Noutăţi

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Postat pe 19.09.2018
DESCHIDEREA STAGIUNII 2018-2019
Alexandru Dabija: „Teatrul este un efort de echipă. Cântăm în taraf“

 

Teatrul Național Cluj-Napoca deschide sezonul teatral cu premiera spectacolului Țiganiada după Ion Budai-Deleanu, pe un scenariu de Cătălin Ștefănescu, în regia lui Alexandru Dabija, premieră care va avea loc duminică, 23 septembrie 2018, de la ora 19:00. Colaborarea regizorului cu Naționalul clujean, din 1979 și până acum, este una benefică. Alexandru Dabija a montat nouă spectacole, Țiganiada fiind al zecelea titlu, prilej cu care i-am adresat câteva întrebări.


Pentru început, inserăm un fragment dintr-un portret al regizorului făcut de criticul Doina Modola: „Alexandru Dabija este o prezenţă atât de năstruşnică şi de năbădăioasă, încât captivează, fascinează, deblochează, dezinhibă, eliberează. În procesul montării, se estompează în operă, lăsând cu generozitate şi gratitudine actorului performanţa. Demonstraţia sa rămâne întotdeauna implicită, mediată, dedicată.


Şi totuşi, cu aceeaşi discreţie, neaşteptată la un personaj atât de special, Alexandru Dabija este un poet al imaginii, pe care o compune, o apropie, o depărtează, o ecranează, o efasează, îi asigură unitate, stil, semnificaţie. Este un rapsod îndrăgostit şi statornic al artei pe care o slujeşte, cu patimă ascunsă, cu ironie, cu spirit ludic, cu bucurie. Pentru el, teatrul e o primă şi veşnic tânără iubire, în care mângâie tandru anii, deceniile, trecerea vremii, urmele vremii, cu amintirea neştearsă a emoţiei adevărate, sincere, totale, de la primele întâlniri. Întâlniri în care şi astăzi caută şi regăseşte fiorul descoperirii dragostei dintâi.“


Eugenia Sarvari: De ce acest text? Ce v-a îndemnat să-l transpuneți scenic, oare acea idee, pe care o expuneați la prima întâlnire cu actorii, când le spuneați că „ne aflăm într-o perioadă polemică în care a-ți vorbi corect propria limbă e deja un act artistic"?

 

Alexandru Dabija: O să răspund ca De Niro, de-acuma: da. E o întrebare cu un răspuns atât de conținut, încât, da. Exact asta cred: că a vorbi corect o limbă e un act artistic. Dar mai e un motiv: am o pasiune pentru limba română, am o pasiune pentru scriitura în limba română și - acuma nu mai este o pasiune -, dar limba veche românească a fost o preocupare constantă. Întotdeauna m-am întrebat de unde și cum s-a făcut limba română literară. Sunt întrebări care nu sunt doar de filolog. Sunt teatrale. Pentru că teatrul pe care-l practicăm noi este, încă, vorbit.

E o pasiune pentru limba română, pentru literatura română veche. Și nu descopăr nimic nou, ci vreau numai să confirm părerea multora că avem de-a face cu o nedreptate și deci cu o misiune a culturii române. Este vorba de nebăgarea în seamă a Țiganiadei lui Budai-Deleanu - o  scăpare culturală mare. Da, mare. Pentru că, într-adevăr, dacă ar fi fost un text cunoscut din vreme, foarte din vreme, atunci când a fost scris, ar fi avut un mare impact asupra scriiturilor următoare. Mă refer la marii noștri clasici. De aceea am considerat că e nevoie de o recuperare. Și pentru că și Cătălin Ștefănescu îl admiră enorm pe Budai-Deleanu, i-am propus să facă o dramatizare. E o scriitură a lui Cătălin Ștefănescu făcută cu multă vreme înainte și cu efort. Nu este workshop, nu este o operă colectivă. Este o creație literară a lui Cătălin Ștefănescu făcută pe limba scriitorului.

 

E.S.: Ce ați mai avea de adăugat la o altă notă pe care am făcut-o la aceeași primă întâlnire: „Trebuie să ne recăpătăm răbdarea asta de a auzi și de a da din gură unul cu altul pe limba română"?

 

A.D.: Cred că pe lângă marile derapaje și marile scăpări la care suntem provocați non-stop de lumea modernă, apare și o reacție firească care este o întoarcere la lucruri solide, o întoarcere la forme verificate, o răbdare. Și vorbind despre răbdare, cred că atingându-se saturația tehnologiilor noi, singurul lucru care ne mai poate ajuta acum, singurul care urmează în mod firesc, este întotdeauna o întoarcere - ca la gastronomie -, o întoarcere la lucrurile tradiționale. Și lucrul tradițional este povestitul și ascultatul. Deci vorbitul în limba ta. De asta cred că ne vom întoarce nu la forme spectaculoase, nu la forme patetice, ci la un lucru normal. Așa cum oamenii încep să se mute încet, încet din orașe mai la margine pentru că e un curs firesc, un curs normal că oamenii vor să aibă grădini, să mănânce natural, să fie mai liniștiți. Și limba face parte dintr-un proces natural asemănător.

 

E.S.: În spectacol, în mijlocul spațiului gol al scenei există un cerc. Să fie o trimitere la pâlnia Infernului dantesc?

 

A.D.: Nu. Nu am gândit-o așa. Este mai degrabă o trimitere la Inelul Nibelungilor. Deci este chiar un inel. Nu, nu ne-am dus atât de departe. E un inel țigănesc în măsura în care și al lui Wagner era nemțesc. Deci este pur și simplu un inel, un cerculeț prin care oamenii întotdeauna au încercat să vadă, ori în lumea cealaltă, ori în viitor, ori în alte spații.

 

E.S.: Un fel de poartă spre altceva?

 

A.D.: Da. Exact. Sunt o grămadă de filme moderne în care este o poartă. Nu, nu am ajuns la referințe atât de erudite, cum ar fi Dante.

 

E.S.: De unde vine opțiunea pentru punerea în scenă a unui text nedramatic? Vă plac mai mult dramatizările sau preferați textul special scris pentru teatru?

 

A.D.: Din îndemânare. Am o îndemânare să fac lucrul acesta. Nu mă laud, dar vine din îndemânare. Cât despre plăcere - prefer să fac o piesă. Marea problemă - și cred că pentru majoritatea regizorilor este o problemă - că lucrând destul de mult, adică făcând patru, cinci, uneori și șase spectacole pe an, nu găsești atâtea texte bune, gata scrise. Dar prefer de departe o piesă gata scrisă - aicea vorbesc de Caragiale - prefer de departe o piesă bine scrisă decât un chin. Nu țin neapărat să-mi exprim propriile idei, traversând operele unor scriitori. Nu prefer. Am damblale literare, într-un fel, damblale literare românești.

 

E.S.: Cum ar fi?

 

A.D.: Creangă, în primul rând, din care am făcut aproape tot. À propos de dramatizări. Am făcut enorm de mult Creangă. Deci e o dambla de limbă, nu e o dambla de dramatizare. Să dramatizez pur și simplu texte, nu-mi face nici o plăcere. Dar sunt scriitori care au o limbă română formidabilă și care-mi spune ceva mai mult decât temele autorilor, decât ideile lor. Deci de la limbă plec. Se scrie prost teatru în limba română. Ăsta e adevărul adevărat. E o dramaturgie subțire. Întinsă, lățită, ca toate lucrurile, ca toată literatura modernă și contemporană, extrem de lățită, de întinsă pe orizontală. Se exprimă multe lucruri și, parafrazându-l puțin pe Caragiale, care spune că opiniile sunt libere, dar nu obligatorii, așa e și cu literatura - e absolut liberă. Sigur că poți să te manifești, dar nu e obligatoriu să publici într-un volumaș, tot ce scrii tu pe un perete, pe o hârtie sau pe o privată la gară. Și asta se întâmplă de vreo sută de ani. De cînd a dat năvală Gutenberg-ul peste noi. Acuma Gutenberg-ul îl ai acasă. Deci poți să-ți faci... Oamenii chiar au conștiința că pot să-și facă singuri tot. Adică ei scriu, ei citesc, scriem între noi...

 

E.S.: Credeți că a sosit momentul să ne întoarcem spre un teatru mai apropiat de palpitul vieții?

 

A.S.: De patruzeci-cincizeci de ani numai așa se scrie. Este o dramaturgie în colaborare cu actorii. Tot teatrul contemporan, cel puțin occidental, care a venit călare peste noi, este așa. Blood and sperm. Este un teatru dur, violent. Așa cum hip-hop a devenit un fenomen poetic, așa și vorbitul. Deci nu cred că trebuie să facem un efort pentru asta. Urbanizarea asta excesivă o putem lua ca pe o diminuare a limbii în general, și nu ca pe o manifestare poetică. Poate fi câteodată. Dar, la modul general, ca număr de cuvinte, ca lexic, ca bogăție, ca nuanțare, tot ce aduce o limbă în comunicare,  este vorba, de fapt, despre o diminuare. O restrângere. Adică vrem să comunicăm cât mai repede. Și-atunci, dacă e să duc la extrem ideea - așa cum știu că s-au scris romane cu texte din sms-uri - cred că se va face și teatru tot așa.

 

E.S.: Lucrul cu dumneavoastră e o școală pentru actori, îi creați interior, îi îndrumați declanșându-i. Ăsta să fie motivul pentru care „pământul" în care „semănați" aici  la Cluj este primitor și dătător de roadă?

 

A.D.: Nu mai e o școală, e o recreație. Da, a fost o școală, acum e o recreație. Trupa de la Cluj e o trupă cu care mă înțeleg bine și care a evoluat bine. Întotdeauna am susținut că este trupa cu care eu mă înțeleg cel mai bine și care se exprimă cu cea mai mare ușurință în nenumăratele căi pe care, din fericire, teatrul contemporan le propune. Adică lucruri atât de diferite. Sunt lucruri extrem de diferite care se fac și trupa reacționează bine.

 

Material realizat de Eugenia Sarvari