„Silviu Purcărete introduce în spectacolul său felii anarhiste de real, care trimit la scene din România postcomunistă (...) Muzica lui Vasile Şirli introduce o notă de cabaret în spectacol, iar decorul lui Dragoş Buhagiar - o nuanţă de ciné-verité. Trupa Teatrului Naţional clujean este în vervă actoricească şi muzicală şi are impactul dorit.“

Ruxandra Cesereanu, Puzzle de toamnă,
în Steaua, nr.11-12/2013

„Alternanţa secvenţelor statice cu cele vivante pune în mişcare problematica piesei, axată pe ideea dezvăluită treptat după care viaţa este văzută ca o farsă nemaipomenită, o maşinărie programată pentru autodistrugere. În intenţia lui Silviu Purcărete se simte înaintarea pe coordonatele farsei spumoase, trase în tonic înveliş baroc, frizând (motivat!) amalgamul atent supravegheat într-o compoziţie de o asemenea eterogenă alcătuire.“

Adrian Ţion, Farsa unui însingurat - Ce nemaipomenită aiureală!,

în Tribuna, nr.273, anul XIII, 16-31 ianuarie 2014

„Un Purcărete de referinţă, unul dintre cele mai bune spectacole ale sale din ultimul deceniu. În jurul chipului candid al Personajului azvârlit în miezul unor evenimente când banal-isterice, când grandios-burleşti, Purcărete construieşte o ţesătură halucinantă de feţe, voci, trupuri, sunete, imagini, metaforă deplină a harababurii ce domneşte deopotrivă asupra lumii domestice de pe scară unui bloc şi asupra lumii în revolta de pe străzile unui mare oraş.“

Mihai Brezeanu, Din tutun se întrupează speranţa - Ce nemaipomenită aiureală! la festCO, 2014,
în LiterNet.ro, 5 iunie 2014

„Iar în ceea ce-l priveşte pe regizor, dominanta vizuală a spectacolului - maniera sa predilectă - n-a fost parcă niciodată mai justificată. Scenograful Dragoş Buhagiar a umplut scena de manechine ca multipli de personaje, la rându-le multiplicate prin actori. Sunt oameni sau elemente identice ale aceleiaşi serii? Felul în care regizorul îi obligă să vorbească este spre reificare. Ce cuvinte rostesc? Din veac, aceleaşi! Până când? Până la dezagregare, până când va fi să fie atins „sensul sfârşitului". Istoria se repetă, se repetă în buclă, la nesfârşit, „un soi de farsă pe care le-o joacă Dumnezeu oamenilor". Pentru că, în afara mântuirii, absurdul rămâne singurul adevăr. Şi mereu întrebarea De ce?“

                       
Marina Roman, FestCO 2014 - o ediţie cu totul ALTFEL,
în Yorick.ro, revistă online de teatru, numărul 217, 3-9 iunie 2014

„În spectacol asistăm la o multiplicare a personajelor, actorii realizând un adevărat tur de forţă pentru a intra şi a ieşi succesiv în/din diversele roluri. Sub bagheta lui Purcărete, ei fac o demonstraţie de talent şi profesionalism, într-un spectacol total, de o remarcabilă forţă şi expresivitate; cântă, dansează, execută cu incredibilă virtuozitate acrobaţii într-un ritm debordant, veritabilă tornadă scenică.“

Radu Constantinescu, Nemaipomenita aiureală a lui Ionesco şi Purcărete,
în Ziarul de duminică, 26 septembrie 2013

„Purcărete a organizat perfect aiureala. Nu pare să îi fi scăpat nimic. Nimic cu excepţia unui mic, aproape imperceptibil moment, imediat după secvenţa de război civil, când lasă impresia că e puţin descumpănit. Deruta trece însă repede. Ritmul nebun revine. Revine şi magia. Magia pe care el, Regizorul, da, Regizorul cu majusculă, a exercitat-o asupra actorilor pe care i-a convins că aşa, numai aşa trebuie să fie Ce nemaipomenită aiureală! Şi care, la rându-le, ne conving şi pe noi despre adevărul lui Silviu Purcărete. Despre adevărul lui Ionesco citit urieşeşte şi cuceritor deopotrivă de Purcărete şi de artiştii Teatrului Naţional din Cluj-Napoca.“

                                    Mircea Morariu, O urieşească harbabură,
în adevărul.ro din 23 octombrie 2013 și în Teatrul azi, nr.11-12/2013

„A-l pune în scenă pe Ionesco, îngroşând bizareria, excentricitatea şi sarcasmul, este o eroare. Din fericire, Silviu Purcărete o evită, astfel încât spectacolul său de la Teatrul Naţional „Lucian Blaga" din Cluj-Napoca este un model de punere în scenă inteligentă. Se vede că regizorul a înţeles toate implicaţiile şi a explorat toate cotloanele textului. Nimic din ceea ce vedem, oricât de spectaculos, nu este gratuit: totul are rost şi sens. (...) Ionesco se află într-un con de umbră, iar Purcărete - pe culmea gloriei. Cei doi se întâlnesc frăţeşte, întru celebrarea inteligenţei.“

Adrian Mihalache, Cum se clarifică o „aiureală“,

în Teatrul azi, nr.11-12/2013

„Când zic Purcărete, zic Ce nemaipomenită aiureală!, carevasăzică Eugène Ionesco şi o harababură scenică formidabil de geometrică, extraordinar de plastică şi remarcabil de bine (de)şurubărită. Spectacolul are plăcerea dumnezeiască - venită direct din paginile cele mai şugubeţe ale lui Ionesco - a transparenţei smintite din visul hiperlucid. În această schemă de funcţionare, sensul lumii e numai bun de aruncat în abatorul hulpav al cuvintelor, iar logica ei în cel al imaginilor.“

Paul Boca, Trei Doamne, şi toţi zmei,
în Scena.ro nr.23 (3) 2013
  

„Silviu Purcărete [creează] în spectacolul de la Na­țio­na­lul clujean o replică ironică a alternativei angajare/neangajare într-un univers ostil, proiectat împotriva voinței și libertății in­dividului. Agresat mai întâi de vecini (aici recunoaștem arta ma­nevrării personajului colectiv a re­gi­zo­ru­lui), noul locatar dă piept apoi cu istoria, revoluțiile, care-l dis­locă din existența lui calmă și indiferentă, fiind foarte ase­mă­nătoare cu experiențele noastre recente. Nici iubirea nu are față umană în acest balet mecanic al obiectelor (scena e po­pu­lată cu manechine, iar fe­me­i­le iubite sunt interșanjabile), personajului ionescian ră­mânându-i doar sticla și pi­ja­maua - sim­bol al unui somn metafizic prin care pro­babil ar putea spera la vise mai frumoase. (...) Spec­ta­colul încântă și ne­liniștește, desfășurân­du-se în imagini rit­mate savant, plastic și poetic.“

Doina Papp, Întâlnirile Internaţionale de la Cluj,
în Revista 22, 5.11.2013