După câteva minute de întârziere, domnul Anton Tauf ne aduce la cunoștință că, peste o zi, se împlinesc 29 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu. Ne mai aduce la cunoștință că l-a cunoscut personal pe acest om „a cărui valoare nu o poate exprima în cuvinte" și ne-a reamintit că Nichita a fost nominalizat pentru premiul Nobel. Domnul Tauf ne-a povestit apoi câteva întâmplări cu Nichita, întâmplări din copilăria sa, cum a început să iubească... poezia. Publicul parcă nu respira. Nici nu știam dacă piesa începuse sau nu, luminile erau aprinse, oamenii erau împietriți pe scaunele lor. Au urmat două înregistrari cu fosta soție și un alt prieten al marelui scriitor. Momentul a fost de o sensibilitate enormă; ascultam niște înregistrări la boxe și nu îmi venea să cred că eram paralizat și atunci am început să realizez că nu eram singurul în această situație. Brusc, luminile s-au stins și cred că a început piesa de teatru; cred că am auzit niște poezii și o cascadă de vin îmi închipuiam. Aș fi vrut ca domnul Tauf să continue povestirile sale alături de Nichita. Aș fi vrut ca Nichita să continue povestirile sale...

Radu Bogdan, Nu vezi că stai în brațele mele, orbule?,
în Culturatorul

Miercuri, 12 decembrie 2012, am avut privilegiul de a-l vedea pe Nichita cu ochii minții, mai viu ca niciodată, într-un spectacol-omagiu în regia lui Anton Tauf, avându-le în distribuție pe două actrițe mai mult decât talentate: Ramona Dumitrean și Eva Crișan.

Talentul actorilor împreună cu spiritul mereu viu al textelor marelui Nichita Stănescu au reușit să producă asupra mea un efect pe care rar reușește să-l producă o piesă de teatru: m-au transpus sută la sută și dincolo de acest procent omenesc, în lumea infinită a lui Nichita, a operei sale ce transcende timpul și spațiul, ce te prinde de mână și te atrage pe scenă, iar de pe scena teatrului, pe scena spiritului său! Piesa te smulge din tine și te aruncă în altceva ,,mult mai înalt şi mult mai curând", te lasă să pipăi cu buricele degetelor minții lumea cuvintelor lui Nichita, ,,lungi și sticloase", și te face să exclami tăcut, în sinea ta:
 

,,Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt."
 

Cuvintele sunt de prisos, Nichita e viu în această piesă de teatru, coboară din imortalitate pe scena vieții, sau ne trage pe noi în imortalitatea sa pe întreaga durată a piesei ce pare fără durată. E un spectacol ce merită văzut, ce trebuie văzut, e ceva dincolo de concret, de cotidian, de uman, e o manifestare a spiritului pe care v-o recomand cu drag.

Spectacolul te încântă, te înalță, te face să uiți și-ți reamintește, te încălzește: ,,Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi/ tâmpla de stele, până când/ lumea mea prelungă şi în nesfârşire/ se face coloană sau altceva/mult mai înalt şi mult mai curând."

Florin Moldovan, Nichita Stănescu readus la viaţă pe scena Teatrului Naţional Cluj:
NU VEZI CĂ STAI ÎN BRAŢELE MELE, ORBULE?,
în Vocea Clujului, 13. 12. 2012