Noutăţi

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Postat pe 30.05.2018
Când pășim peste cadavre, s-ar putea să avem o senzație de elasticitate... – interviu cu Matei Vișniec, autorul piesei DESPRE SENZAȚIA DE ELASTICITATE CÂND PĂȘIM PESTE CADAVRE
 

O nouă premieră bate și la ușa „Euphorion"-ului Naționalului clujean: spectacolul după piesa lui Matei Vișniec, pus în scenă de Răzvan Mureșan, Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre, care va avea loc duminică, 10 iunie 2018, de la ora 19:00. Ne-am gândit că nu ar fi tocmai rău venite niște întrebări pe care, iată, i le-am pus însuși autorului piesei, cunoscutul dramaturg Matei Vișniec.

 

Eugenia Sarvari: În anul 1999, regizoarea Anca Bradu  monta la Teatrul Național din Cluj un text al dumneavoastră:  Arie lejeră pentru cal și cămilă. Au trecut apoi câțiva ani până când, în urma unei „întâlniri din categoria celor care provoacă miracole" petrecută la sfârșitul anului 2003 l-ați întâlnit pe eseistul Ion Vartic, pe atunci director al Naționalului clujean, la Paris, întrevedere care v-a motivat să terminați piesa Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, aflată pe atunci „în șantier" - după cum declarați chiar dumneavoastră în caietul-program al spectacolului - și care a avut premiera mondială la 25 septembrie 2004, în regia lui Radu Afrim. De atunci, a devenit aproape o datorie de onoare pentru teatrul nostru să monteze textele dumneavoastră: Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Bâlci: Femeia țintă și cei zece amanți ambele în regia Monei Marian, Spectatorul condamnat la moarte, Richard al III-lea se interzice în regia lui Răzvan Mureșan, Angajare de clovn în regia lui Sorin Misirianțu și acum Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre, în regia aceluiași Răzvan Mureșan. De unde acest titlu?

 

Matei Vișniec: Vorbeaţi de întîlniri care provoacă miracole... Și piesa Despre senzaţia de elasticitate...  s-a născut dintr-o astfel de întîlnire. Mă aflam, în urmă cu zece ani, la Salonul cărţii de la Paris unde moderam o discuţie despre Eugen Ionescu. Mai mulţi scriitori şi intelectuali evocau persoana dramaturgului, dar cel mai mult m-au tulburat amintirile eseistului şi istoricului literar Nicolae Balotă. El a povestit cum, în închisoare fiind, la Jilava, în anii '50, împreună cu Constantin Noica, a rîs cu poftă cînd un alt deţinut, Nicolae Steinhardt, le-a vorbit despre o anumită piesă „absurdă" scrisă de Ionescu, Cîntăreaţa cheală.


În acele momente, ascultîndu-l pe distinsul profesor Balotă, în mintea mea a răsunat un fel de semnal de alarmă. Un fel de voce care mă avertiza „atenţie, aici se ascunde o situaţie dramatică puternică, aici ai un subiect de piesă!". Deseori de altfel am funcţionat aşa. Uneori citesc presa, sau discut cu diverse persoane, sau mă plimb pe străzi şi „vocea" începe să se agite, „atenţie, subiect de piesă..."


Pornind deci de la această tulburătoare întrebare (cum se rîdea în închisorile comuniste, şi dacă era posibil să rîzi în acele condiţii) s-a năsut piesa montata acum de Răzvan Mureşan... Și îi sunt extrem de recunoscător că explorează în continuare textele mele legate de dictatură, de manipulare, de spălarea pe creier, de modul în care victimele şi călăii îşi schimbă uneori rolurile...

În ce priveşte titlul, el vine dintr-un „stoc" special de evenimente şi expresii insolite pe care l-am creat. Sunt un colecţionar de fapte diverse cu „substrat metafizic“. Pur şi simplu am fost impresionat de mărturiile unui soldat francez care, întrebat după primul război mondial ce simţea pe cîmpul de luptă cînd era obligat să păşească peste cadavre, a răspuns „o senzaţie de elasticitate“... Ceva tulburător, contradictoriu, insuportabil, paradoxal, de natură să provoace perplexitate, se ascunde în această sintagmă...
 

E.S.: Intrând în bucătăria intimă a scrierii unui text: cum reușiți să scoateți la lumină acel râs sănătos din situații de un dramatism tulburător? Ne dezvăluiți și nouă cine se ascunde sub numele de cod Cântăreața cheală?

M.V.: Acest rîs uneori grotesc dar alteori tandru, uneori trist iar alteori copios, care răsună deseori în piese mele cred că vine din experienţa trăită de mine în anii comunismului. Rîsul era o formă de rezistenţă socială, o formă de libertate, o sursă de oxigen mental, o manieră de a ne defula... Nimeni nu ştie nici azi cine „inventa“ bancurile politice care se spuneau zilnic, dar ele erau atît de abundente! Cred că auzeam cîte un banc politic nou pe zi. Societatea îşi creează deci nişte anticorpi în condiţii de opresiune, de sufocare mentală, de presiune ideologică excesivă. În România anilor '70 şi '80 se râdea mult şi se înghiţea în sec. Aş vrea să mai precizez însă că am scris această piesă şi la incitarea unui actor şi regizor care conduce un teatru în sudul Parisului, la Ivry-sur-Seine. El se numeşte Mustapha Aouar şi dorea o piesă scurtă care să-l omagieze pe Ionescu la o sută de ani de la naşterea sa. Eu i-am scris o piesă lungă „furat“ de bogăţia subiectului. Și de dorinţa de a-i mulţumi în felul acesta lui Ionescu pentru tot ceea ce mi-a dat. Pentru că după ce i-am citit piesele am înţeles enorm de multe lucruri despre contradicţiile fiinţei umane, despre contradicţiile societăţii, şi nu m-am mai temut de nimic.
 

E.S.: Incursiunile într-o lume de dincolo de real sunt frecvente în textele dumneavoastră și, aici, un prilej de întâlnire cu oameni remarcabili. Faceți des asemenea „escapade?

M.V.: Nimic nu era programat, şi totuşi i-am evocat în piesele mele pe Cioran, pe Ionescu, pe Beckett, pe Cehov... Am scris o piesă despre Ioana d'Arc. Aş vrea să pot scrie o piesă despre Kafka... De ce? Știu şi nu ştiu să răspund la această întrebare. Un scriitor se lasă purtat şi de valuri, de fantasme, de hazard, de iluminări, de sentimentul că aparţine unei familii culturale sau unui „cerc“ de perturbatori de normalitate...
 

E.S.: Un gând pentru cei care, iată, acum pășesc elastic peste cadavre...

M.V.: Am avut imense satisfacții la Cluj în ultimii ani. Piesele mele montate de Răzvan Mureşan m-au tulburat, m-au „uns pe suflet“. Această ultimă expresie este de neînlocuit cînd vrei să aduci un omagiu suprem unei echipe de actori şi unui regizor... Probabil că sufletul meu este uneori puţin zgruţuros, încruntat, înceţoşat... Iar atunci cînd se întîmplă să-mi văd câte o piesă montată aşa cum mi s-a întîmplat la Cluj, acest „suflet“ misterios se destinde, surâde, se luminează...
 

Material realizat de Eugenia Sarvari