Ca tematică şi limbaj, textul lui Welsh este greu de acceptat şi nu cred că avem public pentru asemenea piese. Cu toate acestea, Trainspotting se joacă cu sala plină, trezeşte un interes legitim, captează, şi biletele sînt vîndute cu mult înainte de spectacol. Explicaţia interesului stă în textul nou propus spectacorilor, stă în valoarea interpretărilor, stă în valoarea regiei semnate de Sorin Misirianţu. Un nume tînăr pe care am avut prilejul să-l remarcăm ca actor şi regizor. O facem din nou, deoarece modul în care exploatează scenic Trainspotting merită toată atenţia. Este vorba despre modul în care punctează şi scoate în evidenţă dramele individuale şi colective, relaţiile interumane mai mult sau mai puţin alterate, de un realism frapant.

Demostente Şofron, Trainspotting, un text şocant,

în Adevărul de Cluj, 20 mai 2003

 ***

     Sorin Misirianţu a folosit pentru spectacolul său un scenariu propriu, la care a lucrat vreo doi ani. Privat de mijloacele mult mai largi ale cinematografiei, dar şi ameninţat oarecum de emergenţa filmului în conştiinţa receptorilor, el a mizat pe expresivitatea actoricească. De aceea, spaţiul scenic are o aparenţă de neutralitate: e un patrulater alb, care poate întruchipa fie un club de noapte, fie un gang, fie o cameră aseptică de spital. Recuzita se reduce la două saltele, tot atîtea scaune, garouri şi seringi. Tensiunea explozivă a dramei se construieşte din stările excesive ale personajelor, din jocul de lumini - mereu lumini brutale, roşu, verde, violet - şi din muzica delirantă, precum hipnotizanţii ochi ai şarpelui Kaa. Fanteziile toxice ale eroilor sînt proiectate pe monitoare video, spectatorul avînd senzaţia că penetrează creierul acestora.

Claudiu Groza, „Jucăuşul“ Goldoni şi „convertitul“ Irvine Welsh,

în Tribuna, serie nouă, anul II, nr. 18, 1-15 iunie 2003

***

     Trainspotting e compus în sala studio îmbrăcată într-un alb proaspăt şi are ca adjuvant de metodă pentru lectura regizorală un ansamblu de monitoare TV pe care se succed, în diverse momente-cheie, fragmente de montaj video. În bună măsură, montajul video e bine făcut, avînd rolul de a figura un soi de plonjeu al eroilor tineri în sinele dezechilibrat de drog. Partea cea mai reuşită, probabil, a acestui montaj e cea de climax din momentul ulterior uciderii involuntare a pruncului.

Miruna Runcan, Simultan, la Cluj,

în Observator cultural, nr. 172, 10-16 iunie 2003

 ***

     O primă surpriză plăcută a constituit-o faptul că, într-o metropolă culturală de mare autoritate, dar nu tocmai la zi cu exprimarea teatrală, precum Clujul, au apărut, în sfîrşit, tineri aproape furioşi, artişti care simt că definiţia teatrului, aşa cum le-a fost ea predată la şcoală, nu mai funcţionează, nu mai acoperă realitatea zilelor noastre. Şi care doresc să comunice cu contemporanii lor despre lucrurile pe care le trăiesc ei acum, nu despre cele pe care le vor fi trăit, cu decenii sau secole în urmă, personajele autorilor clasici. Mai îmbucurător pare faptul că un spectacol precum Trainspotting de Irwine Welsh a fost produs de Naţionalul clujean,. Droguri, sex, violenţă pe scena unui teatru naţional, într-un demers scenic care se străduieşte să demitizeze, să dezeroizeze, prin ironie, atitudini ce continuă să facă ravagii în lumea de azi, inclusiv în cea românească.

Victor Scoradeţ, Atelierul teatral românesc văzut de la Sfîntu Gheorghe,