regia tehnică: Doru Bodrea
lights technicians: Mădălina Mânzat, Alexandru Corpodean, Ionuț Maier
sonorizare: Vasile Crăciun
sufleor: Ana Maria Moldovan
PROCESUL lui Kafka este asemenea unui vis. În ciuda imaginii sumbre cu care tindem să îl asociem, Kafka a fost un visător, iar operele lui poartă în sine aceeaşi substanţă a visului, de la structură până la stranietatea imaginilor, sunetelor, ideilor şi emoţiilor pe care le vehiculează. Scrierile sale imită până la ridicol nebunia irațională și înspăimântătoare a acestui univers nocturn în mişcare pe care îl numim vis. Tema existențială propusă de autor este cea a Fiinţei care s-a pierdut pe sine din cauza orgoliului nemărginit, sabotate de complexul propriei superiorităţi, victimă a unei crize identitare şi spirituale. În timpul în care trăim, omul a pierdut conștiinţa legăturii sale cu Universul, hipnotizat fiind de propria-i persoană. O persoană din care, până la urmă, sub greutatea unui ego exacerbat, nu mai rămân decât resturile unei identităţi false, fondate pe iluzie. Primul plan al temei existenţiale ilustrează, în cazul lui Josef K., un comportament rigid şi plăceri carnale secrete pe care le smulge din durere, încercând astfel să-şi reprime furia, ura, vinovăţia, mândria, frica... Şi câte şi mai câte! Sistemul absurd şi coşmaresc al Justiţiei îi amplifică aceste paradoxale plăceri, livrându-i un teren fertil şi generos pentru trăirea lor intensă. Acelaşi sistem este însă, în mod simultan, şi o maşinărie care îi stimulează orgoliul. Astfel, iluzia unei efemere legitimităţi a sa ca fiinţă morală şi ireproşabilă este perfect fabricată... K. va fi împins în labirintul acestei maşini halucinante împotriva căreia, paradoxal, nu se va răzvrăti, ci va ajunge să-i savureze mecanismele şi culisele. Nimic surprinzător aici, căci numai prin intermediul lor îşi poate el propulsa cele mai bizare fantezii... Ego-ul său dezvoltă astfel un cult al dorinţei, întărit în mod contradictoriu de vinovăţie, autocondamnare, frică şi ruşine. Prin urmare, el nu trăieşte existenţa lumii, ci doar părerea lui despre ea. Al doilea plan al temei existenţiale pune în discuţie alt cuplu de termeni: a avea şi a fi, conflict care, pentru K., se traduce prin estomparea existenţei sale autentice în favoarea acumulării iluzorii de justificări. Nevoia irezistibilă de a pleca în căutarea lui a fi îi este imperios necesară, dar rămâne irealizabilă, căci personajul nostru îşi fragmentează singur şi la nesfârşit existenţa. El este cel care alege să se lase blocat de întrebări, el este cel care îşi amputează singur principiul fiinţării în lume. Fiinţare care, de altfel, nu cere niciodată justificări, aşa cum K. pare să creadă... Suferinţa nesatisfacerii dorinţelor viscerale şi amnezia lui K. privind propriul sens lasă să se întrevadă o identitate larvară pe care Kafka doar o arată, fără să o interpreteze pentru noi. Prin ruperea oricărei legături cu Lumea, K. este singurul responsabil de exilarea din propria viaţă. O consecinţă imediată şi dureroasă a acestei absenţe este, neîndoielnic, însingurarea. Dar singurătatea lui K. nu este decât o reproducere în vid a neputinţei de a exista cu adevărat şi, în acelaşi timp, un refugiu faţă de spaima pe care viaţa, prin natura sa, o provoacă. Existenţa lui e una parazitară, neautentică şi sterilă. Până la urmă, K. este cel care ar putea fi definit, pe scurt, ca un individ ce nu-şi poate justifica sieși sau în faţa altora propria existenţă. Toate celelalte personaje nu sunt decât rotițe ale acestui angrenaj impenetrabil al Justiţiei, reliefând astfel propensiunea către putere, forţa sexualităţii şi etapele devenirii. Ea, Vina, nu e niciodată numită şi clar indicată în PROCESUL kafkian. Ea este doar impusă. Şi totuşi – pare să ne spună Kafka prin avatarul său K. – a susține că eşti nevinovat este o perversiune mai mare decât acceptarea unei vini impuse.
Şi dincolo de toate acestea, o alegere: „ca un câine” sau ca un Om?
Mihaela Panainte
Prețul biletelor:
60 lei, 50 lei, 40 lei, 30 lei, 20 lei, 10 lei (în funcţie de locul din sala de spectacol);
10 lei (reducere pentru elevi și studenți); 20 lei, 15 lei (reducere pentru pensionari). Spectacol realizat cu sprijinul
Adaptarea scenică a romanului lui Kafka, Procesul, în regia Mihaelei Panainte (Teatrul Național Cluj), se sprijină pe personajul colectiv. După un debut încărcat de referințe expresioniste, spectacolul se limpezește și atinge ritmul și forța terifiantă a mașinii de tocat individualități a statului birocratic. Umbra lui Purcărete trece, parcă, prin scena finală a uciderii lui K., într-o reinterpretare neagră a Lecției de anatomie a doctorului Tulp. Aportul coregrafiei originale semnate de Enikö Györgyjakab pune în valoare rigoarea trupei, omogenă, expresivă, și oferă adîncime metafizică cuvintelor reduse la esență.
Pornind de la textul semnat de Kafka, regizoarea Mihaela Panainte creionează portretul domnului K., funcţionar la bancă, păstrând semnificaţiile spectacolului foarte aproape de roman. Textul kafkian poate fi uşor interpretat în nota politicului, a sistemului care subjugă individul şi nu îl lasă să se exprime. Regizoarea nu alege însă această cale la îndemână. Procesul se constituie aici ca o metaforă, o întrebare dechisă, fără să conducă în vreo direcţie anume şi fără să dezvăluie interpretări ascunse. Ne lasă pe noi, spectatorii, să găsim cheia interpretării, să tragem noi concluziile.
Spectacolul este construit rotund, în tuşe cromatice de negru-gri-alb, cu accente metalice „materiale" (scări, cuşti şi plase) dar şi „imateriale" (sonore - metalice), un spaţiu construit voit artificial, în care îşi duce existenţa personajul principal. O lume plină de personaje-măşti, fără profunzime. O lume în care visul se contopeşte cu realitatea lugubră, coşmarul cu absurdul, plăcerile carnale cu iraţionalul.
Ultimul act al Întâlnirilor Internaționale ale Teatrului Național Cluj-Napoca a fost un spectacol de mare tensiune dramatică și intelectuală. (...) În spectacol totul este, de fapt, coșmarul din care Josef K. nu se va mai trezi niciodată; aureola de vis este sugerată subtil de muzica înconjurătoare a tuturor mișcărilor bizarre ale personajelor, de toată această logică neobișnuită, ea însăși nimic altceva decât o logică a visului, absurd. În care Josef K. intră fără să-și dea seama cum, fiind în aparență trezit din somn și, treptat-treptat, i se adaptează și-și continua viața, până la execuția finală, „ca un câine", în cadrul ei, al acestei logici. Toate mișcările, toate gesturile ridicole și grotești ale personajelor se conformează acestei logici, într-o armonie a dizarmoniei vizibilă, trupa funcționând impecabil. (...) Atmosfera kafkiană este foarte atent redată de toți cei implicați în crearea acestui spectacol cu adevărat excepțional, care merită văzut și admirat. Căci el constituie, parcă, și un avertisment asupra unor posibile derapări în absurd ale multor reglementări aparent raționale.
Regizoarea își asumă aici un parti-pris radical: condamnarea fără apel a lui Joseph K, devenit model al egocentrismului, ridicat la rangul de simbol al lumii care merge rău. Acesta este punctul de interes al versiunii pe care ea o propune acestui roman. În timp ce majoritatea artiștilor ar profita de faptul că montează acest text pentru a face o declarație politică, care devine repede un kitsch îndreptat către o putere presupusă abjectă, Mihaela Panainte nu urmează nici o clipă această cale și nu profită pentru a face din munca sa port-drapelul unei intenții politice. Iată de ce din discursul lui Joseph K încarnat de Ionuț Caras este lăsată la o parte orice urmă de politicianism, constituindu-se într-un manifest umanist prin care se demonstrează, de fapt, propria lipsă de umanitate. În spectacol nu asistăm la o nedreptate făcută unui ins, ci la o demonstrație exacerbată a individului.
Jean-Christophe Brianchon, Quand on n´as pas de pétrole..., în I/O La gazette des festivals Théâtre, Danse, Opéra, Musique, Arts plastiques, 18 mai 2017
Ceea ce vreau să subliniez este că prin reprezentarea vizual-simbolică a mecanismelor acestei dimensiuni absurde, robotice, ilogice, nu doar că se deschide o paletă largă de interpretări, ci se creează şi un liant bine pus la punct care coagulează traseul fragmentar al lui K, traducând conflictele nespuse în mişcare şi imagine.(...) Aşadar, Procesul pus în scenă la Naţionalul clujean este un spectacol curat, complex, care (...) stă pe picioare, oglindind cu fidelitate celebra viziune kafkiană, absurdul fiind un element omniprezent atât în istoria cât şi în prezentul viu al umanităţii.
Andreea Lupu,K.olivia, în Teatu românesc, 2 mai 2017
Ținând cont de subiectul de actualitate, Procesul se va juca multă vreme la Cluj cu sala plină, iar publicul (chiar și cel care a uitat romanul lui Kafka) se va recunoaște în personajul K, atins de mecanismul justiției sociale - la fel de rece și impersonal azi, parcă la concurență cu justiția divină.
Marius Oliviu Iacob, Procesul, în Teatru românesc, 29 aprilie 2017
(...) Din momentul arestării (...) începe calvarul lui Josef K. Prezentat în montare asemenea unui coşmar negru. (...) În spectacolul clujean, Mihaela Panainte are meritul de a fi identificat nenumărate procedee menite a evidenţia tot mai acuta, mai apăsata şi fizic, şi moral, plonjare în absurd a lui Josef K. Interpretat la înalte cote de profesionalism de Ionuţ Caras (aici actorul face un rol de mâna întâi, care se cuvine pus alături de cele anterioare din Revizorul, din Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului ori din Clasa noastră). Personajului jucat de Ionuţ Caras trebuie să i se surpe convingerea că are "o identitate precisă", aflată în contradicţie cu toţi ceilalţi, cu cei care îl înconjoară, care nu sunt decât nişte personaje-mască. Aşa cum sunt şi măştile plasate în decorul metalic, cu nenumărate (sugerate) cuşti (într-una din ele cade până la urmă Josef K) creat de Helmut Stürmer.
În Procesul lui Kafka de la Cluj, lumile intelectuale ale celor doi artiști [Mihaela Panainte și Helmuth Stürmer] se unesc într-o simbioză ideală, iar actorii - cu predilecție Ionuț Caras în rolul domnului K., Adrian Cucu și Cristian Grosu - creează o experiență scenică impresionantă, pe parcursul celor nouăzeci de minute.
Dieter Topp, Procesul lui Kafka în Klausenburgul românesc (Cluj), în Ihre Pressemitteilung; Pressemeldungen.at; Hamburg Tipps, its Berlin; Mitteldeutschland; P-WEST; Vienna News; Deutscher Zeitungsdienst;EU-Presse Europa Nachrichten; Nachrichtenpresse; OnlinePresse; Tagesmeldungen.Info; Finanzpressedienst; firmenpresse; Sag-Vision; Unternehmensmeldung.net; Pressemitteilungen NEUE; Impressum; Blitzschnelle News; fair-NEWS.de; Aktuelle Modetipps und Lifestyletipps; Pressestelle online, 4 mai 2017
Mihaela Panaite abordează subiectul romanului dintr-o perspectivă crud realist-carnavalescă, la limita suportabilului. E o viziune sobră, nu sumbră, diluat coşmarescă, de o mare unitate regizorală, în care nu lipsesc intruziunile parabolice, fireşte, ca nişte felii de esenţializare a limbajului ce saltă în umor negru cele mai importante momente ale acţiunii. Decorul lui Helmut Stürmer e sobru şi el, sugerând recluziune şi ostracizare: scări verticale şi oblice din fier, plasă de sârmă, birou sluţit cu sertare inegale, fundal cu figurine uriaşe pictate ca la bâlci (cam ieşite din context) şi reflectoare orbitoare. Cadrul neomenos e creat. Agresiunea asupra fragilităţii (fizice şi morale) a lui K. poate începe. Şi personajele nu contenesc să se năpustească asupra lui până în finalul voit scârbos, când i se face (la propriu) disecţie. În ansamblu, limbajul scenic e tăios, glacial, în consonanţă cu problematica naraţiunii kafkiene. În ansamblu, limbajul scenic e tăios, glacial, în consonanţă cu problematica naraţiunii kafkiene. (...) Din multele fantezii teatrale (unele dansante) văzute, inspirate din proza lui Kafka, Procesul pus în scenă de Mihaela Panaite la Naţionalul clujean mi se pare cel mai apropiat de spiritul cărţii, cel mai solid construct scenic din ultimul timp.
Intrăm în Procesul kafkian pe filiera Gellu Naum (traducere), Mihaela Panainte & Daniel Ilea (dramatizare). Ieşim, la o oră jumătate distanţă, cu un domn K pe care viziunea Mihaelei Panainte (de data aceasta în calitate de regizor) îl transformă într-un Christ în care mediocritatea îşi înfige suliţa şi pe care îşi aruncă noroaiele urât-mirositoare. În loc de Înălţarea speciei, K-Christ-ul retrogradează înspre catacombe şi gândăcisme.
