Noutăţi

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Postat pe 18.09.2019
„Teatrul are capacitatea asta de a vorbi despre istorie mai direct și mai incitant decât ar face-o un manual de istorie“ (Răzvan Mureșan)

 

Stagiunea 2019-2020 a Teatrului Național Cluj-Napoca se va deschide vineri, 20 septembrie 2019, de la ora 19:00, cu premiera spectacolului Porno de Visky András, în regia lui Răzvan Mureșan, la Studioul „Euphorion" al Teatrului Național din Cluj-Napoca.

 

Pentru a aduce mai aproape de spectatorii noștri fideli acest text, am intrat puțin în „bucătăria" spectacolului, adresându-le câteva întrebări regizorului Răzvan Mureșan și actorilor din distribuție.


Eugenia Sarvari
: De ce acest text?

Răzvan Mureșan: Mi s-a oferit acest text spre citire și meditație. Consultându-l, mi-am dat seama că acolo sunt foarte multe potențiale situații și povestioare, micro-povești dramatice din epoca de tristă amintire. Chiar dacă sunt doar niște crâmpeie, fragmente, niște piese de puzzle, minuscule, unele, mi s-a părut interesant să aducem în fața spectatorului, în carne și oase, personajele secundare, de pildă, care în original sunt pomenite, rememorate sau imaginate. 


E.S.: Cum ați reușit să scoateți la lumină dramatismul acestui text de o poezie infinită? Cu ce dificultăți v-ați confruntat?

Alexandra Tarce: Dramatismul din text a ieșit în momentul în care am încercat să găsim niște situații de viață concrete. De acolo am plecat. Apoi ne-am străduit să găsim o poveste, ca situațiile să aibă legătură între ele.

Răzvan Mureșan: Sentimentul meu a fost mereu că e ceva nespus în text. Povestea e acolo, de fapt, doar că trebuie decriptată, ansamblată și întregită cumva cu imaginarul cititorului și al celui care transpune povestea în scenă și asta nu pentru că ar lipsi ceva textului. Și-atunci am adăugat la întâmplarea propriu-zisă, așa cum se întrezărea - ea e destul de lacunară, făcută din secvențe - am adăugat propriile noastre completări.

           
E.S.
: Niciunul dintre voi nu a trăit în acea epocă.

Răzvan Mureșan: Eu am trăit doisprezece ani. Ruslan a trăit-o, dar nu aici. Poate, într-o altă formă, din cât mi-am dat seama. Sunt anumite diferențe între comunismul nostru și cel din altă parte.

Cosmin Stănilă: Aș spune că Răzvan are o predilecție pentru a face „portretul" universului comunist. Sunt câteva spectacole care se referă mult la asta. E pasionat.

Miron Maxim: Eu am fost curios și mi-am întrebat părinții și bunicii. Mi-au povestit multe lucruri din cele care apar în spectacolele pe care le-a făcut Răzvan.  Detalii de viață. O anumită atmosferă care era atunci. Ai mei au devenit maturi în perioada cea mai dificilă, iar eu m-am născut la apogeul comunismului. Tatăl meu îmi spunea că avea senzația că niciodată nu se va sfârși. El avea un ușor comportament de dizident. Multe critici adresate sistemului, le-am preluat.

Răzvan Mureșan: Nu cred că cercetarea comunismului este o pasiune pentru mine, așa cum spune Coco. Nu aș numi-o așa. Spectacole la care el se referă s-au succedat, nu neapărat programat. Nu m-am gândit niciodată să fac o panoramă completă a comunismului. Dar până la urmă, perioada asta are foarte multe povești  tragice, chiar tragi-comice. Despre cei cincizeci de ani de comunism s-a scris, au ajuns și pe scenă anumite texte. Și totuși, s-a scris nu atât de mult cum te-ai aștepta. Am citit la un moment dat un material în care mai mulți critici observau că încă nu a apărut în literatura noastră un roman, o proză semnificativă despre 1989 și despre revoluție. Ei semnalau anumite încercări, dar concluzia era că nu există, totuși, ceva consistent nici pentru anii de după '89 și nici despre revoluția propriu-zisă, despre schimbarea asta. Și în dramaturgie e destul de modestă producția referitoare la acel timp.  

Miron Maxim: Poate pentru că încă există foarte multe incertitudini despre ce s-a întâmplat atunci. Cred că s-a vrut, într-un anume fel, să se dea uitării totul, pentru că transmite niște emoții negative. În anii '90, când Pintilie și-a făcut filmele mi se pare că mai exista un interes, dar după 2000 acesta s-a cam pierdut. Văd că lumea se concentrează acum în special pe tranziție. Și literatura, și teatrul și filmul.


E.S.
: Ce anume din ființa voastră a rezonat cu acest text?

Răzvan Mureșan: În mine au rezonat mai multe, faptul că în acea perioadă s-au putut întâmpla astfel de lucruri, unele inimaginabile sau, oricum, dureroase. Mama mea, de exemplu, la o vârstă foarte mică, în primii ani de după bolșevizare, cu ocazia colectivizării și a întregului proces de naționalizare a fost în închisoare, câteva zile, împreună cu mama ei. Au mai fost și alte povești pe care le-am auzit, adevărate drame, care ne-au marcat și care parcă ne urmăresc, ne bântuie și acum. Nu mai scăpăm de ele.


E.S.: Prin aceste spectacole crezi că se produce un soi de exorcizare?

Răzvan Mureșan: Nu știu. Sigur că mă gândesc, în primul rînd, la public când le fac. La gustul lui. Cred că avem nu doar o dorință, ci și o datorie de a spune poveștile acestea pentru că ne privesc pe noi. Nu sunt istorii despre alte locuri sau alte timpuri, ci despre ceva foarte apropiat nouă. Care cred că pentru o parte a publicului tânăr poate să fie interesant.

Alexandra Tarce: Eu nu am trăit acea perioadă dar ai mei au parcurs din ea un drum de treizeci și șase de ani. E foarte interesant să descopăr, prin joc, ce au trăit  ei atunci. Mi se pare groaznic să nu ai acces la foarte multe lucruri.

Răzvan Mureșan: Cred că teatrul are capacitatea asta de a vorbi despre istorie mai direct și mai incitant decît ar face-o un manual de istorie și-atunci și încercările noastre le putem vedea așa, ca pe niște lecții, în mare măsură ficționalizate, despre istorie. Poate că ajută, cumva, deschiderea unei ferestre cât de mici spre o perioadă despre care sunt convins că cei mai mulți au auzit, dar știu destul de puține. Uneori rămâi uimit de reacția lor: „a, nu era apă caldă!" E o surpriză totală.


E.S.: E greu de crezut - așa cum observai tu, Alexandra - că acum toate sunt cu putință, iar atunci s-a trecut prin asemenea privațiuni.

Alexandra Tarce: Problema este nu că nu-mi vine să cred, ci cum au reușit oamenii să supraviețuiască. Pentru că, trebuie să recunosc - eram cel puțin mirată la poveștile cu statul la cozi câte cinci ore la pâine, la mezeluri, la lapte.

Cosmin Stănilă: Eu, de exemplu, nu joc în piesă lipsa apei calde. În sensul în care situația în care suntem noi doi cu Alexandra este destul de simplă, poți să te raportezi ușor la ea și cu experiența de acum: e una de dragoste, a bărbatului înșelat. Nu cred că e dificil de imaginat lipsa asta de bunuri. Vorbim și de perioada cea mai dificilă din istoria comunismului, aproape de '89, când înțeleg că mizeria era mare. Cred că oamenii trăiau și atunci, nu cred că erau neapărat mai puțin fericiți.

Radu Dogaru: Nici mie nu mi se pare atât de incredibil să te apropii de un text în care este vorba despre o perioadă nu foarte îndepărtată din istoria României, dar pe care nu am trăit-o, despre care știu destul de puține lucruri. Mi se pare că în teatru se întâmplă lucruri greu de imaginat decât o situație de genul acesta.


E.S.: Da, însă asta doare mai tare pentru că a fost trăită, dacă nu de voi, atunci de cei foarte apropiați vouă.

Cosmin Stănilă: Tema aceasta principală - a intruziunii organului de securitate în viețile cetățenilor, asta mi se pare greu de digerat. Nu suntem deloc departe de epoca asta. Se întâmplă și azi, într-un mod mult mai puțin agresiv, e-adevărat. Pe mine asta mă sperie cel mai tare. Securitatea a fost, este și va fi.

Răzvan Mureșan: Doar că intruziunea aceea avea urmări de o altă intensitate decât o are acuma. Asta e o mare diferență. Atunci era o intruziune brutală, pe când acuma ea e mai subtilă. Poate să fie mai perversă, în formule mai evoluate, fără îndoială. Pe când acolo era - așa cum a venit comunismul - pe șenila de tanc.

Cosmin Stănilă: Capitalismul de azi aduce în obiectiv iluzia exprimării libere. De asta, cică, e mai bine. Mi se pare de neimaginat cum puteai fi tras la răspundere pentru credințele tale artistice, politice. Cumva, cum erai pedepsit pentru gândurile tale. Acest lucru mi se pare extrem de grav și nu are voie să se mai repete.

 

Material realizat de Eugenia Sarvari  



Anul acesta sărbătorim împreună 100 de ani de Teatru Național!

X