Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Iubirea Fedrei
 

IUBIREA FEDREI

de Sarah Kane

traducerea: Eugen Wohl

 

Teatrul Clasic „Ioan Slavici Arad

Data premierei: 30 septembrie 2006

 

regia: Mihai Măniuţiu

decoruri: Doru Păcurar

coregrafia: Vava Ştefănescu

costume: Cristian Rusu

video: ing. Lucian Moga, Vava Ştefănescu, Eduard Goia

light design: ing. Lucian Moga

asistent regie: Cristian Ban

 

Distribuţia:

Fedra

Irina Wintze

Hipolit

Zoltan Lovas

Strophe

Liliana Balica

Doctorul

Ovidiu Ghiniţă

Theseu

Călin Stanciu

Femeia din cuşcă

Carmen Vlaga

Bărbaţi şi femei

Andrei Elek, Mariana Tofan-Arcereanu, Sorin Calotă, Carmen Butariu, Ioan Peter,  Angela Petrean, Bogdan Costea, Cătălina Pop,  Marian Parfeni

  



     Spaţiile din acest spectacol mi se par remarcabil gîndite, amplasate şi construite. Cred că scenograful Doru Păcurar este într-o formă stilistică mare, de mare impact, vizual şi nu numai, de forţă, care aşază miezul textului în termenii modernităţii şi expresivităţii acute. Nu de mult am mai văzut o scenografie a sa, aproape strehleriană, poetică, rafinată, ca acum să-l întîlnesc din nou puternic, dar la poli opuşi.Ce mi s-a părut a fi pariul cîştigat de regizorul Mihai Măniuţiu cu Iubirea Fedrei, de la alegerea textului, a colaboratorilor şi pînă la ultimul detaliu, mai puţin primul din cele două finaluri, se poate discuta, din punctul meu de vedere, pe trei planuri. Cel al spaţiului, deja amintit, cel al actorilor şi cel prin care se rezolvă licenţiozităţile, ideea cu micile filmuleţe mute, în alb şi negru. Pe Irina Wintze o ştiu de mult, din spectacolul extraordinar cu Decameronul - testamentar - făcut de un mare regizor, Iulian Vişa, la Sibiu. Sînt poate treisprezece ani de atunci, treisprezece ani de cînd aştept ceva similar la nivelul performanţei. Treisprezece ani de cînd ştiu că poate. Tot ce a acumulat în acest interval în ceea ce a jucat sau nu, în ce a reprezentat-o sau nu a fost provocat de Mihai Măniuţiu şi de coregrafa Vava Ştefănescu să iasă la iveală aici, acum. Să se lase chemat, dezinhibat şi arătat pe scenă. Irina Wintze vibrează ca şi Fedra sa. Irina Wintze ridică pur şi simplu spectacolul, energia lui, şi îl trage după ea. Umple scena cu freamătul iubirii ei, cu mişcările senzuale, cu accentele lascive ale dansului ei, bine punctate de costumul creat de Cristian Rusu, cu absenţele ei, dacă se poate spune aşa, cu privirile ei. Un partener pe măsură, remarcabil, un actor pe care îl ştiu de cînd era student, un actor pe care l-am văzut în aproape tot ce a făcut, căruia îi cunosc şi potenţialul, şi reuşitele, şi îndoielile, Zoltan Lovas face aici, în Hipolit, cel mai greu, mai dens şi consistent rol al său. L-am urmărit cu mare atenţie în acest personaj dificil, de înţeles şi de jucat, sado-masochist, superficial, redundant, sardonic, nihilist, insensibil, introvertit. Trupul său şi gesturile, coordonate impecabil de Vava Ştefănescu, relaţia narcisistă cu sinele chinuit al lui Hipolit, cu Fedra cea ciudată, cu lumea, cu ceilalţi, absenteismul în care-şi suspendă existenţa şi încă multe altele îl conduc pe Zoltan Lovas sub îndrumarea atentă şi riguroasă a lui Măniuţiu spre performanţă.

 

(Marina Constantinescu - România literară)

 

***

     Ca de obicei, Mihai Măniuţiu e atras în Iubirea Fedrei de mecanismele tragediei antice, de „hybris“ şi „nemesis“ (pe care le-a explorat în egală măsură în Perşii sau Electra), de decăderea ritualică a divinului în uman (Experimentul Iov), de redempţiune, de resursele contemporane ale sacrului (Shoah. Primo Levi). Textul Sarei Kane e un mediator, ideal, s-ar putea zice, între lumea prăbuşită în sine, guvernată de „Dei otiosi“, a zilelor noastre, şi lumea mitică a „Hippolit“-ului lui Euripide şi a „Fedrei“ lui Racine. Iar structura spectacolului, cu al său cor antic, cântând familiei regale un „La mulţi ani“ în răspăr, e cea a unei tragedii desacralizate şi exsangvinate, cu eroi deveniţi umbre lascive ale prototipurilor lor.

 

(Iulia Popovici - Ziua)

 

***

     Realizând un spectacol în care nimic nu e neglijat spre a se ajunge la rotunjimea clasică a înţelesurilor scăldate într-o ambiguă baie de parodie, în care există şi groază şi milă, conferind consistenţă unei tragedii scrise la sfârşitul secolului al XX-lea, tragedie profund îndatorată modelului clasic, dar în care sunt abil plasate (cu abilitate specifică doar omului cu simţurile supradilatate şi cu mintea torturată de încercări extreme) accente de incontestabilă originalitate, Mihai Măniuţiu înfăptuieşte pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ din Arad un spectacol cu funcţii de şoc emoţional ce se metamorfozează într-un superior şoc estetic.

 

(Mircea Morariu - Teatrul azi)

 

 ***

Da, Mihai Măniuţiu, un regizor care gândeşte, un scriitor el însuşi, a făcut din această piesă simpluţă, violentuţă, o tragedie care-şi conţine parodia, îndoiala în ea însăşi, un produs ironic [...]. 

 

(Nicolae Prelipceanu - Teatrul azi)

 

***

     Unul din cele mai reuşite spectacole semnate în ultima vreme  de acest important regizor care este mihai măniuţiu, un spectacol atent, foarte bine lucrat, în care actorii dau dovadă  de extraordinar de multă pasiune. este un spectacol rotund care într-adevăr te ţine cu sufletul la gură.

 

(Mircea Morariu - „Adevărul“, Arad  2 0ct 2006)