un spectacol de: Mihai Măniuţiu
muzica originală şi efecte speciale live: Şerban Ursachi
coregrafia: Vava Ștefănescu
scenografia: Cristian Rusu
asistent de regie: Andreea Iacob
asistent de scenografie: Adrian Damian
regia tehnică: Constantin Pojonie
lumini: Jenel Moldovan, Dorel Şimon
sonorizare: Marius Rusu, Vasile Crăciun
Voci tînguindu-se obsesiv, într-un solilocviu al despărţirii de viaţă. O ieşire din matcă a inconştientului autoarei, exprimat printr-o poezie şi o vulnerabilitate interioară ce răzbat din acest text care „aproape şterge graniţa dintre artă şi viaţă, în sensul că e un jurnal în care autoarea îşi povesteşte poiectata sinucidere, pe care o şi execută după aceea“ (Mihai Măniuţiu). Un poem tragic despre imposibilitatea de a trăi într-o lume ostilă, lipsită de iubire şi cu neputinţa de a te fi născut într-un corp pe care nu-l simţi ca fiind al tău.
Preţul biletelor:
25 lei, 20 lei (în funcţie de locul din sala de spectacol);
10 lei - reducere pentru elevi, studenţi şi pensionari.
Utilizarea textului Sarei Kane este magnifică. El conţine oricum repetiţii, dar spectacolul le amplifică. „Tu“ (adică noi) este interpelat prin două comenzi, cea a dispariţiei şi cea a supravieţuirii. [...] Mihai Măniuţiu s-a simţit el însuşi interpelat de Sarah Kane, poate, pentru că el însuşi, ca scriitor, cunoaşte extremele care au măcinat-o pe ea: trivialitatea, violenţa din Memoriile hingherului (Cluj-Napoca, 2004) şi poezia, simbolul, din Povestiri cu umbre (Cluj-Napoca, 2006). Dar regizorul cunoaşte, de mult, şi pe Shakespeare, tot o cursă comună cu Sarah Kane. Cursa de şoareci (Cluj-Napoca, 2008) cuprinde pre- sau postfeţe ale montărilor lui precedente. Expresia din titlu este folosită de Hamlet în pregătirea teatrului din teatru la Curtea regelui spre a-l prinde pe asasin. Aici Măniuţiu prinde spectatorii în spectacol, pe cei de pe scenă şi pe noi din sală, spre a-i privi cum „dispare“ Sarah. Dar regizorul s-a ridicat deasupra brutalităţii, ca şi povestitorul, el a învins, prin lumină, „noaptea eternă“ de care se temea Sarah Kane. „Asta nu este o lume în care să vreau să trăiesc“, ţipă la un moment dat „ea“. Nici noi, nici Mihai Măniuţiu, dar el ştie să invoce lumina.
Sorin Alexandrescu, „Priveşte-mă cum dispar...“,
în Teatrul azi, nr. 1-2/2009
***
Plin de cruzime este spectacolul lui Măniuţiu, înscenat în „cubul“ unei pînze albe, al unei cortine ce nu se va ridica niciodată, al altor cortine, de fundal, ce marchează întunecarea eroinei, cu un plan înclinat de fundal ce poate sugera atît tabloul unei nebunii viermuinde, al unei umanităţi bolnave, cît şi malul de pe care se alunecă în mlaştină, malul de pe care nu se mai poate urca. [...] Opţiunea sa dură, ofensivă, este în absolută concordanţă cu inflexiunile textului.
Claudiu Groza, Solilocviu despre iubire şi moarte,
în revista Tribuna, nr. 151, 16-31 dec. 2008
***
Regizorul [Mihai Măniţiu] a mărturisit că cel mai mult l-a atras „sunetul biblic“ din piesă, la fel de percutant precum în Ecleziastul, Cartea lui Iov şi Cîntarea Cîntărilor, un sunet deja familiar spectatorilor săi. În mod paradoxal, pe scena sălii mari a teatrului, el ne-a făcut vizibilă mai degrabă stratificarea conştiinţei umane, ameninţată cu pulverizarea în mii de fragmente de actul iminent al suicidului.
Andreea Dumitru, Who's afraid of Sarah Kane?,
în Teatrul azi, nr. 1-2/2009
***
Interesant din punctul de vedere al aruncării în aer a convenţiilor teatrului dramatic este spectacolul semnat de Mihai Măniuţiu - Psihoză 4.48 la Teatrul Naţional din Cluj. Plecînd de la textul extrem poetic al Sarei Kane, regizorul organizează materialul scenic în forma unui poem suprarealist în care eul sinucigaşei care se confesează este împărţit în trei (Irina Wintze, Ramona Dumitrean, Vava Ştefănescu) şi asistat de un cor al nebunilor responsabil să transforme spectacolul într-un musical macabru nu lipsit de umor, în ciuda temei.
Cristina Modreanu, răspuns la ancheta Cel mai bun spectacol de teatru
din 2008, în Dilema Veche, nr. 256 / 8-14 ianuarie 2009
***
Măniuţiu citeşte, în tragedia pierderii unui sens al existenţei, pilda biblică a destinului unei fiinţe supuse voinţei iraţionale, ce stăpîneşte fără să se explice. Iubeşte lumina şi crede în ea, laitmotivul spectacolului, e glasul impersonal al voinţei divine, un glas ce urcă din subteranele conştiinţei. Doar acceptarea lui necondiţonată face posibilă existenţa în afara legilor cauzalităţii. Mihai Măniuţiu alege soluţia distanţării, a fragmentării glasurilor conştiinţei, exprimate de două actriţe, Ramona Dumitrean şi Irina Wintze, şi a delegării impulsului autodistructiv spre expresia coregrafică încredinţată Vavei Ştefănescu. Textul rostit la microfon şi imaginea trecută prin filtrul transparent interpus între scenă şi public trimit la acel glas biblic, încarnat de Ramona Dumitrean şi Irina Wintze, transpun vizual conflictul între ordinea umană şi cea divină. Poezia umană a textului cedează locul atmosferei glaciare, imaginea constituind centrul de greutate al spectacolului. Scene de grup, compuse după modelul corului antic, denunţă dimensiunea grotescă a percepţiei distorsionate a lumii de către personajul scindat între raţiune şi boală, între minte şi corp, între sacru şi profan.
Oana Cristea Grigorescu, Condiţia umană: faţă şi revers,
