Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Istoric
 

     Prin aceste caracteristici stilistice, Clujul şi-a conturat, de-a lungul istoriei lui, un climat şi o identitate proprii: „Cu universitatea, biblioteca, teatrele, operele, colegiul academic, parcul sportiv, grădina botanică, expoziţiile, Clujul e menit să fie o metropolă de proporţii reduse“, asemănător cu „burgurile universitare germane care de-aici şi-au tras seva, din condiţia lor de capitale sau oraşe importante“ ale culturii de tip vestic. De aici şi splendida concluzie finală a lui Mihai Rădulescu: pentru noi, „Clujul poate fi o bună pregătire pentru Occident“ sau, într-o altă formulare conclusivă, „Clujul îmi pare bun ca o anticameră a străinătăţii: atmosfera mai disciplinată şi mai «occidentală» de aici poate prepara pentru străinătate mai bine decît mixed-grill-ul de la Bucureşti...“.

 

     De aceea, Mihai Rădulescu prescrie, prietenilor săi bucureşteni, cîte o cură de Cluj, neuitînd, însă, să menţioneze şi contraindicaţiile ori efectele unui supradozaj, în cazul în care această medicamentaţie spirituală şi culturală este urmată. Dar nu aceste contraindicaţii sînt importante aici, ci cu totul altceva. Mai întîi, faptul că înţelegem acum sensul vizitelor surprinzătoare la Cluj ale lui Caragiale: smulgîndu-se din mrejele sufocantei „familii“, el găsea în „nefamilialul“ Cluj, cu urbanitatea lui central-europeană, o „anticameră“ a Occidentului. Caragiale ştia prea bine ce căuta în Ardeal. Aşa că central-europeanul Cioran - proiectantul Schimbării la faţă a României - ar fi fost foarte surprins dacă ar fi cunoscut următorul - teribil - pasaj dintr-o scrisoare din 1905 a berlinezului Caragiale: „În Ardeal ajung picioarele încălţate ale corpului european; la Bucureşti şi Ploieşti etc. stă plin de paraziţi, sîngerat de scărpinătură, dar frizat à la Parisienne, capul trupului bulgaro-ţigănesc, cea mai infectă şi mai dezgustătoare parte a acestui bastard şi ignobil tip oriental“. Nu trebuie să ne inflamăm de indignare: Caragiale nu e rasist şi nici nu dispreţuieşte reala spiritualitate orientală (dovadă chiar povestirile sale scrise la Berlin), dar pe el îl irită acel indecis, impur „nici-nici“ sau „şi..., şi...“ românesc, încarnat într-o mentalitate bastardă, în care orientalul se încîlceşte, inextricabil, cu occidentalul.

 

     În fine, în al doilea rînd, să observăm că reflexiile lui Mihai Rădulescu despre Cluj - trimise lui Noica, într-o scrisoare programatică, chiar din acest oraş - au fost scrise în 1948, adică în timpuria perioadă dejistă a stalinismului asiatic implantat şi la noi. Or, acest stalinism asiatic nu reuşise încă - şi nici n-a reuşit întru totul pînă la scufundarea noastră generală în ceauşism - să distrugă specificul şi mentalitatea central-europene ale oraşului. Iar caracteristicile Clujului nu erau, în fond, decît acelea ale Ardealului în genere, aşa cum le-a sintetizat Cioran, care, visînd transfigurarea României, o vedea ca o Românie ardelenizată, cu o viziune administrativă, civică şi juridică a statului foarte apăsat conturată, cu forme de organizare ce-ar fi trebuit impuse întregii ţări, suplinind astfel „totala incapacitate administrativă şi incomprehensiunea juridică a României vechi“. „Nimeni nu trebuie să uite: e rîndul Ardealului“, exclama rebelul gînditor privat, încredinţat că România trebuie să se ardelenizeze, cu precizarea că ar trebui „să ardelenizeze pe toţi românii şi, în primul rînd, pe ardeleni. Adică să-i oblige să fie ei înşişi în mod absolut. Căci ei erau cheia“. Prin credinţa cvasi-religioasă în ordinea de stat şi în „tradiţia ordinei juridice“, conform cărora resimţeau „profesiunea ca soartă“, iar „legea ca absolut“, „ca o categorie a teologiei“. Un program de viaţă profund central-european, conservat de ardeleni, mai mult sau mai puţin, şi după Marea Unire şi moştenit direct din Imperiul lui Franz Josef, despre care, nu întîmplător, se spunea că posedă „cea mai bună birocraţie a Europei“. Tocmai în acest punct se poate, însă, detecta, după Cioran, şi marea vină a Ardealului, o vină care - ne dăm seama astăzi - are repercusiuni, fie morale, fie politice, pînă în acest început de secol 21. Din cauza „dezertării Ardealului de la propriile lui imperative“, asistăm, spune Cioran, la un eşec la scară naţională în procesul evoluţiei şi metamorfozei întregii ţări. Or, un „plan de transfigurare a României“ ar fi trebuit să fie conceput în funcţie de vechile tradiţii transilvane. De ce e atît de important Ardealul din punctul de vedere al lui Cioran? Pentru că „această provincie are toate elementele care, cristalizate, definesc substanţa unui stat modern“. Iar stilul Ardealului ar fi trebuit să devină stilul românesc generalizat. Or, aici e vina: după Marea Unire, neavînd destulă voinţă, Ardealul nu şi-a impus stilul întregii ţări, ci, într-o anume măsură, s-a desardelenizat, lăsîndu-se corupt de stilul „României vechi“, „solidarizîndu-se în rău“ cu mentalitatea ei bastardă. Cioran nu vorbeşte altfel decît berlinezul Caragiale: „Forţa morală a Ardealului a scăzut în asemenea măsură, încît această provincie şi-a pierdut identitatea. Printr-o perversitate a soartei, ea a împrumutat din Vechiul Regat numai ce e balcanic şi degradant“. Astfel că Ardealul - care ar fi trebuit să tragă după sine o Românie transfigurată - în loc să fie o graniţă de Vest, s-a trezit el însuşi căzut în Est. Cioran a fost profetic. Efectele de lungă durată ale „dezertării" Ardealului de la misiunea lui s-au văzut imediat după căderea comunismului: România a fost exclusă dintre ţările grupului de la Vişegrad şi, deci, n-a intrat, odată cu Cehia, Polonia şi Ungaria, în Uniunea Europeană, rămînînd, umilită, încă destulă vreme, sub aripa de umbră a post-stalinismului asiatic ş.a.m.d.