Creaţia lui Tompa Gábor este una despre care se va mai vorbi, pentru că e o performanţă. Ştiu că se va putea spune că exagerez, dar cred că pentru scena Naţionalului clujean acest rege Lear e un pandant al inubliabilului Hamlet al lui Vlad Mugur. Piesa complexă a lui Shakespeare îşi găseşte în echipa lui Tompa Gabor un ecou original, trecând spectacolul printre cele de referinţă.

Nicolae Prelipceanu, Alt Tompa, altă montare,
în România liberă, nr. 5064, 28 oct. 2006. 

 ***

     Montare polifonică, saturată la modul superior de semnificaţii, Regele Lear de la Teatrul Naţional din Cluj aduce în prim-plan o seamă de idei-forţă precum cea a relaţiei omului cu Divinitatea şi cu destinul, tema mântuirii corelată cu cea a deriziunii, ispita puterii şi jocul mecanismelor devoratoare, rolul purificator, chiar dacă nu întotdeauna pe deplin mântuitor, al jertfei. E vorba de o seamă de nuclee semantice cum se cuvine ilustrate de decorul intrinsec dramatic prin remarcabila cinetică al cărui autor e Andrei Both, de costumele semnate de Carmencita Brojboiu, de măştile create de Ilona Járó Varga, de muzica lui Iosif Herţea (executată live la vioară, clarinet şi percuţie) ce nu se fereşte de ritmurile tam-tam-ului, combinate cu scurte enunţuri muzicale.

Mircea Morariu, Tragicul şi farsa,
în Familia, nr. 1, ianuarie, 2007

  ***

     Aici, în partea a doua, Ionuţ Caras este cu adevărat o apariţie în Tom Nebunul. Emoţionantă rigoarea lui, felul în care aduce emoţie şi vibraţie, felul în care pune accentul pe cuvânt, în frază, cum rosteşte, cum îşi conduce personajul, cum jonglează cu nebunia şi cu iluzia existenţei ei, cu propria disperare a lui Edgar, fiul alungat de Gloucester, cum este, mereu, atent, la partenerii săi. Nu am văzut de multă vreme o construcţie atât de minuţios elaborată pentru acest personaj. Este un pion major pe care Tompa îl aduce pe scenă pentru demonstraţia sa regizorală. Impecabilă apariţie, care, sper, să nu treacă aşa, oricum, prin lumea noastră teatrală.
 

Marina Constantinescu, Pustiul şi nebunii,

în România literară, nr. 8/2 martie 2007

***

     Actorii pe care îi alege (o frumoasă surpriză pentru cei ce nu au văzut de mult un spectacol la Cluj-Napoca) sunt puşi să lucreze la vedere, fără ascunzişuri, efectul contactului fiind eficient, imediat, emoţionant, deşi ar părea calea cea mai ieftină către public. Imaginea finală cu Lear cărând trupul neînsufleţit al Cordeliel cu mâinile atârnînd ca aripile unui albatros ucis este apogeul acestui patetism în care puţini mai credeau. Nimic nu este trimis în abstract, totul se petrece în cel mai palpabil context realist suportabil în teatru.

Mircea Ghiţulescu, Regele Lear, un manual de cruzime infantilă,