Noutăţi

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Postat pe 20.06.2019
Cu Visky András despre piesa Porno

 

La Studioul Euphorion al Teatrului Național din Cluj-Napoca au demarat repetițiile la spectacolul Porno de Visky András, în regia lui Răzvan Mureșan, care va avea premiera în luna septembrie 2019.

 

Visky András este director artistic al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, conferențiar la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul UBB Cluj-Napoca, profesor la Károli Gáspár University din Budapesta, membru al Academiei de Litere si Arte "Széchenyi" afiliată Academiei Ungare de Științe din Budapesta și nu în ultimul rând, dramaturg, în sensul lessingian al termenului, și scriitor. A scris volume de poezie, proză, dar mai ales teatru: Evadarea, Discipolii, Julieta, Vinerea lungă, Alcooliștii, Născut pentru niciodată, Am omorât-o pe mama, Porno. La Fundația Culturală „Camil Petrescu", supliment al revistei Teatrul azi i-a apărut traducerea cărții Cel care vede glasul - Márti Sipos de vorbă cu Visky András, iar George Banu spunea despre el: „Pe Visky András îl cunosc de foarte mult timp, dar prietenia noastră cred că e adevărată şi profundă şi este legată de stima deosebită pe care o am atât pentru textele lui, cât şi pentru raportul lui existenţial cu teatrul. Teatrul pentru el nu e diversiune, nu e un gest monden, ci o sursă de reflecţie, într-un act pe care el ne invită să-l descoperim mereu, graţie spectacolelor făcute împreună cu Tompa Gábor".

 

Amănunte despre scrierea și montarea piesei Porno pe scene din SUA, Franța, Ungaria, Polonia, dar și alte gânduri teatrale am aflat din răspunsurile la întrebările la care scriitorul Visky András a avut amabilitatea să ne răspundă.   


Sunteți director artistic al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, conferențiar în artele spectacolului, membru al Academiei Ungare de Științe, dramaturg, nu doar în sensul de prieten al regizorului, ci, mai ales ca scriitor al textului de teatru. Care este drumul parcurs de la Julieta, la Discipolii, Vinerea lungă, Am omorât-o pe mama, Născut pentru niciodată, Alcooliștii și altele, până la Porno?

 

Visky András: Privind spre înapoi mi se pare acum că drumul parcurs a fost mai degrabă de la Porno spre Julieta, Discipolii şi celelalte, decât spre această piesă. Traumele personale cele mai adânci vin la suprafaţă mult mai greu, necesită un timp mult mai îndelungat pentru a-şi găsi forma adecvată, o formă a durerii, umorului şi a eliberării. Am scris multe piese pentru a evita Porno, mai ales că subiectul şi aspectele personale cereau o anume radicalitate a expresiei poetice. Pierderea unui copil, în 1989, în mare măsură din cauza unor presiuni psihologice exercitate asupra noastră de Securitate, s-a suprapus în timp cu ideea unei Revoluţii interioare profunde, fără de care libertatea socială şi politică rămâne o ficţiune (auto)distrugătoare. Am reuşit, în sfârşit, să scriu piesa după mai bine de douăzeci de ani după întâmplările aşa numite reale. Scriind-o am reintrat în realitatea anului 1989, un an singuratic, dezgolit şi brutalizat în istoria recentă a României.

 

În „Observații preliminare" la Porno faceți referire la dramaturgia lui Heiner Müller. Este acest text un „ecou îndepărtat" al acestui „poet al teatrului german“, întrucât scriitura dumneavoastră are o poezie de o infinită delicatețe, chiar atunci când spune lucruri care cutremură?

 

V.A.: Sunt momente în care dramaturgia lui Heiner Müller, ca de altfel şi poezia lui sau scrierile sale despre teatru îmi sunt foarte aproape, şi mă ajută să privesc materialul dramatic dintr-o perspectivă privată asumată. În cazul acestei piese problema responsabilităţii social-politice a teatrului m-a împins din nou spre el. O suită de întâmplări personale, oricât de - în cazul nostru literalmente - sângeroase ar fi ele, pot deveni o trăire colectivă prin poezie. Realitatea imediată a teatrului este el însuşi, adică expresia poetică specifică lui. Trăiesc cu această ambiţie oarecum naivă să ofer spectatorului - care, de multe ori, fără să ştie, vine nespus de aproape de tine - o introspecţie personală esenţială, drastică şi, în același timp, cât se poate de delicată.  Suntem cu siguranţă egali, în ceea ce privește fragilitatea. Venind la teatru, spectatorul, cred, se expune în egală măsură cu autorul şi cu actorul.   

       

Cum a apărut Porno?

 

V.A.: Acest text l-am scris pentru Teatrul Național din Budapesta în cadrul unui proiect în care zece scriitori - de la Péter Esterházy la Pál Závada - au fost invitați să scrie câte o piesă pe baza celor zece porunci biblice. Mie mi-a picat porunca „Să nu furi". Piesa a apărut dintr-o constrângere interioară de a mă elibera de o experienţă trăită împreună cu nevastă-mea, de a scrie despre pornografia politică, adică acea ambiţie demonică a politicului să-i devii în totalitate o proprietate, un obiect neînsufleţit, adică o unealtă a apoteozei nimicului. Noi am experimentat momentul definitoriu când trebuia să-ţi pui, fără menajamente, întrebarea: ce înseamnă ca în viaţa noastră privată, incluzând şi cea sexuală desigur, să fie prezentă şi o a treia persoană, prin microfoanele instalate în apartamentul nostru? E important, aş adăuga, acest aspect că a treia persoană participă prin auz, adică reconstruieşte evenimentele cu ajutorul imaginaţiei: în felul acesta tu devii creaţia lui, îţi pierzi autonomia în acţiunile cele mai libere ale vieţii tale. Există, se pare, şi un orgasm politic inconfundabil, o onanie a puterii în sine, care se complace în a poseda, a stăpâni, şi în a fi venerat de cei care semnează pactul mefistofelic cu ea. Nu necesită cunoştinţe aprofundate de politologie să observi că laboratorul politicului dezlănţuit este corpul femeii, şi, în consecinţă, al copilului - nou-născut, nenăscut sau născut mort. O fi fost anul 1989 un asemena copil al societăţii civile din România? Atunci când am scris piesa a născut în mine o revelaţie eliberatoare, astfel încât să îmi dau seama că porunca „Să nu furi" se referă în primul rând la înstrăinarea unei persoane: adică a priva pe cineva de libertatea lui proprie, care, adică libertatea, nu este niciodată un „singular“, ci un „plural“ al comuniunii esenţiale. În timp ce o scriam însă, povestea aluneca spre un sentimentalism ce promitea un mare succes la public, o adevărată lovitură de teatru, de care mă feresc ca de dracu - numele Satanei în teatru nu este plictisul, cum spune Brook, ci succesul gol pe dinăuntru - iar calea de ieşire s-a dovedit a fi titlul şi schimbarea de semnificaţie radicală a cuvântului porno, ca nume de cod al personajului principal, dat de Securitate. Botezul Securităţii este cel al corpului aservit. Succesul acesta însă - în cazul producţiei Nowy Teatr din Poznan -, totuşi nu m-a ocolit, piesa s-a jucat de mai bine de o sută de ori, rămânând pe afiş timp de trei ani.    

    

Sunt acele documente din arhiva CNSAS (chiar false fiind) un ecou al „teatrul de de baracă", teoria dumneavoastră prin care acest tip de teatru ajută la purificarea, la curățarea interioară de zgura acumulată în, din păcate, experiențe trăite pe viu de familia dumneavoastră în domiciliul forțat  de la Lătești?

 

V.A.: Sper acest lucru. Documentele fictive s-au născut din multe documente existente. Am şi conceput şi organizat o expoziţie itinerantă cu cele 1300 de pagini despre mine, găsite în arhiva CNSAS din Bucureşti. „Teatrul de baracă" înseamnă pentru mine teatrul ca loc de detenţie liber asumată, spaţiul intim în care ne şoptim întâmplări nespuse şi neauzite. Definiţia performativă a detenţiei universale însemnă, pentru mine, situaţia în care cineva nu trăieşte în corpul lui propriu, şi deci îşi dedublează, sau chiar îşi multiplică  existenţa în felurite moduri. Găsesc această metaforă ca fiind universală, în condiţiile în care cu toţii am trăit şi trăim în asemenea situaţii. Vrem să trăim, spre exemplu, în corpul altuia, în aceste recipiente perfecte şi goale create şi oferite nouă de mass media. Vrem să ne salvăm în corpul fictiv al altuia - teatrul nu permite această dispariţie uşoară, ba din contră, ne invită să ne regăsim pe noi înşine în toate experienţele prin care am trecut, chiar şi ca victime inocente. În sfera politicului însă maturitatea înseamnă că nu mai avem dreptul să devenim victime inocente.

   

Piesa s-a jucat, în patru rânduri, la teatre din SUA, Franța, Ungaria, Polonia. Cum credeți că va fi primită de publicul din Cluj?

 

V.A.: Mi-am dorit mult această şansă de a mă expune cu această piesă publicului român din Cluj. Sunt cel mai gol şi fragil în Porno, a mă arăta deci este o condiţie esenţială să mă simt acasă aici. Îi mulţumesc lui Mihai Măniuţiu şi trupei TNC pentru generozitatea cu care se raportează la acest proiect. Sper din tot sufletul că publicul va trece prin aceleaşi trăiri grele, dar şi eliberatoare prin care am trecut eu, şi încă mulţi oameni în spaţiile culturale amintite. Vizionând spectacolul, poate vom dormi mai greu, dar vom trăi mai fericiţi, pentru că ferice de cei ce plâng cu bucurie.  

 

 

Material realizat de Eugenia Sarvari