Noutăţi

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Postat pe 20.09.2019
Cu Gábor Tompa, Carmencita Brojboiu și Marcel Iureș despre spectacolul-eveniment FURTUNA de Shakespeare la Teatrul Național din Cluj-Napoca

 

În luna iune a.c. la Teatrul Național din Cluj-Napoca  au început repetițiile la spectacolul Furtuna  de W. Shakespeare, în regia lui Tompa Gábor. Spectacolul va avea două avanpremiere. Prima va avea loc marți, 24 septembrie 2019, iar a doua, duminică, 6 octombrie, urmânbd ca premiera spectacolului să aibă loc vineri, 11 octombrie, în cadrul celei de-a IX-a ediții a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj desfășurate în acest an sub titlul „Împreună". Amănunte despre montarea Furtunii pe scena Naționalului clujean veți afla din întrebările pe care le-am adresat regizorului spectacolului, Gábor Tompa, scenografei Carmencita Brojboiu și interpretului lui Prospero, actorul Marcel Iureș.

 

Regizorul Gábor Tompa se află la a cincea montare a unui spectacol pe scena Naționalului clujean după Regele Lear de W. Shakespeare (2006), Cântăreața cheală de E. Ionesco (2009), Trilogia Aureliu Manea de Aureliu Manea (2013) și UbuZdup după Alfred Jarry (2015).

 

Eugenia Sarvari: La începutul repetițiilor le spuneați actorilor despre impactul pe care l-a avut asupra dumneavoastră faptul că ați asistat la repetițiile lui Liviu Ciulei cu Furtuna. Poate doriți să ne dați mai multe amănunte.

  

Gábor Tompa: Printr-o mare șansă, aceea a fost cea mai mare lecție de regie pe care am avut ocazia să o primesc. Profesorul nostru, de la începutul anului trei, a avut o problemă familială foarte gravă și-atunci domnul Ciulei ne-a preluat în sensul că am discutat mult cu el și am asistat la repetiții de la Grădina Icoanei, la Furtuna. El era și scenograful spectacolului. A fost una dintre cele mai memorabile scenografii ale teatrului românesc: o platformă înconjurată de o mare de sânge. Acea platformă era „susținută" de elementele tuturor celorlalte arte, el așezând teatrul deasupra acestor arte. Atunci am putut urmări un George Constantin care rămâne, pentru mine, actorul favorit pentru că, aproape fără mijloace, putea transmite gândul cu o precizie și cu o forță extraordinară. La Ciulei, Prospero era un savant, semănând cu el, de fapt: arhitect, actor, regizor de teatru și de film, scenograf, și, de ce nu, un poet al scenei, într-un fel. Era savantul care poate distruge lumea prin mijloacele tehnicii moderne. Și totul se petrecea în 1979. Era un gând novator atunci. Sigur, trecuserăm prin Războaiele Mondiale, Războiul din Vietnam, Războaiele reci, cursa pentru înarmarea nucleară, dar, totuși, era un gând care proiecta în viitor ceea ce se poate întâmpla acum prin simpla apăsare a unui buton. Atunci catastrofa, posibilitatea distrugerii întregii lumi era în fața noastră, în timp, acum este alături de noi, în spațiu. 


E.S.: În timpul repetițiilor mai vorbeați de faptul că pentru dumneavoastră, Furtuna lui Shakespeare înseamnă, pe lîngă multe alte lucruri, și un tratat despre dualitatea lumii. 

  

G.T.: Da și despre dualitatea ființei umane. Pentru că se duce o luptă în interiorul acestui personaj și nu numai, ci, într-un fel, al tuturor personajelor. Niciunul dintre noi nu este născut bun sau rău. Toți avem o șansă egală. Așa ne-a creat Dumnezeu. Totul depinde de cum destinul și noi înșine ne administrăm aceste forțe. Deși victimă a tiraniei, Prospero e nevoit să devină un tiran. Acest traseu îl putem parcurge fiecare dintre noi... Din acest punct de vedere este o piesă profund creștină Nu se poate înțelege altfel. Adică porunca supremă: iubirea și iertarea. Ca și Hamlet, Prospero pleacă de la această puternică dorință de răzbunare, tot prin artă. Însă Hamlet vrea să afle adevărul, nu neapărat să se răzbune. Prospero ajunge în posesia unui talent, a unei magii. Are o relație cu forțe oculte. Sunt foarte multe posibilități și foarte multe straturi, care nu trebuie neapărat eliminate. Trebuie, cumva, asumate și păstrate în interiorul acelui mister propriu pe care, poate, nimeni nu reușește să o deslușească, nici chiar în ceea ce privește reflectarea asupra propriei personalități. Spun că sunt foarte multe straturi. Cum reușim să ne stăpânim gândul, spiritul? La ce le folosim? La ce folosim talentul? Prospero pendulează între starea de copil și un om deosebit de înțelept și matur.  Pentru el e o miză foarte mare această furtună. Este o realizare foarte importantă, care îl fură din când în când, ca și talentul creator.

 

E.S.: V-am urmărit deseori în timpul repetițiilor. Aveați o nemaipomenită vervă și o mare bucurie în a-l interpreta pe Prospero. Sunteți Prospero?

  

G.T.: (râde cu poftă) Nu, nu, nu! Sigur că aceste referințe personale sunt interesante, importante. Toți suntem Prospero, și Caliban, și Ariel, și Trinculo, și Sebastian și așa mai departe. Totul e lume aici. Pentru mine este foarte important demersul acesta de a afla unde am stricat totul, deoarece de la început ne-a fost dat totul. Copilăria noastră, inocența, prieteniile totul e dat în măsură egală. Nu vorbesc că unii se nasc săraci, alții bogați, dar din punct de vedere al ființei toți plecăm cu șanse egale. Unde se produce defecțiunea? Asta este întrebarea. Dacă se mai pot repara niște lucruri. Aici este, cred, teatrul foarte important. La acest permanent îndemn de transformare, de autoanaliză.  În Biblie - cea mai dramatică și cea mai substanțială lectură - cei aleși nu sunt doar cei buni, dimpotrivă. Poate să fie și o prostituată. În adâncuri există această evidență sau recunoaștere că toți suntem plămădiți din aceeași substanță. Și ceea ce am făcut cu ea depinde (și) de noi. Deci, facem parte dintr-o mare familie, nu doar din punct de vedere biologic. Toți fii ai lui Dumnezeu suntem.

 

Scenografa Carmencita Brojboiu se află, cu Furtuna de Shakespeare, la a opta colaborare cu Naționalul clujean, după Mantaua după N.V.Gogol și Mihail Bulgakov, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal de Matei Vișniec, Regele Lear de Shakespeare, Trilogia Aureliu Manea de Aureliu Manea, UbuZdup! după Ubu înlănțuit și alte texte de Alfred Jarry, Mein Kampf de George Tabori și Agnus Dei de John Pielmeier.

 

E.S.: În ce măsură ți-a fost de folos în crearea locului în care se va petrece această furtună, perioada de „penitență" - cum ai numit-o într-un interviu - petrecută în studenție pe tărâmul geologiei și geofizicii și ce înseamnă acel „spațiu imaculat al memoriei" despre care vorbeau la primele repetiții, când ai făcut prezentarea cadrului scenografic al spectacolul ?

  

Carmencita Brojboiu: E o distanță uriașă între lucrul cu roci în adâncul pământului și această mare provocare, o încercare atunci când visezi la spații efemere, cum este scenografia. Acest spațiu curat, clar, imaculat - spațiul memoriei, al conștiinței -  este opusul, se află la antipodul pământului, al tenebrelor în care am prospectat, de fapt, o scurtă perioadă de timp. Singurul element care îmi amintește de acea perioadă este roca pe care o are unul dintre personaje la un moment dat și care apare în imaginile proiectate pe pereți. Uneori mi-am dorit să fie meteoriți și roci inexistente pe Terra. Cam asta ar fi legătura sau, poate, și modul în care am învățat atunci, acolo să mă adresez foarte concret oamenilor. Cred că asta m-a ajutat în scenografie, am devenit mai precisă în ceea ce cer la ateliere, de exemplu. Asta ar fi așa, ca o paranteză, legată de „penitența" mea geologică.

 

E.S.: Dacă stăm să ne gândim bine, și marea ține, într-un fel, de același spațiu...

  

C.B.: Practic e vorba de senzația asta de necunoscut, de pericol al necunoscutului, care se regăsește în imaginile spectacolului. Îmi aduc aminte de o experiență din perioada de prospecțiuni, când am coborât la zeci de metri în adânc, pe niște scări din lemn foarte înguste, într-un spațiu foarte strâmt. La Leșul Ursului - Gura Humorului. A fost prima coborâre într-un puț, care erau zone de câte douăzeci și cinci sau cincizeci de metri, înguste cam de șaptezeci de centimetri, neregulate, săpate în rocă. Aveam în mână un lămpaș, care s-a stins, pentru că pereții erau foarte umezi, fiind zăcăminte fieroase. Și senzația asta de coborâre, parcă în abis, neștiind până unde... Scara incompletă te obliga să cobori bâjbâind. Singurul element stabil era peretele de care îți sprijineai spatele sau coatele. Țin minte că atunci când am ajuns la orizont - așa se numea spațiul de exploatare - din cauza încordării aveam o serioasă febră musculară. În acele momente mă gândeam că poate așa e coborârea în afundul pământului. În infern. Senzația asta de necunoscut, de alunecare, de nesiguranță a ceea ce atingi m-a urmărit multă vreme. Întotdeauna pericolul este asociat cu necunoscutul. Orice loc nou te face să fii atent, te neliniștește, te sperie. În același timp, orice loc nou îți oferă alte perspective, alte așteptări. Poate chiar speranțe. Știi, uitându-mă la repetiții mi-a venit în minte gândul că, de fapt, nimeni nu a văzut insula lui Prospero. Nimeni nu știe cum este. Pentru că am vorbit de adâncurile pământului, de spaimă, de teamă, Caliban cam de acolo vine. Din acel puț în care am coborât demult. Era frig, umezeală și în același timp sufocant.

 

M-am gândit la toate astea când Gábor Tompa mi-a propus varianta de spațiu imaculat al memoriei. Curățenia peste care să se vină cu proiecțiile. Magiile lui Prospero, de fapt. Cu cât pătrundeam mai mult în atmosfera repetițiilor, mă gândeam că insula este teatrul și că Prospero își creează un teatru în teatru. El este un fel de demiurg, regizor, scenograf, compozitor și are în preajmă spiritele nevăzute - pe Ariel și zeițele. Nu vreau să cad în teoretizări, spun ceea ce simt acum, în repetiții. Mi se pare că spiritele și Ariel și Prospero sunt cu toții nevăzuți. Poate că singurul personaj concret, real de pe insulă este Caliban. Cumva, Prospero își creează acest teatru, acest cinema al lui, umplându-l cu propria imaginație, dorințe, prospecțiuni, fantasme și care la finalul piesei se dezintegrează pentru că Prospero pleacă din acest spațiu și se întoarce în lumea reală. Dar, în același timp, ceea ce e frumos aici, de fiecare dată când se va juca spectacolul, insula se va re-crea.

 

În urmă cu patru ani, când am făcut Livada de vișini la Maribor tot cu Gábor,  George Banu, care a fost dramaturgul spectacolului vorbea despre bibliotecă și despre inutilitatea ei. Despre faptul că ea pare să fie pe cale de dispariție în lumea modernă. Tot așa, de zeci de ani se discută despre starea teatrului și dacă mai e nevoie de teatru. Și, cumva, Prospero este artistul acela care se refugiază în teatru, își creează propriul teatru pentru că el are nevoie de teatru. Și mă gândesc că atâta timp cât Prospero are nevoie de teatru și de insula asta de teatru, probabil că teatrul va exista și mai departe.

 

 

Actorul Marcel Iureș revine pe scena clujeană după aproape douăzeci și cinci de ani. A debutat pe această scenă în decembrie 1978 în Menajeria de sticlă de Tennessee Williams. Tot aici a interpretat roluri memorabile în Perșii de Eschil, Afară, în fața ușii de W. Borchert, Cum vă place de Shakespeare, Labirintul de F. Arrabal, ultimul său rol clujean fiind cel din Omorul în catedrală de T.S. Eliot.

E.S.: Ați întrupat, de-a lungul anilor, un șir lung de personaje shakespeareene, de la Jaques Melancolicul, la Richard al III-lea, Richard al II-lea, Hamlet și iată-vă acum în chipul lui Prospero. Ce este Prospero pentru dumneavoastră?

  

Marcel Iureș: O provocare. Dar încă nu știu pentru că nu a ieșit, deocamdată, la suprafață. Mai dau din mâini, din picioare. Poate ieșim într-o peșteră, într-o crevasă. Nu știu. Asta e și fascinația, că nu știi dinainte. E un joc perpetuu de oglinzi, sensuri, impresii care se schimbă. Oferta de sensuri la Shakespeare este foarte mare. Tentația de a simplifica este și ea foarte mare, când ai o asemenea bogăție în față. La Shakespeare trebuie să arunci în joc foarte multe unelte. Dacă ai norocul să prinzi înțelesul, atunci trebuie să te întrebuințezi. Să fii pe scenă. Și asta e destul de greu, la orice vârstă și la orice experiență. Ai de trăit multe lucruri în ficțiunea asta, care e magnifică. Superbă. Dar un lucru e sigur - nu pornesc cu ideea de marele creator, demiurgul care învârte astre și creează, și dă dependență la nivel de destin, de soartă. Nu. Asta e și frumusețea acestei meserii. Ești invitat să te prefaci în fel și chip. Îți și face plăcere tipul acesta de caleidoscop, dar te și apasă, cumva. Îți cere precizie și o alegere. Altfel, trăim pe o mare agitată - vorbesc de această meserie - urcăm munții ăștia culturali, care, câteodată, te tentează cu tot felul de lucruri. Însă, după o anumită vârstă și experiență, ajungi la dimensiuni normale - ale tale ca persoană și ale muntelui cultural pe care vrei să-l urci.

 

E.S.: Sunteți un magician aici.

  

M.I.: Așa e scris de Shakespeare. Iar în viziunea lui Gábor Tompa, Prospero este o mașinărie fermecată, care încearcă să descopere lucruri despre el însuși, despre lumea înconjurătoare, despre lumea în care a fost și în care trebuie să se întoarcă mai curat. Să-și regleze etic și spiritual relația de întoarcere. Totul petrecându-se într-o convenție uriașă, care, la final, se limpezește, se dă pe față în lumini de serviciu și lumini de sală și spune: „Asta e! Eu nu mai am putere. S-a terminat spectacolul, arta, magia. Acum ziceți dumneavoastră!". E foarte unitar totul la Shakespeare. „Încercați să nu mă țintuiți aici, că nu mai are sens." Nu se poate trăi în siajul unei iluzii. De-acuma intrăm în ce? Ziceți? În ce credeți că intrăm după ce se termină arta și magia și... Poate într-o altă iluzie. În care jucăm personaje pe care le numim altfel decât teatru. Cam aici e oglinda ținută de Shakespeare.

  

E.S.: De-a lungul carierei ați avut multe întâlniri cu oameni remarcabili. Cum v-au modelat ei sufletul, ce urme au lăsat în dumneavoastră, ce schimbări au făcut înlăuntrul ființei dumneavoastră?

  

M.I.: Greu să faci o poveste coerentă. Nu se poate povesti cât de profund ai luat un lucru în tine pentru că dacă ai un organism sănătos el se regenerează cumva. Are metabolismul osului, adaugă încet. Și-atunci zici că ești modificat în bine sau în rău. Depinde de om, de context, cât înțelege și dacă înțelege. Nu putem să intrăm în intimitatea acestui fenomen pentru că e greu de povestit. Nu poți povesti cum faci un rol. Nu cred că e cineva capabil, la modul cinstit, să explice cum face el Hamlet sau Prospero. Și-atunci e foarte greu să răspund printr-o propoziție sau un șir de propoziții, că după ce am trecut prin atâtea roluri sunt mai bun sau că unele m-au crispat și mi-au lăsat un chist în inimă. Sau, dimportivă, m-au vindecat de spaime. Cred că fac parte dintr-o mică familie de inși, care-și trăiesc spaimele și neputințele, dar și momentele înălțătoare. Cred că actoria este o meserie care are în comun cu viața, lipsa de concluzii. Nu există concluzii în meseria de artist de orice fel. Dacă i-a folosit cuiva ceea ce ai făcut pe scenă, nu se poate verifica pentru că nu poți fi martorul fascinat al propriei tale vieți. Poți fi martor al concluziei vieții tale. Nu mă preocupă deloc concluziile: ce s-a înțeles, cui i-a folosit. Unul din bunicii mei îmi spunea: „Măi băiete, să faci binele în viață, cât te duce capul și sufletul. Îl pui într-o batistă, strângi bine și o pui pe marginea drumului. Să nu te pună cumva dracu' să te uiți înapoi, să vezi cine l-a luat!" Și-atunci ești liniștit. Eu sunt liniștit din punctul acesta de vedere. Nu cred în nici un fel de posteritate. Un actor nu are cum, pentru că nici nu are suportul, cu excepția celui sufletesc, empatic al spectatorilor. Poate pozele, până nu se îngălbenesc.


Material realizat de Eugenia Sarvari



X