Noutăţi

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Postat pe 14.11.2019
Cu Diana Buluga despre work-shop-ul de tragedie greacă de la Salonic: „Miza era (...) nu atât rezultatul, cât prefacerea, ceea ce se întâmplă cu noi ca actori în procesul acesta de lucru”

 

Actriță a Teatrului Național din Cluj-Napoca din anul 2013, Diana Buluga a interpretat peste douăzeci de roluri la Naționalul clujean, fiind distribuită de Alexandru Dabija în Mein Kampf de George Tabori, Linoleum de Vladimir și Oleg Presniakov, Țiganiada după I.Budai-Deleanu, de Cristian Hadji-Culea în Zeul măcelului de Yasmina Reza, de Peter Uray în Cum vă place un spectacol de teatru-dans după Shakespeare, precum și de Tudor Lucanu și Răzvan Mureșan. Totodată este coordonator de proiecte și actriță la compania de teatru și film Create ActEnjoy. Între 9-15 septembrie a avut privilegiul să participe la un work-shop de tragedie greacă 3rd Meeting of Young Artists of Southeast Europe - Ancient Drama and Politics, la Salonic, aceasta fiind și tema principală a discuției noastre.

 

Pentru început te rog să ne povestești cum a luat ființă compania de teatru și film Create ActEnjoy, ce gând a stat la baza creării companiei și care sunt palierele pe care vă desfășurați activitatea?


Diana Buluga
: Este o asociație pe care am fondat-o după un an și câteva luni de la terminarea facultății, alături de câțiva colegi, proaspăt absolvenți și ei, de actorie și regie de teatru/film. După terminarea facultății ne-am dat seama că nu e cazul să așteptăm ca oportunitățile să vină la noi, cât să ni le creăm singuri. Am făcut un prim spectacol în parteneriat cu Asociația Colectiv A de la Fabrica de Pensule, This is my body. Come into my mind, spectacol care a avut un parcurs foarte bun, jucându-se atât în țară, cât și în afară.


Așa a început să știe lumea de voi.

 

D.B.: Da. Dar, dar cum încă nu aveam un nume sau o formă legală sub care să funcționăm, ne-am propus să oficializăm lucrurile. Am continuat cu producția de teatru, ulterior am co-produs și câteva producții mai mici de film, iar în 2012 am realizat prima ediție a proiectului de terapie prin artă. Practic, atunci am mers pentru prima dată în spitale cu activitățile culturale, din dorința de a le colora zilele petrecute acolo.

 

... Pentru a-i bucura pe bolnavi.

 

D.B.: Da, și asta, bineînțeles. Ce mă bucură pe mine foarte mult la acest proiect, pe lângă faptul că am reușit să îi dăm cursivitate, anul acesta marcându-i și extinderea națională, e că am găsit forme artistice prin care să implicăm direct pacienții și cadrele medicale în ceea ce facem, să nu îi lăsăm să fie doar simpli spectatori. Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy are mai multe secțiuni, dar partea cu atelierele creative îmi este cea mai dragă pentru că în cadrul lor, pacienții lucrează efectiv pe exerciții și jocuri de teatru, muzică, realitate virtuală, lucru manual, improvizație. Am scris și scenarii împreună. Am avut pacienți cărora le-am lăsat mai multe zile aparate foto sau video să facă singuri fotografii sau scurtmetraje care au fost apoi expuse sau prezentate în spitale. În ultimele ediții am introdus chiar și concerte de muzică live. De doi ani încoace avem și un atelier de realitate virtuală și tot felul de instalații artistice, care au scopul de a le oferi pacienților activități și atunci când noi nu suntem fizic în spitale. Cam așa s-a născut Create-ul. Bineînțeles, de-a lungul timpului s-au produs tot felul de transformări, atât la nivel de echipă, cât și la nivel de activități. E o evoluție firească, zic eu. Noi ne transformăm ca oameni, inevitabil și munca noastră devine influențată de asta. În prezent, pentru că proiectele comunitare și educaționale au luat o amploare mai mare, am apăsat pe butonul „așteptare" producția de spectacole.

 

Am înțeles că-ți place foarte mult să călătorești. Ce ai văzut, unde ai fost?

D.B.: Prima mea călătorie în afara țării a fost în Belgia, la un festival de teatru, pe când eram în liceu. Acela a fost și momentul în care am decis că asta vreau să fac - actorie. O altă călătorie care a însemnat foarte mult pentru mine a fost în India, unde am mers cu This is my body. Come into my mind, la Festivalul Internațional de Teatru Kerala (ITFoK) în 2013. Am stat opt zile. A fost o experiență fabuloasă, fantastică. O dată pentru că o producție independentă făcută pe „butuci", nu cu cine știe ce fonduri, a reușit să fie selectată, apoi, acea întâlnire, care pentru mine a contat foarte mult din punct de vedere uman. Spectacolul vorbea despre feminitate și despre condiția femeii, iar noi ne-am nimerit în India la momentul în care acolo erau multe proteste de stradă pe tema asta. Fusese un caz destul de grav, cu un viol, și asta surescitase destul de mult opinia publică și din ce în ce mai multe femei își cereau drepturile, astfel încât spectacolul a fost privit ca un manifest. A fost foarte emoționant să fim felicitați de mame cu fetițe de mână, care ne spuneau cât de mult a contat pentru ele spectacolul nostru. Călătoria în India ne-a îmbogățit și profesional pentru că în sudul Indiei se află celebra școală Kerala Kathakali Centre, unde am avut ocazia să asistăm pentru o zi la cursuri ca observatori.

 

O zi observator la kathakali.

D.B.: A fost extraordinară întâlnirea cu o cultură total diferită de a noastră. M-a surprins foarte mult modul în care se raportează ei la religie, de exemplu. Faptul că nu încearcă să îți impună cu forța crezul lor. Și-apoi, acolo am simțit o relaxare foarte specială. Un soi de a te bucura de lucrurile simple pe care noi, europenii, în goana asta pentru nou și evoluție reușim să o pierdem. Nu mai știm cum să ne aplecăm spre lucrurile simple, care, de fapt, dau foarte multă bucurie interioară. Și apoi, am  mai călătorit, fie în vacanțe sau la festivaluri de teatru, în Macedonia, Grecia, Austria, Rusia, Franța, Italia, Suedia, Danemarca, Portugalia, Ucraina, Muntenegru, Serbia și altele. Întâlnirile cu locuri și oameni noi îmi încarcă bateriile de fiecare dată.

 

Impresii?

  

D.B.: Pentru că mă aflu încă sub efectul vacanței de vară care tocmai a trecut, am să povestesc despre Grecia, loc în care m-am întors la distanță de 10 ani. Eram în ultima zi de vacanță în Atena, când am primit e-mailul de la Salonic, că am fost acceptată să particip la 3rd Meeting of Young Artists of Southeast Europe - Ancient Drama and Politics, despre care aflasem de la teatru. Așa încât la început de septembrie am plecat la Salonic. Acolo m-am întâlnit cu Andrei Măjeri, care aplicase și el. Am fost treisprezece actori și doi regizori. Pe lângă Andrei, mai era un regizor din Serbia. Asta ne-a ajutat foarte mult pentru că au fost exerciții sau zile de workshop în care am fost împărțiți pe echipe și fiecare regizor a lucrat cu câte o grupă de actori.

 

Pe ce ați lucrat?

 

D.B.: Eu am fost la workshop-ul The Suspended Body, coordonat de Io Voulgaraki, o regizoare tânără din Grecia, care a terminat actoria la Atena, după care a făcut regie în Rusia. O combinație foarte bună. Montase recent Agamemnon de Eschil la Epidaurus, în Atena. Tema mare a workshop-ului a fost teatrul antic și modul în care poate el să devină sau nu contemporan. Ce implicații politice există, în ce fel mai putem să-l aducem în actualitate.

Io a avut un instinct foarte bun de a nu rămâne doar în zona lucrului pe text și de a duce munca spre corporalitate. Asta, cel puțin în primele zile, ne-a ajutat enorm să ne cunoaștem și să ne obișnuim unii cu ceilalți, pentru că am fost participanți din România, Serbia, Italia, Grecia, Rusia. În principiu, exercițiile de corporalitate ne-au ajutat să ne obișnuim cu stilurile diferite de lucru ale fiecăruia. S-a muncit destul de mult pe ideea de cor antic, pe care sunt mecanismele care ne pot face să funcționăm ca un grup unitar, pentru că miza era, în cele din urmă, nu atât rezultatul, cât prefacerea, ceea ce se întâmplă cu noi ca actori în procesul acesta de lucru. Au fost momente în care ne-am găsit vocea comună, un fel de reîntoarcere la anii de studiu, cu mintea, cunoștințele și corpul de acum, ceea ce a fost foarte util și binevenit pentru mine. Am lucrat exclusiv pe piesa Agamemnon. În special pe scena dintre Clitemnestra și Agamemnon, sosirea lui acasă, dar și Clitemnestra și Corul. Unele exerciții îmi erau oarecum cunoscute din facultate sau din alte workshop-uri la care am mai participat, altele au fost cu totul noi. Însă mi-am reamintit cât de mult contează să lucrezi cu actori străini, care, într-un fel sau altul, au avut o altă pregătire față de tine.

 

Vin cu alt bagaj.

 

D.B.: Exact! De exemplu, la lucru m-am identificat destul de mult cu formele și abordările de lucru ale colegilor mei sârbi.

Când era vorba de cor, abordarea lui Io - pentru că a recunoscut că personajul acesta colectiv a fascinat-o - a fost modul în care reușești să fii la fel ca celălalt, dar, în același timp, să-ți păstrezi individualitatea. Practic, majoritatea exercițiilor porneau de la a fi unul cu celălalt. De exemplu, mersul. Încercam să ne găsim același ritm, aceeași respirație, să ne calibrăm energia și o dată ce le găseam, începeam să adăugăm detaliile noastre. Și-atunci baza  rămâne aceeași, dar nu ne mai pierdem unul în celălalt. Reușim să ne diferențiem prin detalii specifice.

Io spunea că nu e adepta, atunci când vine vorba de cor, creării unor coregrafii matematice, foarte exacte, trase la indigo. Zicea că preferă să construiască mai întâi baza asta, ca după aceea să personalizeze fiecare individ pentru că un cor, la urma urmei, înseamnă un grup de individualități.

Dacă mă gândesc la teatrul antic, de cele mai multe ori mă sperie textul. Ca frazare, ca greutate, pentru că atunci când spui replici, dintr-odată te gândești la un text foarte puternic care trebuie rostit într-un anume fel și devine o presiune destul de mare. Ei, și-atunci Io, păstrând greutatea asta a textului tragediei grecești a reușit să găsească forme prin care să ne relaxeze puțin.

 

Și cum făcea asta?

 

D.B.: Desfăcea textul frumos și logic. Îl împărțea în imagini. Fiecare imagine primea un număr. După aceea reciteam individual textul, vizualizam imaginile, ne făceam propriul film. Apoi, în echipe de câte doi ne împărtășeam, cu detalii, propria viziune. Unele imagini au coincis, altele au fost diferite. După ce s-a produs acest schimb, trebuia să povestim în grup toată scena, ca și cum am fi fost martori. Și-atunci iar începea un soi de negociere, pentru că trebuia să-ți aperi propria imagine. De fapt, e un exercițiu care te ajută să îți lărgești spectrul și când te întorci la text, faci asta cu tot fundamentul pe care l-ai costruit. Eu așa am simțit. După aceea, când reiei textul cu voce tare, deja vezi imaginile și totul se fixează mai bine.

 

 Îmi imaginez că ți-ai dori să continui, într-un fel sau altul, ceea ce ai făcut acolo, să aplici metodele noi învățate.

  

D.B.: Da, mi-a deschis apetitul. Unele pot fi puse în practică indiferent dacă e vorba de un  text contemporan sau de tragedie greacă. Desfăcutul textului în imagini, apoi exercițiile fizice. Există situații în care dacă textul iese bine, uităm de restul corpului. Dar corpul actorului trebuie să fie la fel de prezent, de articulat și antrenat, să te străduiești să fii prezent cu totul. Un exercițiu din care am învățat foarte mult a fost cel al întâlnirilor. Ne deplasam în spațiu după clasicul mers brownian și la un moment dat Io numea două persoane din grup care deveneau puncte de interes. Asta însemna că în afară de cele două persoane numite, toți ceilalți se concentrau pe „personajele principale". A te concentra pe celălalt putea să însemne fie că doar îl privești, fie că reduci distanța până la el, fie că ceea ce face el fizic, te influențează și pe tine. În același timp, cele două persoane numite trebuiau să producă întâlniri între ele. După ce lua naștere întâlnirea respectivă, grupul, care era, practic, corul, acționa asupra celor doi. Fiecare întâlnire a fost diferită. Unele au fost atât de puternice, încât grupul nu a putut să intervină deloc. În schimb în altele, partenerii nu reușeau neapărat să se „întâlnească" și-atunci corul/grupul devenea mai puternic. Unele întâlniri au devenit foarte dramatice, altele s-au dus într-o zonă ludică. Din acest exercițiu mi-am reamintit cât de important e să fii deschis cu totul, să nu ai niciun fel de preconcepție. Chiar atunci când știi despre ce e vorba în exercițiu - că și tu vei fi numit să intri într-o întâlnire - să nu-ți programezi absolut nimic. Și nu e ușor, pentru că te simți privit, uneori apare chiar ideea de competiție. 

Vreau să mai spun că Io simțea foarte bine energia unei improvizații pentru că au fost improvizații pe care le lăsa și 35 de minute. În schimb, pe altele le oprea după 10 minute. Simțea când situația se poate dezvolta și atunci lăsa actorii să caute dincolo de ceea ce putea părea a fi o limită.

 

Un alt exercițiu?

  

D.B.: Mi-a plăcut mult și ce am lucrat vocal. Am improvizat având ca temă găsirea unui limbaj de incantație din care să nu se distingă ceva logic. Apoi, tema a fost să fim magicieni care își descoperă propriul limbaj. E clar că toate exercițiile constituie un fundament, o bază la efortul susținut, la munca ta cu tine și cu colegii tăi. Doar că timpul a fost mult prea scurt, doar șase zile în care abia am apucat să „gustăm" câte ceva. Un alt exercițiu care mi-a plăcut foarte mult se numea umbra - cum reușești să fii scenic ca celălalt, dar în același timp să nu-ți pierzi individualitatea. Să devii umbră cu „personalitate". De pildă, dacă gestul celui din față era într-un anume fel, puteam să-i adaug ceva, să-l „îmbrac" altfel - să-l fac mai amplu, să-i dau o altă intensitate. La bază rămânea același gest, dar calitatea era alta. Exercițiul continua cu rostirea unui text. Folosind textul și vocea, trebuia să-l convingi pe lider să se întoarcă. Practic, umbra să-l domine. A existat și tentația să fii drăguț cu colegul - poate că nu erai neapărat convins de cel din spatele tău, dar simțeai nevoia să fii un coleg bun... Se schimbau rolurile. Cu ajutorul textului, liderul își schimba felul în care se mișca. Pentru că dacă te jucai cu tonalitățile, ritmul devenea mult mai alert sau cînd ajungeai la șoaptă, mișcările începeau să fie mai cursive, mai rotunde.

 

Ca o concluzie - a fost o reală întâlnire - dacă tot ți-a plăcut atât de mult acel exercițiu.

 

D.B.: Cu adevărat o întâlnire.

 

material realizat de Eugenia Sarvari