Noutăţi

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Postat pe 16.05.2019
Interviu cu regizorul Tudor Lucanu: „Cred că teatrul e bazat foarte mult pe nemijlocit, pe experiență directă.
Adică să încerci să pui pe carnea ta, să vezi dacă funcționează sau nu.“

 

În pregătirea următoarei premiere a Teatrului Național Cluj-Napoca, cu spectacolul CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI de Marin Preda, între repetițiile intense și solicitante, regizorul Tudor Lucanu și-a găsit răgazul să răspundă unor întrebări, care să ne introducă în atmosfera spectacolului.

 

Avanpremiera va avea loc joi, 23 mai, la ora 19:00, iar premiera, vineri, 24 mai, la ora 19:00, în Sala mare.

 

Tudor, la a câta dramatizare te afli?

 

Tudor Lucanu: La teatrul din Cluj am făcut doar Povești de dragoste la prima vedere. Apoi Eşti un animal, Viskovitz! după Alessandro Boffa la Teatrul „Anton Pann" din Râmnicu-Vâlcea. Am mai făcut, la Teatrul „Excelsior" din București, Împăratul muștelor de William Golding, dar acolo dramatizarea îi aparține lui Nigel Williams. Cel mai iubit dintre pământeni ar fi deci a treia dramatizare făcută de mine. 


Îți sunt la îndemână dramatizările?

 

T.L.: Sunt unele texte care funcționează foarte bine dramatizate, altele nu. La Povești de dragoste de exemplu, a fost destul de dificil să aleg ce a rămas din textul original pentru că acolo aveam o suită de povești. A spune o poveste, reală sau imaginară nu înseamnă, neapărat, dramatism. Adică nu are dramatismul conflictual dintre două personaje. Este doar o expunere. În schimb, la Viskovitz și la Împăratul existau scene în care situațiile erau foarte bune, incitante pentru actor. Am lucrat și cu studenții. Împreună cu Irina Wintze, Miklos Bács și Camelia Curuțiu am lucrat pe scene din cartea lui Daniel Keyes, Mințile lui Billy Milligan. Iată încă o dramatizare.

 

Sunt texte care vin spre tine, te împresoară? Cum ai ajuns să dramatizezi romanul lui Marin Preda, pe care la vremea apariției în 1980 l-am citit cu toții, pe nerăsuflate?

 

T.L.: De cele mai multe ori alegerile textelor depinde de conjuncturi, nu știu dacă neapărat plutesc în jurul meu. La Cel mai iubit dintre pământeni am ajuns, inițial, gândindu-mă la texte românești. Pentru că asta era direcția managerială - anul Centenarului - să găsim texte românești. Uitându-mă peste mai multe texte dramatice românești, nu am găsit nimic care să mă atragă, să mă facă să spun „a, uite asta aș face!" Și în timp ce lucram la Povești de dragoste... mi-a venit ideea să fac o dramatizare după un roman. Și primul roman românesc care mi-a „sărit" atunci în minte a fost Cel mai iubit dintre pământeni. Probabil că el mi-a rămas cel mai bine întipărit în memorie, din timpul liceului. Și cred că este un roman strâns legat de momentul istoric în care ne aflăm. Mi se pare că, deși au trecut atâția ani și am trecut prin momente importante ale istoriei, nu ne-am prea schimbat, metehnele noastre tot acolo sunt, promovarea mediocrității încă există la cote foarte ridicate... Pe lângă latura istorico-politică, ceea ce mi se pare important la acest text este întreaga dezumanizare pe care o poate provoca un sistem de gândire total tâmpit.

 

...și pe care, de fapt, tu nu l-ai trăit.

 

T.L.: Pe care nu l-am trăit. Eram prea mic - sunt născut în 1985 - amintirile mele din copilărie sunt mai mult legate de animalele din gospodăria bunicilor. Am, totuși, o amintire de la coada de dimineață, de la lapte, la bloc. Alimentara era la parterul blocului lui Matei (Rotaru) - locuiam vis-à-vis în Iași - se făcea o coadă imensă în jurul acelei clădiri. Cred că erau vreo sută cincizeci de metri, dacă nu mai mult. Și avea bunicul un scăunel mic pe care-l purta cu el și-l tot muta, ca să se odihnească. Asta îmi aduc aminte.

 

Interesantă, totuși, aplecarea generației tale, poate chiar și mai tânără pentru acea perioadă...

 

T.L.: Cred că e bine să învățăm din ceea ce s-a întâmplat. Acum, poate că sună banal, dar istoria chiar se repetă, de cele mai multe ori. Și trebuie să avem grijă. Discutam și cu actorii la repetiții despre faptul că suntem formați după anumite matrici, în care avem pattern-uri. Și funcționăm după anumite pattern-uri. Adică oamenii funcționează așa. Lucruri pe care dacă le-ai făcut o dată, sigur o să le repeți -  un om care minte, va minți în continuare. Nu se va schimba ceva radical în el. În el va exista întotdeauna minciuna. Și nu e vorba neapărat doar de lucruri rele. Dar pattern-ul există. Așa cred.

 

Și chiar dacă a „adormit", există un moment în care se reactivează...

 

T.L.: Întocmai. Și în sufletul lui Petrini, la sfârșit, în ultima scenă, faptul că nu mai poate să aibă încredere în cineva care l-a mințit îi declanșează acțiunea ulterioară. Dacă cineva te-a mințit și-ți declară că totul se va schimba, că nu se va mai întâmpla, mai poți să ai, oare încredere că așa va fi? Tot timpul va exista acel sâmbure de neliniște în care îți spui că minciuna s-ar putea să existe și pe mai departe. Și neîncrederea te destabilizează. E dificil să recapeți încrederea în cineva. Asta e una din temele romanului care mie mi se pare foarte importantă. Ce m-a mai interesat, la nivel uman? Cred că punerea în oglindă a viziunilor despre viață - despre cum vede viața omul simplu, un intelectual sau un om care a trecut prin multe necazuri - e extrem de interesantă. 

 

Acesta ar fi firul roșu al spectacolului?

 

T.L.: Ideea de la care am plecat inițial cu actorii și cu scenograful Cristi Rusu este ideea de libertate. Pentru că niciunul dintre personajele din Cel mai iubit dintre pământeni nu este și nici nu a fost vreodată liber. La fel cum nici noi, azi, nu suntem cu adevărat liberi. Oricât am susține că am dobândit libertatea. Adevărata libertate încă nu o avem. Suntem constrânși de foarte multe lucruri.

Poate că există o libertate absolută, dar cu condiția să nu se ajungă în anarhie. Cred că omul poate să ajungă la un anumit sentiment de libertate, dar asta înseamnă să se rupă complet de ce-l înconjoară. De societate, de reguli ș.a.m.d.

 

Oare nu doar pe plan spiritual putem fi cu adevărat liberi?

 

T.L.: Probabil da. Cred că dacă te retragi undeva într-un loc complet izolat, s-ar putea să devii liber, însă nu știu cum arată liberatea asta. Putem doar să ne imaginăm. În rest, cred că vorbim de o lipsă de libertate continuă. Pentru Petrini, inclusiv casa părintească a fost un fel de închisoare. Acolo, de la mamă venea constrângerea religioasă, iar de la tată, concretul vieții cu „ce zice lumea". Lucruri mai simple, mai ancorate în social: nu putem face nimic pentru că ne vorbește lumea. Exista religia - iarăși o limitare, o constrângere. Petrini a simțit din prima clipă lipsa asta de libertate. De aceea evadează în acea nouă gnoză pe care vrea să o scrie și care își are începutul la vârsta de 18 ani. După care apare relația cu Matilda, în care e prins, din nou, ca într-o închisoare. Adică tot nu scapă. E prins tot timpul, e într-o închisoare continuă. Și acesta a fost arcul care ne-a unit în poveste. Nu știu dacă la final va reuși să mai trăiască în această închisoare, care e viața. De aici și decorul pe care l-am gândit în această direcție.

 

Un spațiu carceral...

 

T.L. : Da. Pleacă totul dintr-o rememorare. El ajunge într-o închisoare, fiind în închisoare.

 

Închisoarea închisorii închisorii.

 

T.L: Exact. E prins tot timpul. Când scapă dintr-una, intră în alta. În momentul când este eliberat, după prima condamnare se trezește într-o altă închisoare: viața cu Matilda sau societatea care-l expulzează nerecunoscându-l ca fiind un intelectual. Din cauza condamnărilor suferite nu se mai poate reangaja în universitate. E un condamnat perpetuu. Nu poate să fie liber să facă ce vrea, ce-și dorește. Pentru că totul îl constrânge, îl închide.

 

Te urmăream, la un moment dat, dându-le indicații lui Matei și lui Ruslan, modulându-ți vocea, trăind ceea ce personajul Petrini sau Ciceo ar trebui să trăiască. Actorul din tine o ia atunci înaintea regizorului?

 

T.L.: Acest lucru l-am mai spus și cred în el. Niciodată nu i-aș da unui actor să joace ceva ce nu aș juca eu. Cred că formarea mea inițială de actor primează în fața regizorului. Asta mă face să înțeleg foarte bine actorul. Așa mă pun în situație. Să vezi cum ar reacționa, de ce face acel lucru, care sunt motivele pentru care un personaj face o alegere și nu alta. Și-atunci, în momentul în care încerci efectiv pe pielea ta, înțelegi. Eu cred că teatrul e bazat foarte mult pe nemijlocit, pe experiență directă, experiențialitate. Adică trebuie să experimentezi, să încerci și să pui pe carnea ta, să vezi dacă funcționează sau nu. Altfel, așa, doar după teorii, nu cred că se poate face teatru. Doar pe hârtie. Mă gândesc la povestea cu boabele de fasole pe care acasă, le muți dintr-o parte în alta și totul iese. De ce nu mai iese, oare, pe scenă? Îți faci un film de acasă și vii la scenă și încerci. Dacă nu încerc, mi-e mai dificil să explic. Pentru că, de multe ori încerc să fac eu traseul și după aceea să-l fac pe actor să-l înțeleagă. Îl las pe el să descopere drumul, dar știind unde trebuie să ajungă. Regizorul e un fel de călăuză care a făcut traseul, a mai făcut drumul, știe unde se ajunge, a văzut întregul și după aceea îl ia de mână pe actor și merge pe acea cărare, dar fără să-l țină strâns. Mergem împreună. Din când în când îl mai întreabă „Ce se întâmplă în stânga ta? Dar în dreapta?"

Regizorul știe la ce vrea să ajungă la final. Dar se face că nu știe și descoperă acum. Nu e vorba de o păcăleală, totuși. Pentru că dacă-l păcălești, actorul își dă seama imediat. Știu că trebuie să ajung acolo, știu ce urmează, dar o iau de la început. Și văd ce se întâmplă. Poate descopăr ceva nou.

 

Și cu adevărat descoperi ceva nou?

 

T.L.: Da, pentru că împreună cu actorul lucrurile funcționează altfel. Încerc să le pun în practică. Totul devine foarte organic. Cred că organicitatea în teatru e cea mai importantă. Faptul că e firesc, că e adevărat, deși în teatru nimic nu e adevărat: loviturile pe care le primește un actor în timpul scenei nu sunt adevărate, sunt făcute. Dar faptul că reacția sa e organică, face să se nască sentimentul de adevăr. Și cred că asta trebuie să căutăm. Să fie organic. De asta cu actorii sunt destul de liber. Nu închistez. Încerc să văd propunerile lor, le sugerez niște direcții, după care le combinăm, vedem unde ne întâlnim și încercăm să facem ca totul să aibă fluiditate. Și scena, și gândul lor, și textul să funcționeze bine împreună. În momentul când ceva nu funcționează, o replică, un accent pe un cuvânt, în acel moment tresar și mă întreb: ce-a fost asta? Nu e organic. E ceva fals. Când totul curge, funcționează.

Discutam zilele trecute cu o regizoare tânără, Sînziana Stoican, care mă întreba dacă nu mi-e dor să joc. Dar eu joc tot timpul la repetiții. Dorul nu există. Dacă vorbim de a fi în spectacol și de a fi în fața publicului, nu-mi doresc  neapărat acest lucru. Pentru mine căutarea în timpul repetițiilor e mai importantă, nu expunerea publică. Și, da, joc. La repetiții joc toate personajele. E vorba de ce spuneam mai devreme: de a încerca, de a pune mâna și de a face. Partea asta practică de care nu avem cum să scăpăm.

 

În ce fel te-au ajutat confirmările pe care le-ai primit din partea breselei teatrale, concretizate prin premiile obținute?

 

T.L.: Nu știu cât m-au ajutat. E frumos să ai confirmări, să știi că ceea ce ai făcut e apreciat și de alți oameni. E foarte bine că ele există, dar nu cred că ele trebuie urmărite. Cum spuneam, faptul că joc în sala de repetiții nu înseamnă că sunt un fan al jocului în fața publicului. Că-mi lipsește spectacolul, aplauzele. Aceste confirmări îți dau, totuși, un sentiment de încredere că e bine ce faci și că trebuie să continui. Dar scopul nu e premiul, ci să încerci să descoperi cât mai multe lucruri despre tine, despre ființa umană, despre cum funcționăm în anumite situații. Și de a le expune publicului, dar nu așteptând aplauze sau recompense. Cred că teatrul e un instrument bun pentru societate pentru că poate să spună niște lucruri, uneori direct, câteodată învăluit, dar mesajul trebuie să fie foarte clar. Nu e vorba neapărat de un rol educativ al teatrului, ci pur și simplu de a pune câteodată punctul pe i și de a spune: „aici e o problemă, aici e ceva despre care trebuie să vorbim, să discutăm. Să nu o lăsăm așa, la voia întâmplării, în haos." Fie că e vorba de societate, despre ceva ce aparține ființei umane, de felul cum privim o anumită boală a zilelor noastre - depresia de pildă -, fie de temele majore: cum vedem moartea, libertatea. Aceste teme cred că trebuie discutate tot timpul pentru că ele își modifică forma. Adică discutăm altfel azi despre libertate, când avem acces la atât de multe informații și spunem:„suntem liberi!" Da, dar dacă pică internetul? Sau rețeaua de telefonie mobilă? Sau nu mai ai curent? S-a dus așa-zisa noastră libertate.

 

Ce aștepți de la teatru și ce înseamnă teatrul pentru tine?

 

T.L.: Când te aștepți la ceva, poate să apară decepția. Deci mă feresc să aștept ceva de la teatru. Vreau să fiu surprins plăcut de fiecare dată. Îmi doresc să mă întâlnesc cu cât mai mulți oameni. Să ne întâlnim real la lucru. Pentru că sunt actori cu care am lucrat și cu care nu m-am întâlnit. Parcă ceva, acolo nu a existat. Iar cu alții, a fost o întâlnire reală. Dacă e să mă aștept la ceva, mă aștept să am cât mai multe întâlniri de acest tip. Pentru că ele mă formează / ne formează. Întâlnirile mari, care sunt dincolo de profesie, cred că ele ne oferă mult mai mult: satisfacție, dorința de a continua, de a face, de a încerca lucruri noi.

Teatrul? Ce înseamnă pentru mine? Întâlnire. Te duci la teatru pentru a te întâlni cu ceva: cu o poveste, cu oameni noi, cu personaje noi. Înainte, oamenii se pregăteau pentru a se duce la teatru. Se îmbrăcau frumos. Pentru că se duceau să se întâlnească cu ceva nou. Ca atunci când mergi la întâlnirea cu o posibilă iubire. Te pregătești, ești deschis, încerci să vezi ce poți să oferi, ce-ți poate oferi. E un schimb acolo.

 

 

Tudor Lucanu este licenţiat în actorie (2008) şi regie (2012), precum şi absolvent al unui masterat în actorie (2010). Din 2013 este regizor al Teatrului Național din Cluj-Napoca. La Teatrul „Anton Pann" din Râmnicu-Vâlcea a regizat Ești un animal, Viskovitz! după Alessandro Boffa. A semnat regia mai multor spectacole ale Teatrului Național din Cluj-Napoca: Bravul nostru Micșa de Radu Țuculescu, Poarta de Hatházi András (și scenografia), Soția mea, Shakespeare de Cornel Udrea, Amalia respiră adânc, În trafic de Alina Nelega (și scenografia), 12 oameni furioși de Reginald Rose, Barrymore de William Luce, Emigranții de Sławomir Mrożek (unde a interpretat și rolul XX), Romeo și Julieta de W. Shakespeare, Playlist de C.C. Buricea-Mlinarcic (și scenografia), Povești de dragoste la prima vedere după Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Ana Blandiana. A fost premiat la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea pentru Emigranții și Ești un animal, Viskovitz!, acesta din urmă fiind premiat și la Festivalul „Pledez pentru TINE(ri)" de la Piatra Neamț

 

 

Material realizat de Eugenia Sarvari



Anul acesta sărbătorim împreună 100 de ani de Teatru Național!

X