trăiește de 30 de ani în democrație. Noi, auditoriul, ne permitem acum să simțim acest parfum exotic, putem privi evenimentele istorice, le putem comenta fără a ne risca libertatea.

Am perceput încă de la bun început titlul spectacolului ca fiind o ironie la adresa cenzurii. A merge la un spectacol intitulat Porno ar fi fost ceva imposibil în urmă cu 30 de ani. Astăzi libertatea există, însă depinde de noi dacă alegem să o folosim sau nu în favoarea noastră.


Vă mulțumesc!


Maria Bucșea

 

 

În ultimele zile, urmăresc cu interes comemorarea Revoluției, la 30 de ani de la izbucnire. Știam că piesa Porno va fi emoționantă, mai ales în acest context. Totuși, trebuie să mărturisesc că așteptările mi-au fost depășite și am fost tulburată până la lacrimi. Înainte să ajung la teatru, am scris acest poem (neterminat), inspirat din apatia pe care o văd în jurul meu (și în mine) în legătură cu aniversarea celor 30 de ani:


„Revoluția română e încă în plină desfășurare

Eroii ei putrezesc de 30 de ani în mormânt,

Cu țestele sparte de gloanțe și arși și încă arzând.

Dar toate astea s-au întâmplat într-un mileniu trecut.

Iar noi nici măcar nu existam atunci,

Viața noastră n-are nicio legătură cu viața părinților noștri,

Așa cum viața părinților noștri n-a împărțit trauma

Din viața bunicilor noștri morți în război

Și așa mai departe în lanț.

Căci lanțurile unei generații nu sunt cătușele alteia.

Și găurile din steaguri s-au peticit cumva,

Și morții în numele libertății n-au epopei sau poeme

N-au nici măcar loc în viețile noastre aglomerate

Capitaliste și mecanice.“

 

Îmi cer scuze pentru duritatea limbajului, deși e un instrument al revoltei față de indiferența noastră cu privire la momentul atât de recent (și totuși uitat) în care părinții noștri au câștigat ceva atât de crucial: libertatea, în deplinătatea sensului ei. Piesa a fost reușită, punerea în scenă mi s-a părut în total acord cu mesajul ei tulburător. Experiența de azi, ca întreg, m-a răscolit până la fiori și m-a făcut să înțeleg spaima și speranța puternică cu care mama mea scria în jurnalul ei la 16 ani, în '89, despre revoluție. Pentru mine a fost o purificare, un îndemn la a fi mai recunoscătoare și un prilej să înțeleg mai mult despre mine și despre noi toți. Mulțumesc!

  

Șolomon Augusta

 


PORNO
, un nume de cod, un nume simplu, poate chiar un anti-nume, care la prima vedere te trimite cu gândul la orice altceva față de ce poate însemna cu adevărat.


Am pășit spre spectacol și cu așteptări, și fără ele. Pe de-o parte eram tare curioasă de ce ne putea surprinde cu doar câteva zile înainte de vacanța de Crăciun, pe de-o parte mă gândeam că nu o să îmi placă.

Abia după primele 15-20 de minute din reprezentație mi-am dat seama că nu suntem doar în ultima săptămână de cursuri, ci suntem cu 30 de ani mai departe de momentul Libertății sângerânde, de plaga ruptă din carnea istoriei omenirii.

Când am putut spune că PORNO este de fapt libertatea de gândire, de creație, de iubire, prietenie, toate contopite cu cenzura, paza, securitatea, armele reci, deportările, avortul, lipsa, am avut o clipă de revelație, de adormire în prezent și de trezire în trecut. Am apreciat fiecare scenă din piesă, prezentarea unora dintre cele mai nediscutate, în sensul de tabuu, subiecte ale comunismului toate accentuate pe viziunea creatorului, artistului, omului de cultură și viața lui personală. Zbuciumul dintre a putea susține un pueril teatru de păpuși pentru „micii murdărei“, a scrie-rescrie, și a putea avea o familie.


Chiar aș recomanda spectacolul oricui, nu doar în preajma 15-25 decembrie din an, ci oricând, scenariul a fost gândit tocmai prin goluri pentru ca actorii să surprindă sau să inventeze emoția oricărei tipologii umane, de la securist, la mama îndoliată și vecinul anonim.


Vă mulțumesc mult pentru ocazie!


Traicu Adelina

 


Pentru început, am venit pregătită să îmi fac mai clară conexiunea dintre numele piesei și acțiunea acesteia. Știam deja că acțiunea sa este strâns legată de perioada comunismului, așa că presupuneam că titlul trebuie să poarte și alte implicații. Cum nu am înțeles de la început faptul că personajul feminin poartă numele (numele de cod) Porno am început să gândesc legătura între titlu și acțiune în alt fel. Ca spectatori eram simplii consumatori de Pornografie: de partea cealaltă a geamului se petreceau evenimente viscerale, lascive și întunecate, iar noi le priveam și le acceptam cu pasivitate. Personal, am simțit tronând asupra piesei un imens sentiment de futilitate („dacă nu exista de ce a venit, dacă a venit de ce a plecat“), care ar putea fi încorporat și ideei de pronografie pe care nu o trăiești, ci o privești. Tot în ideea aceasta, nu m-am putut abține din a face relaționarea cu masturbarea ca activitate atât de sterilă și, până la urmă, nesatisfăcătoare în profunzime. În termeni de „privire“ simt că spectatorii erau în același timp atât simplii martori, trecători dezinteresați prin vacarmul personajelor, cât și apariții direct implicate. Am rămas cu această impresie de absorbție, spectatorii fiind parcă atrași în acea „închisoare“ de sticlă care era viața personajelor, devenind, într-un macabru schimb de identitate, chiar spionii Securității. De asemenea, cred că muzica a completat excelent acțiunea piesei, iar lumina venind prin acei pereți transparenți a redat cu expresivitate impresia fragilității și a lipsei vieții private. Două scene mi-au plăcut în mod deosebit. Prima este cea în care Porno sângerează și are deja intuiția pierderii sarcinii: tremurul perceptibil al actriței m-a surprins și mi-a dat fiori. Deși nu pot nici măcar să încep a înțelege sentimentul de pierdere al unui copil, am rămas profund atinsă de acel tremur al ei. A doua scenă care mi-a atras atenția a fost printre cele finale: nu atât sinuciderea personajului feminin m-a impresionat, cât zbaterea lină a perdelei în bătaia vântului sub acea lumină galbenă, difuză. Unduirea aceea mi-a părut atât de liniștitoare și contrastantă cu intensitatea evenimentelor anterioare, dar, în același timp, atât de potrivită cu decizia resemnată a protagonistei de a pleca acolo unde Omul și Sufletul omului, copilul lor nenăscut, o așteptau. Frapant, așa cum ar trebui să fie de altfel teatrul, a fost și mișcarea continuă de la întuneric, la umbră și la lumină în toate intensitățile ei. Treceri coșmarești care ilustrau, probabil, tenebrele interogărilor și spaimele lipsei continue a intimității.


Mihaela Sasca

 


Am păşit în sala unde se juca Porno de András Visky cu o oarecare curiozitate. Nu cunoşteam subiectul piesei, nu aveam aşteptări şi nici nu mă împovărasem cu impresiile altora. Era ceva palpitant în acest necunoscut.


Încetul cu încetul luminile s-au stins şi un miros înțepător ca de piper-chiparos mi-a invadat nările. Am aşteptat 1,2,3 secunde până ce lumina s-a reaprins, de data aceasta fixând-o pe protagonistă şi pe micul schelet ce îi stătea alături. „Nimicul. Nimicul meu, Nimicul Mărunțelului. Nimicul tău. Nimicul" aşa s-a deschis piesa, însăşi sub semnul inutilității ființei umane, efemerității şi a lipsei sale de putere în fața destinului premergător voinței.

Personajul principal - Femeia - s-a dovedit a fi pe parcursul piesei un personaj complex, a cărei evoluție a fost una circulară, de întoarcere la origini. În copilărie Femeia îl vedea pe scheletul mic ca pe o salvare, acum după ce a fost capturată de oamenii regimului, după ce şi-a pierdut iubitul - pe Bărbat şi copilul, salvarea sa este legată tot de figura scheletului, însă de data aceasta ea se realizează prin moarte.


Principala trăsătură a protagonistei este caracterizată prin lipsă. Ea nu se teme de Sistem şi tocmai de aceea este urmărită. Privind societatea în care trăieşte protagonista din perspectivă politică (la conducere se află Partidul Comunist), ea este o paria pentru societate deoarece refuză să se plieze unui aşa-zis model de normalitate. Pentru mai marii regimului, ea este doar Porno - o prezență obscenă care perturbă liniştea comunității prin spectacolele pe care le organizează şi în cadrul cărora nu numai că reuşeşte să adune alți „paria" (țiganii) dar şi să îi unească sub cupola unor emoții mult mai puternice decât frica transmisă de sistem. Tot ea este cea care hotărăşte că nu se poate împlini decât în dragoste, dar apoi renunță la aceasta de teamă că forțele care o urmăresc din umbră îl vor răpi pe Bărbat, însă în ciuda eforturilor sale, el este prins şi se sinucide mai cu seamă decât să-și trădeze iubita.


Dragostea dintre Femeie şi Bărbat se dovedeşte a fi una tragică, nu numai că ambii sfârşesc murind, dar şi produsul dragostei lor, „micul bărbățel“ moare sufocat de forțele claustratoare ale regimului.


Am găsit cu adevărat interesantă figura scheletului aşa-zis Mărunțelul. Fie că e vorba despre o metaforă pentru destinul ca fatalitate sau o marcă a supranaturalului - acel înger al morții mut şi cu ochii goi - este cel care nu cruță nici pe bolnav, nici pe îndrăgostit şi nici pe protagonista noastră, de iminența morții. Scheletul deşi nu ucide în mod direct este presimțirea, entitatea care apare înaintea unei nenorociri. Poate fi reprezentarea lui Charon ca mijlocitor între cele două tărâmuri: a vieții şi a morții, care îşi îndreptă privirea asupra celui osândit şi strigă „Urci?“ iar, în funcție de situațiile limită la care personajele sunt expuse acestea îi dau un răspuns.


Piesa, pentru mine, s-a dovedit a fi reprezentativă în ceea ce priveşte imaginea femeii în ipostaza de paria care trezeşte în cadrul comunității sentimente puternice de apartenență, prin inițiativa sa de a ține spectacole în aer liber dedicate subclaselor.


Chirilă Maria

 

 

În ceea ce mă privește, piesa de teatru mi-a arătat încă o dată neajunsurile regimului comunist: teroarea, frica, constrângerea. În ciuda poveștii aparent banale, fundalul unui astfel de regim reușește să ofere spectatorului acel efect de catharsis, conferindu-i privitorului un sentiment de milă pentru situația tragică în care se află personajele.


Povestea prezentată, o istorioară de dragoste dintre doi tineri, o actriță și fiul unui important funcționar, prinde un alt contur în contextul regimului, soldându-se cu urmăriri din partea securității, oameni destituiți, sinucidere și un avort (deși acesta era complet interzis în perioada respectivă).


Tragismul piesei este dat de moartea personajului principal (actrița) din final, aceasta omorându-se în urma suferințelor cauzate de moartea „omului" ei și de avortul spontan, aceastea venind pe linia interzicerii de către securitate a pieselor de teatru interpretate de ea, considerate împotriva regimului.


Din punctul de vedere al punerii în scenă, mi-au plăcut mai ales decorul, ilustrând interiorul unei case din perioada comunistă, dar și introducerea marionetei, aceasta ilustrând excelent condiția omului din comunism: o păpușă ghidată de alții.


Chichișan Andrada Octavia

 

 

Emoție, desfrâu, șoc: cuvinte mici pentru a descrie un mare impact. PORNO este un spectacol ce negreșit uimește prin amplitudinea emoțiilor stârnite, te cuprinde și te urcă într-un plan al realității, unde absurdul îmbracă nebunia în inocență. Nu mă pot îndepărta de o interpretare pe cât se poate de subiectivă, întrucât nu am privit piesa, ci am trăit-o.

Fiecare scenă m-a plimbat printr-un relief bogat al emoțiilor. Deși a început într-un ritm lent, jocul absurdului m-a ancorat în dorința de a înțelege ce se întamplă. Am rederulat în minte piesa, încercând să sap în detalii, să îi descos subtilitățile, dar am ajuns la concluzia că impactul asupra mea nu a fost în detalii, ci în intensitatea ei.


Personajul „cu nume de cod PORNO“ pictează în culorile demenței tumultul trăit de omul ce luptă să iși păstreze autentiticatea vieții într-un regim comunist. Trăiește la superlativ paranoia de a fi mereu sub lupă, dorința carnală și bucuria de a-și găsi siguranța în iubire, cât și durerea pierderii acelei iubiri. Realitatea îi devine din ce în ce mai distorsionată cu cât intensitatea ei devine, treptat, mai dureroasă.


Dar absurdul nu se oprește la personajul principal: „vecinul sconcs“ pendulează între presiunea de informator și înclinația morală de a apăra personajul „cu nume de cod PORNO“; soțul ei recurge la suicid când aceasta îi mărturisește că este însărcinată cu cel cu care l-a înșelat în vis; strictețea comunismului interzice prin lege până și avortul spontan, deși viața mamei este în pericol dacă va păstra sarcina, căci este „sarcină“ de la guvern.


Ana Matiș

 

 

În data de 18 decembrie am avut plăcerea de a viziona spectacolul Porno de Visky András, în regia lui Răzvan Mureșan, jucat la Studioul „Euphorion“ al Teatrului Național din Cluj-Napoca. Spectacolul a fost frumos și nu am putut să nu mă las purtată de jocul talentaților actori, care m-au condus prin acea poveste șocantă, într-o oarecare măsură. Trebuie să mărturisesc faptul că începutul spectacolului nu m-a convins. Primele minute nu mi-au produs o impresie favorabilă; nu m-au captivat; totul mi s-a părut o încâlceală de cuvinte, dar, așa cum se spune: „nu trebuie să judecăm o carte după copertă“, mai bine spus, în acest caz, nu trebuie să judecăm un spectacol după primele minute, căci nu ne spun mare lucru despre întreaga reprezentație. Așadar am așteptat. Am încercat să privesc jocul actorilor detașat, dar puțin sceptic și să nu mă las indusă în eroare de titlul spectacolului. Am simțit cum încet-încet, scepticismul dispare și cum povestea mă învăluie. Ceea ce la început părea o simplă înșiruire de cuvinte, a devenit la final un spectacol frumos, o frescă a unor cazuri puțin cunoscute din comunismul românesc. Nu am putut să nu remarc pasajul din piesa Cântăreața cheală, scrisă de Eugen Ionescu, ce aduce o notă de absurditate textului lui Visky András, și deasemenea, o mică asemănare cu tragedia greacă Antigona, de Euripide. Mi s-a părut că pentru puțin timp, persoana cu nume de cod Porno a devenit chiar Antigona, gata să renunțe la o lume în care dragostea și libertatea nu mai existau; gata să aparțină unei noi lumi - celei a morților. Acest personaj mi-a creat stări contradictorii. Nu știu cum aș putea s-o caracterizez, dar dacă aș fi nevoită s-o fac, aș alege două cuvinte: nebunie rațională. Nebunia ei se manifestă în mai multe feluri cum ar fi faptul că vede îngeri și vorbește cu ei, dar și prin faptul că refuză să se supună, să-i fie teamă. Este conștientă de consecințe, îndreptându-se parcă, de bunăvoie spre moarte. Însă, așa cum am spus, nebunia sa este una de tip rațional, deoarece, ea este conștientă de pericol, dar continuă să se expună, să sfideze constrângerile securității și implicit ale regimului, căutând libertatea.


Un alt personaj care mi-a atras atenția este „vecinul sconcs“. Acesta înfățișează perfect omul slab, constrâns de regim, dar care își mai păstrează umanitatea și compasiunea. Aș putea spune că joacă un dublu rol, atât ca informator al securității, în cazul Porno, cât și ca protector al ei, un om care vrea să salveze o viață, însă fără să reușească prea multe. Un ultim lucru pe care aș vrea să-l menționez despre acest spectacol este sentimuntul de catharsis, pe care l-am trăit, mai profund ca la orice al spectacol. La final am aplaudat din toată inima, aflându-mă într-o transă, ceva ce nu am mai experimentat până acum. Deși spectacolul se terminase, nu mă puteam ridica. Eram paralizată de uimire, acest sentiment fiind amplificat de datele istorice prezentate. Am rămas cu acel sentiment de uimire, de șoc mult timp. Am analizat atent spectacolul și am descoperit care este cu adevărat rolul unei piese de teatru, și anume, acela de a te șoca, de a te purifica de problemele cotidiene, de a te scoate din tine însuți, chiar și pentru 40 de minute.

 

Mădălina Udrescu

 

 

Aflând de acest spectacol, am fost încă de la început intrigată, pentru că nu mi-am putut construi niciun fel de aşteptări pornind numai de la titlu. Aveam un singur reper - auzisem de scopul dramaturgului de a reprezenta depersonalizarea individului sub atenta supraveghere a regimului comunist. Nu ştiusem însă de provocarea lansată de Teatrul Național din Budapesta către zece autori contemporani de a construi un întreg spectacol pornind de la una dintre cele zece porunci biblice, în urma căreia András Visky a extras-o pe a opta: „să nu furi“. Pornind de la această poruncă, Visky a tratat aici în special ideea de constrângere, de limitare, de furt al libertății individuale. În continuare, am aflat de drama personală a soției lui András Visky în urma pierderii unui copil, obsesie care va fi tratată în amănunt pe toată durata producției.


După vizionare, am fost impresionată de curajul dramaturgului de a folosi un titlu atât de îndrăzneț pentru a ilustra probleme de o sensibilitate extremă: senzația de anxietate pe care ți-o oferă certitudinea că eşti permanent ascultat, urmărit, descusut; teama de a te îndrăgosti în vremuri de restricții; teama de a-ți întemeia o familie ştiind că nu există punct de întoarcere, că, oricâte schimbări s-ar petrece pe perioada sarcinii, totul trebuie dus până la capăt; teama că trupul îți poate deveni un coşciug şi dezechilibrul psihic la care ajungi când nu vrei să renunți la „un copil născut din iubire într-un moment de libertate“, după spusele dramaturgului; în fine, teama de a aduce o nouă viață într-o lume dominată de frică, apatie, moarte.


Când am ieşit din Studio, aveam o stare incertă: simțeam că am înțeles totul, însă lipsa experienței mele de viață într-un context asemănător îmi reamintea că nu înțelesesem, de fapt, nimic. Însă nu trebuia să gândesc astfel. Interpretarea foarte poetică şi, la prima vedere, puerilă, m-a captivat, iar personajul cu numele de cod Porno mi-a arătat ce înseamnă să fii o persoană fericită, care încă păstrează o fărâmă de libertate în suflet chiar şi în vremurile cele mai întunecate.

Spectacolul Porno este, de altfel, un manifest pentru libertate individuală în orice circumstanțe, nu numai în cadrul unui sistem politic opresiv. Spectatorul va rămâne cu puternica imagine a omului care ştie să-şi construiască propriul colț luminos oriunde, oricând, prin apropierea de ceilalţi, prin vulnerabilitate.


Iulia-Andreea Cartaleanu

 

 

După vizionarea spectacolului PORNO pot spune că am păstrat în memorie mai multe scene care se pierdeau pe fundalul anului 1989, anticipând iminenta Revoluție, dar nu am reușit să pătrund în sensurile mai adânci ale acestei opere. Primul aspect prin care am încercat să înțeleg piesa este titlul care îmi inducea simpla iluzie a unor tendințe sexuale. Ulterior, gândindu-mă la contextul acțiunii dar și la personajele angrenate in acest conflict scenic, mi se pare că piesa conturează mai degrabă o formă a Pornografiei politice prin care fiecare individ devine o proprietate a statului, își pierde identitatea. Scenele de dragoste din care nu lipsește a treia persoană, spionul de la Securitate care ascultă prin microfoanele plantate în fiecare casă, mi-au accentuat acest sentiment al ruperii de identitate, al scindării de „eul meu“. În definitiv, eu ca spectator am devenit o parte a acestui joc sumbru și întunecat, al ambiției politice în care personajele sunt de-a dreptul violate în spațiul lor intim. Eu am ajuns să mă regăsesc în temerile și suferințele lor. Finalul piesei, moartea foetusului și femeia devenită sicriu, a fost momentul pe care l-am trăit cu cea mai mare intensitate. Imaginea care a rămas să mă însoțească și după terminarea piesei e aceea a mamei, a femeii care nu vrea să renunțe la copilul ei mort, la iubire, la libertate, căci, în cele din urmă ea întruchipează pentru mine ideea de Revoluție.

 

Anastasia Antanas

 

 

Spectacolul Porno este un amestec de anxietăți si traume menite să inducă un catharsis de o natură tulburătoare audienței. Punerea în scenă amplifică senzaţia de claustrare într-un vivariu supus unei observaţii din afară. Lumea din interior se înfiripă din nostalgice amintiri ale eroinei legate de dorinţa de a ajunge actriţă, din jocul cu marioneta numită Mărunţelul în faţa unui public format din copii, ceea ce atrage atenţia ochiului necruţător al Securităţii. Avem o panoramare în negru a unei vieţi şi a unei perioade sumbre din istoria ţării. Regia nu face altceva decât să ilustreze scenele povestite de eroina naratoare, creând o simultaneitate între „a fost“ şi „este“. Naratoarea povesteşte ce i se întâmplă chiar în clipa în care i se întâmplă! Rezultatul este un prezent al amintirii devenit strigăt şi suferinţă continuă, nevindecată de trecerea timpului. Şi strigătul din interior sună ca o ameninţare, ca un reproş, ca o acuzare.

 

Bianca Cîmpan

 

 

Piesa a reflectat cum nu se poate mai bine, nu doar constrângerile și temerile oamenilor din perioada comunistă, ci și criza noastră de libertate în secolul 21. În ciuda instalării democrației, ne aflăm în aceeași societate îngustă, plină de prejudecăți și de constrângeri sociale, în care ne sunt judecate toate acțiunile pe care le facem și cuvintele pe care le rostim. Eu cred că există o nevoie de diferențiere față de ceilalți care se confundă încetul cu încetul cu nevoia de libertate interioară (în sensul că tindem să facem lucrurile nu neapărat pentru că simțim nevoia să le facem, ci pentru că asta ne face diferiți în ochii celorlalți), dar, paradoxal, această nevoie ne privează de libertate și ne lasă lipsiți de strălucire.


Ciobanu Miriana

 

 

Din prima clipă în care am intrat în sală am avut un sentiment că o să fie ceva diferit, o piesă care o să mă lase fără cuvinte, și așa a fost. O piesa extraodinară, jucată de actori extraordinari și cu un decor pe măsura. A avut un impact atât de mare încât am povestit tuturor prietenilor mei, care au zis că trebuie neapărat să o vadă. Mulțumim frumos ca ne-ați dat ocazia să vedem o piesa atât de diferită și de frumoasă.

 

Giulia Anton

 

 

Din punctul meu de vedere, spectacolul a fost extraordinar. Vizionându-l, am trăit acele stări grele pe care le-au trăit cei dinaintea mea. Această pieasă de teatru invită spectatorii să se regăsească pe ei inșiși în toate experiențele prin care au trecut în deceniile regimului totalitar comunist, iar pe mine, să reactualizez informațiile citite și auzite despre acea perioadă. 

 

Simona Mutu

 


După părerea mea, Porno este una dintre cele mai reușite piese de teatru, care a ajuns să îmbrățișeze câteva dintre cele mai importante aspecte ale sfârșitului secolului XX.


În primul rând, a priva pe cineva de ceea ce este esențial, de propria sa libertate, felul in care persoanele deveneau marionetele statului, mereu existând teama de „urmărire“, chiar și în cele mai intime momente a marcat profund societatea română.


Spectacolul a reușit să transmită emoția, neliniștea, tristețea în același timp, prin faptul că erai pur și simplu „nesemnificativ“, neavând nicio relevanță in fața organelor de comandă, iar cei care erau ascultați, erau doar cei care aduceau informațiile necesare acestuia.


Mă bucur că am putut vedea acest spectacol și aș fi incântată să îl revăd!


P.S.: Actorii, execepționali!


Florina Borza

 

 

Cred că rolul unei piese de teatru este să te facă să simți cât mai mult - Porno a reușit să ne teleporteze direct în vremea comunismului. M-a impresionat cu câtă autenticitate au reușit să pună în scenă și să reproducă dramele oamenilor aflaţi în vizorul Securității - felul în care erau urmăriți, terorizaţi, până ajungeau să înnebunească. Iar actorii au fost impecabili, de parcă ar fi fost vorba de ceva ce li s-a întâmplat chiar lor. Nu cred că a fost vreo persoană care să se ridice de pe scaun fără să fi fost măcar puţin „zgâlţâită“.


Alexandra-Mălina Lipară

 

 

Nu mi-a plăcut spectacolul PORNO, mi s-a părut clișeic. Deși actorii erau foarte buni, mi-a fost greu să urmăresc desfășurarea acțiunii, întrucât totul părea extrem de lent, lipsea subtilitatea, nu am înțeles de ce a fost menționat Ionesco, mi s-a părut nepotrivit. Piesele lui Ionesco sunt absurde și provoacă râsul cititorilor / spectatorilor, însă în același timp persistă senzația de anxietate, tragicul există în backround, pe când în spectacolul PORNO totul este prea evident. Nu mi-a plăcut felul în care au combinat umorul cu tragicul, glumele erau simple și previzible, după cum am mai spus, lipsea subtilitatea (ex. „Ei se numesc Securitate, atunci de ce nu mă simt în siguranță?“ Nu sunt sigură dacă aceast joc de cuvinte avea o intenție comică sau tragică, dar în ambele cazuri cred că e o frază cliché).


În plus, de când sunt în România, majoritatea evenimentelor, spectacolelor și filmelor pe care le-am vizionat sunt despre comunism. Îmi pare o temă arhi-utilizată și de multe ori spectacolul/ filmul riscă să devină banal, pentru că toate seamănă. Mi-ar plăcea mult să văd această temă utilizată într-un mod mai experimental, mai conceptual (ex. piesele lui Vișniec), să nu fie relatată (așa cum e în PORNO) doar istoria unei persoane în timpul comunismului. Mi-a părut prea simplu...


Mi-a plăcut însă decorul, mi-a plăcut felul în care se jucau cu luminile și cu sticla în care se oglindeau actorii. Nu am fost însă impresionată de marioneta-Ceaușescu, probabil era în legătură cu Ionesco (teatrul de marionete), însă în această piesa mi-a părut forțat - aluzia la un dictator „marionetă" este des folosită și cred că ar fi bine dacă în spectacol s-ar folosi de un alt obiect alegoric.


Mihaela Ceban

 

 

Porno de András Visky. Am avut minunata șansa ca pe data de miercuri, 18 decembrie 2019, să iau parte la o reprezentație ce mi se părea pe atunci una sortită eșecului. Îmi formasem această idee preconcepută din cauza lipsei de informații despre piesă, dar și a titlului, aș spune eu, vulgar. Trăim într-un context al unei sexualizări extreme care poate fi regăsită până și în teatru și nu numai. Așadar, cu aceste idei mi-am făcut un nod la cravată și am pornit către Teatrul „Lucian Blaga“. Cuminte, am așteptat să înceapă reprezentația, având aceeași idee preconcepută cum că voi avea de suferit o pierdere de timp. Reprezentația începe în cele din urmă, iar sala amuțește de nici chiar respirațiile nu se mai aud. În haina sa albastră, cea pe care o vom cunoaște ca și „Porno“ își ține reprezentația în fața copiilor de țigani. Întrebarea pe care încă mi-o pun este dacă András Visky, autorul piesei, nu a preluat cumva ideea că românii sunt țigani, metaforic vorbind, idee ce ne este expusă în satira-comică Țiganiada.. Noi, țiganii „nerădăcinați“, săraci, la propriu și la figurat, suntem întreținuți, cultivați, de către o astfel de domnișoară care ne vorbește despre apa englezească, aerul englezesc și plictiseala englezească, precum Eugène Ionesco în Cântăreața cheală. Ni se revelă treptat un sentiment de oarecare nesiguranță a protagonistei, dar este ușor să îl ignori, știind de dinainte că acest personaj nu este în toate facultățile mintale. Sentimentul, totuși, se accentuează treptat până când aflăm că Securitatea, organul de represiune al Republicii Socialiste România, a „luat-o-n ochi“ pentru activități suspecte. Cazul este anchetat, vedem asta prin alternanța scenelor, dramaturgul instituind aici ideea de planuri paralele, mai populară în cazul romanelor și a nuvelelor.


Abia către finalul piesei înțelegem de ce această tehnică a fost utilizată: un dispozitiv audio a fost amplasat în locuința lui Porno pentru a putea fi urmărită de către securitate. Interesantă este replica „Nu este anormal să ai, ci să nu ai“, o replică ce sumarizează perfect ideea de viață intimă, privată, în perioada comunistă. Acțiunea devine intensă, într-un crescendo, și Omul, un alt nume de cod aproape la fel de pueril ca și cel al soției sale, este dus la sinucidere de către același organ de represiune. Înmormântarea sa este un moment al piesei care este cel puțin ambiguu. Sensuri multiple care se suprapun. Conotații asemenea comicului și dramaticului. Moartea Omului este dramatică, iar înmormântarea, ritualul care trebuie să aducă cinste celui „în minus“, este blasfemiată, poate cu intenția de a surprinde denaturarea vremurilor acelora, poate cu intenția de a șoca publicul. Sunt multe motive pentru care un moment ca acesta a fost introdus de către dramaturg în piesa sa. Cel mai important moment al piesei, după mine, este cel în care Porno este înșfăcată de securiști și dusă la un spital pentru a fi tratată. Porno era pentru această organizație un punct roșu care ar fi putut implica Republica Socialistă România într-un conflict internațional, Europa Liberă, celebrul post de radio anti-comunist, preluând pe post reprezentațiile sale pentru copiii de țigani, finalizate cu donații de mâncare și haine pentru aceștia. Avortul devine inevitabil, ilegalitatea este inevitabilă chiar dacă este un avort spontan. Comunismul a vrut o creștere demografică a țării noastre, de aceasta avortul a fost interzis în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Porno este un puternic manifest anticomunist, menit să stimuleze o reacție de debarasare a tinerilor și bătrânilor de credințele comuniste. Domnul Visky are meritul de a fi creat acest monumental manifest, care, contrar așteptărilor mele, nu a fost nici un eșec și nici o pierdere de timp, ba chiar o oportunitate de a-mi solidifica și reactualiza cunoștințele despre acest Ev Mediu modern al Europei Estice.

 

Andraș-Florin Răducanu

 

 

Când am ieșit de la piesă eram frustrat. Am crezut că tot ce a vrut să îmi transmită regizorul era frustrarea oamenilor care au trăit în perioada comunistă. Am simțit că era mult mai mult în spate decât atât, dar nu reușeam să îmi dau seama ce.


O greșeală pe care am făcut-o a fost să nu citesc nimic despre piesă înainte de a merge să o văd. Am înțeles multe din referințele făcute, dar nu le puteam lega de nimic din ce văzusem. Din cauza aranjamentului scenic eram convins că am ratat lucrurile cele mai esențiale care ar fi făcut totul mult mai clar.


După 2 zile în care m-am gândit la piesă și am citit despre ea, am aflat că face parte dintr-un proiect de la Budapesta unde „Cele 10 porunci“ au fost trase la sorți de către 10 scriitori. Am mai aflat și că András Visky este doar dramaturgul nu și regizorul. Am înțeles cine sunt personajele și despre ce e piesa. Este despre momentul în care András și soția lui pierd un copilaș. Un copil care nu avusese ocazia de a se naște. Soția lui era personajul principal, el era personajul care apare în mare parte la bustul gol, iar Anti era prietenul lor bun care era mai tot timpul pus pe șotii.


Porunca extrasă de Visky este „să nu furi“. În cele din urmă mi-am dat seama că piesa este despre cum securitatea reușea să fure cu nesimțire intimitatea oamenilor. Asta se înțelege foarte clar din scenele în care se vorbea despre urechelnițe, în baie, cu robinetul pornit. Prin titlu face o aluzie la Pornografie unde intimitatea este inexistentă.


O piesă foarte reușită, cu o abordare puțin prea modernă pentru gustul meu, dar care a reușit să transmită tot ce era nevoie pentru a înțelege problemele cu care s-au confruntat oamenii care au avut ghinionul de a trăi atunci.

 

Ioachim Bojan

 

 

 

 


Prețul biletelor:
50 lei, 40 lei, 30 lei (în funcţie de locul din sala de spectacol);
10 lei (reducere pentru elevi și studenți);
20 lei, 15 lei (reducere pentru pensionari).


 


Data premierei: vineri, 20 septembrie 2019

Studio „Euphorion“
14+
1h 40 min.

 

X