Noutăţi

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Postat pe 19.04.2018
În lumea Crailor de Curtea-Veche cu Cornel Răileanu, Ionuț Caras, Matei Rotaru și Miron Maxim
 

Pentru a intra în lumea crepusculară a Crailor de Curtea-Veche, spectacol care va avea premiera la Teatrul Național Cluj-Napoca pe 22 aprilie, la ora 19:00, le-am adresat câteva întrebări actorilor care îi întrupează.
 

Eugenia Sarvari: Domnule Cornel Răileanu, cum e să fii Pașadia? Ce anume din sensibilitatea, personalitatea dumneavoastră rezonează cu acest personaj?

Cornel Răileanu: Să fiu Pașadia? E foarte bine. Unul din apanajele actorului este să vină în întâmpinarea personajului. De fapt, este un drum dublu. Pe cât posibil, trebuie să aduci personajul spre tine. Dar cel mai bine este ca universul celor doi să se întrepătrundă. Porțiunea de drum mai lungă este a ta spre personaj. Oricum există o similitudine între actorul ca individ și personajul pe care-l interpretează. Nu există trăsături de caracter care să nu fie, cât de cât, comune. Totul este să le recunoști, să ți le asumi și să încerci să le și folosești. Să faci din ele un sprijin și nu un handicap. Terențiu spunea că „sunt om și, nimic din ce este omenesc nu mi-e străin". 


E.S.: Paşadia este un boier care face parte dintr-o veche familie aristocrată, însă are un trecut personal dubios în care noblețea și desfrâul conviețuiesc. Cum reușiți să trăiți cu schimbul două vieți, cea de zi și cea de noapte?

C.R.: Pașadia face parte dintr-o galerie de personaje în care lucrurile sunt duse la extreme, atât într-o parte, cât și în cealaltă. La un capăt e rafinamentul, cultura, erudiția, aplecarea spre artă și știință, iar la capătul celălalt, e o poftă pe care și-a cultivat-o și și-a desăvârșit-o, aproape în detrimentul celorlalte. Asta însemnând desfrâu, dezmăț. Adică, dorința de a gusta din toate plăcerile posibile, până la saturație. El chiar recunoaște spre final că s-a lăsat purtat prea departe pe drumul acesta. Și e greu să te întorci. De aceea îl sfătuiește pe Cara, bunul său amic, care este încă foarte tânăr, să nu-i urmeze exemplul. Cara mai are posibilitatea să se îndrepte. E convins că direcția pe care a apucat-o nu este deloc cea fericită. Asta nu pentru că ar fi vreun mistic sau religios. Nu se gândește la pedeapsa capitală, definitivă, aceea de după expiere, ci pur și simplu, a ajuns la concluzia că e bine să menții un echilibru. A trăi cu schimbul două vieți e specific artei actorului. Mai ales după o carieră, ajungi la concluzia, inevitabilă, că actoria este un soi de schizofrenie bine controloată, bine temperată. Tot ce depășește acest control deraiază în patologic. Ei, asta ne deosebește pe noi actorii de alți oameni pentru că suntem în stare să coordonăm, să controlăm acest echilibru. Pentru că trecerea de la o anumită personalitate la aceea proprie, fără probleme, numai actorul o poate face. Și, uneori, politicienii, care sunt și ei antrenați în sensul acesta. Doar că ei mint. Noi însă credem cu tărie în ceea ce facem.
 

E.S.: Ionuț Caras, Matei Rotaru și Miron Maxim, cum ați intrat în lumea lui Pantazi, Pirgu și Cara?

Ionuț Caras: Există diferențe majore între scenariul pe care lucrăm noi și roman. Este și normal, până la urmă trebuie să adaptăm, să esențializăm, să surprindem poate câteva crâmpeie din lumea acelui București blestemat, de odinioară. Așa că au dispărut multe elemente care țin de prezentarea personajelor, de relatarea anumitor situații sau de text. Filonul personajelor există însă, e acolo. 

  

Miron Maxim: Cu multă curiozitate și plăcere. Pentru mine e o provocare. E o lume pe care am întâlnit-o în liceu, când am citit pentru prima oară romanul, și mi s-a părut foarte bogat, bine ancorat în istorie, istoria fiind una dintre pasiunile autorului. Personajele m-au fascinat încă de atunci. Avea un pitoresc toată acea lume a Bucureștiului de început de secol XX. Și am rămas așa, cu un sentiment de drag.
 

Matei Rotaru: Cum am reușit să intru în lumea lui Pirgu? Mi-am schimbat parfumul. Am ales un parfum îngrozitor de dulce, am așteptat să plouă și m-am jucat cu cățeii prin ploaie. Ca să se combine mirosul ăla de parfum foarte dulce cu mirosul de cățel ud de ploaie. Am descoperit o imensă plăcere în a mă murdări pe mâini, de la frișcă, până la noroi. Amestecându-le. Am făcut foarte mari cercetări în această direcție. De la miros am început. Pirgu are un miros aparte. Așa mi-l imaginez eu. Un miros înțepător, înecăcios, dulce-amărui.
 

E.S.: Ionuț, ce anume vei păstra în schițarea personajului tău din figura lui Pantazi, descendentul unor pirați din Mediterana, nobilul de origine greacă și rafinatul estet, mare iubitor de lux?

I.C.: Pantazi al meu pleacă desigur din amplele descrieri ale lui Mateiu Caragiale. Își păstrează mândria, misterul, bogata cultură, melancolia. Poate voi accentua unele lucruri care mie mi-au plăcut mai mult, poate voi descoperi altele noi, nu știu încă. Suntem încă în plin proces de lucru și Pantazi al meu încă nu are mersul sigur. Caută, se ridică, se împleticește, cade, călătorește.... Cam la fel cu Pantazi al lui Caragiale, nu? Asta înseamnă că sunt probabil pe drumul bun, pe șină cum ar spune un cunoscut...

 

E.S.: Matei, nu este dificil de „desenat" acest „geniu al răului", Pirgu, personaj mefistofelic, ghid spre zonele cele mai de jos ale lumii mateine?  
 

M.R.: Nu știu cât este, de fapt, un geniu al răului. Este o pațachină, o vietate foarte mobilă. Nu-l văd neapărat ca pe un geniu al răului. El nu vrea, neapărat, să facă rău. Nu răul în sine îl interesează, îl pasionează, ci feluritele transformări prin care trec oamenii expuși unei doze considerabile de răutate, murdărie, năclăială. E o plăcere de dragul plăcerii. Toți oamenii au o anume apetență spre zonele murdare, insalubre, spre mocirlă. Plăcere de dragul plăcerii. De asta îl și văd puțin... În asta constă și „curățenia" lui.
 

E.S.: Te-a ajutat acest personaj să te cureți pe dinăuntru?

M.R.: Da. Gândindu-mă la ce face Pirgu și ce ar putea să facă și trecând asta prin filtrul propriilor experiențe, răspunsul e da. E un mic duș rece acolo...
 

E.S.: Miron, cum te-ai apropiat de naratorul Cara, un discipol al crailor, un tânăr pornit pe calea inițierii, de care are parte din plin?  
 

M.M.: Ocazia să mă apropiu actoricește de lumea acestor personaje a fost o experiență în care m-am simțit oarecum umil. În sensul bun. Adică voiam să învăț. Cu atât mai mult cu cât e vorba de un personaj real. M-am documentat, am citit. M-am apropiat așa, cum se face, cum e calea pe care orice actor o urmează. Mai ales atunci când are de jucat o persoană reală. Sigur, spectacolul e și metaforic, e construit în jurul poveștii crailor, dar e vorba de lumea interioară a lui Mateiu Caragiale.

E.S.: Ce alte texte ați inserat în dramatizarea romanului?

M.M.: S-au folosit texte și din scrisorile în care Mateiu Caragiale povestea fapte, se confesa. Unele sunt spuse de mine, altele de colegii mei pentru că ideea spectacolului e că aceste personaje sunt niște alter egou-ri ale autorului. Și atunci s-a făcut un melanj. Dar, probabil că spectatorii vor descoperi și alte lucruri. Nu e bine să dezvăluim toate secretele. E bine să mai lăsăm o parte de mister...
 

Material realizat de Eugenia Sarvari



Anul acesta sărbătorim împreună 100 de ani de Teatru Național!

X