Noutăţi

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Postat pe 13.12.2017
Impresii. Față în față cu spectatorii

 

Ediția din acest an a evenimentului Noaptea Porților Deschise, care a avut loc pe 9 decembrie, a venit cu serie de noutăți. Una dintre cele mai de succes dintre ele a fost seria de Întâlniri FAȚĂ ÎN FAȚĂ, prin care vizitatorii teatrului au avut ocazia de a avea întâlniri individuale, de 10 minute, cu un actor. Întâlnirile au fost emoționante nu numai pentru spectatori, ci și pentru colegii noștri actori, care s-au întâlni față în față cu câte șase spectatori pe durata unei ore. Angelica Nicoară, Anca Hanu, Sânziana Tarța, Ionuț Caras, Radu Lărgeanu și Cristian Grosu ne-au împărtășit din impresiile lor în urma acestei experiențe. Întrebările pe care le-am adresat au fost cum li s-a părut ideea de a se întâlni față în față cu spectatorii care îi aplaudă seară de seară, care a fost cea mai impresionantă dintre întâlniri și dacă această vedere față în față, nu seamănă, într-un fel, cu o ședință psihanalitică?

  

Angelica Nicoară a salutat cu bucurie această inițiativă, mărturisind că: „A fost foarte frumos. Am avut emoții aproape toată ziua și m-am pregătit pentru întâlnirea cu spectatorii aproape ca pentru un spectacol și mă înscriu, încă de pe acum, pentru anul viitor. În ceea ce privește durata, cred că zece minute e cam puțin. Au fost atât spectatori tineri, cât și maturi cu care am discutat nu doar probleme de teatru, ci și de viață. Ca de la om la om. Nu mi s-a părut a fi de la actor la spectator, ci între doi oameni aflați față în față, bucurându-ne de această întâlnire. Mulțumesc pentru idee și pentru faptul că am fost printre primii care au avut parte de această premieră


E greu de spus care a fost cea mai impresionantă dintre întâlniri pentru că suntem diferiți, speciali. Am avut șansa să întâlnesc oameni deosebiți, pe care aș dori să-i mai văd. A fost o doamnă care a avut o reacție foarte simpatică. În momentul când a sunat clopoțelul și a fost anunțată că trebuie să părăsească loja, nu mai voia să plece. Mi-a plăcut că unii dintre ei au făcut recomandări pentru lectura unor cărți.
 

Aceste întâlniri au avut ceva particular. Au fost altfel de discuții decât cele pe care le-au avut colegii mei la Sesiunea de întrebări și răspunsuri (un alt moment al Nopții Porților Deschise). Mi-ar plăcea ca aceste reuniuni să fie mai numeroase, nu doar la conferințele de presă, când criticii pun întrebări, noi răspundem și rămâne totul la nivelul de amabilități. Aș dori să aflu părerea lor, nu doar citind o cronică la avizier, și poate că acest lucru s-ar petrece  la aceste întâlniri față în față, care sunt cu totul altceva decât cuvântul scris. Să spună ce le-a plăcut și ce nu le-a plăcut, ce cred ei sau cum s-ar putea face altfel un anumit lucru. Sunt sigură că ne-ar fi și nouă de folos aceste discuții. Fiecare lucru spus întru corectare nu poate să-ți fie decât benefic. Nu ai de ce să te superi. E un câștig. Cred că ar trebui să comunicăm mai mult unii cu alții, direct și sincer. Aici a fost vorba despre sinceritate absolută, din partea ambelor părți. A fost foarte interesant. Felicitări pentru idee". 

 

Anca Hanu: „Este o idee excelentă, care ar trebui repetată și anul viitor, de fapt, la fiecare Noapte a Porților Deschise. E un bun prilej de a întâlni oameni pe care nu-i cunoști și care vin de atâteas ori la teatru fără ca tu să știi, că ei au fost acolo.
 

Am observat că la început a existat o timiditate, zic eu, explicabilă. Și eu aș fi la fel, dacă aș fi pusă într-o astfel de situație, frumoasă, de altfel. Mai apoi, încercând să nu formalizez deloc întâlnirea, adică să discutăm liber despre orice - despre sport, despre natură - au fost și întrebări legate de teatru, de meserie. Câte întâlniri, atâtea diferențe. Fiecare a avut ceva specific. Am aflat și eu unele lucruri despre ei, nu doar ei despre mine. A fost o fetiță care nu a vrut să mă întrebe neapărat ceva, a venit la mine în vizită, într-o lojă din teatru... A trebuit să vorbim despre ceva, și atunci eu eram cea care punea întrebările. Ceea ce mi s-a părut foarte drăguț.
 

Deși știam că sunt persoane care ne apreciază, care vin adeseori la teatru, am fost impresionată de cel puțin două. Câștigul principal a fost întâlnirea în sine și un exercițiu foarte bun pentru mine să trec într-o oră printr-o discuție de zece minute cu șase oameni. Asta nu am mai făcut niciodată. A fost un super-exercițiu".

 

Sânziana Tarța: „Ideea este foarte bună. A fost chiar o bucurie pentru că am întâlnit niște oameni super-simpatici. Unii aveau emoții. A fost foarte bine pentru că am văzut ce curiozități au. Întrebările erau destul de asemănătoare. Singurul lucru destul de neplăcut a fost faptul că pe scenă se întâmplau, în același timp lucruri, care bruiau intimitatea acestui moment. Ar fi fost bine să fie un cadru special, liniștit, dedicat acestui lucru.

Au fost interesante toate cele șase întrevederi. Pentru a profita de timpul scurt, totul a decurs în viteză. A fost ca o întâlnire de suflet. I-am simțit foarte aproape. Chiar spunea cineva care a intrat că nu înțelege de ce oamenii au emoții atât de mari, că stăteau unii la intrare și nu știau dacă să intre sau nu. Asta mi s-a părut foarte frumos, că spectatorul simte că noi suntem altceva și au fost surprinși să constate că, de fapt, suntem exact la fel ca ei.
 

Ce am câștigat eu de aici? Mi s-a confirmat că încă mai sunt oameni „curați". Știu că sunt, dar poate că nu ne întâlnim cu ei la fiecare pas. Și, cumva, toți cei șase au fost oameni frumoși. Acesta a fost câștigul. Oameni care doreau să mă cunoască, erau interesați de cărțile pe care le citesc, de muzica pe care o ascult. Puteau să întrebe orice, dar faptul că au întrebat chiar asta denotă că erau interesați".

 

Ionuț Caras: „A fost ciudat. Și când spun asta mă gândesc cum doi dintre ei m-au surprins pentru că mi-au spus că eu nu trebuie să spun nimic. Că doar ei vor vorbi. Au început să-mi povestească viețile lor. Pur și simplu. Unul mi-a destăinuit chiar niște lucruri destul de intime. Mi-am dat seama că lumea vrea să vorbească. În două dintre cazuri chiar a fost un fel de întâlnire a psihanalistului cu pacientul. Apoi, a venit și o familie cu un copil, care se uita cu niște ochi imenși la mine și nu spunea nimic; era foarte emoționat că a fost la teatru. Ultima, a venit o fetiță de nouă ani, singură. «Ce vrei să știi?», am întrebat-o. «Nu am curiozități. Din fire nu sunt curioasă». Și am stat așa, fără să vorbim. În cele din urmă mi-a povestit că face balet.
 

Interesantă această întâlnire cu oameni. Cu oameni normali. Cred că ar fi nevoie ca astfel de întâlniri să se facă mai des și timpul să fie mai lung. Măcar cincisprezece minute. Faptul că întâlnirile erau la lojă nu prea era în ordine, pentru că gălăgia era foarte mare. Ar fi nevoie de un spațiu care să te protejeze. Cea mai impresionantă a fost întâlnirea cu familia despre care am spus deja. Veniseră pentru băiețel. Mi-au spus că au fost mult la teatru. Că văzuseră și Procesul și Sânziana și Pepelea și Zbor deasupra unui cuib de cuci. Erau foarte grijulii cu copilul. Era o familie cu adevărat frumoasă".

 

Pentru Radu Lărgeanu întâlnirea a fost „sinceră, frumoasă și benefică pentru noi. Mi se pare că ar trebui să avem mai des astfel de întâlniri. Pentru că rar avem ocazia să ne aflăm față în față cu spectatorii, să vorbim cu ei.

Unii erau adevărați fani. Văzuseră Sânziana și Pepelea de șase sau șapte ori.
 

Am fost întrebat cam aceleași lucruri: cum am dat la actorie, cum e să fii actor. A fost un domn foarte interesat de felul în care ne gestionăm noi emoțiile. Nu mi-au fost suficiente cele zece minute ca să-i explic acest lucru... Au fost și întrebări de genul «care e rolul tău preferat?». Am încercat să le explic că nu sunt roluri preferate. Că sunt unele care se lipesc un pic mai tare de tine. Dar că toate sunt preferate pentru că sunt toate ale tale.
 

A fost o copilă, cred că era în clasa a doua, nu spunea nimic, stătea doar și se uita. Fiecare întrevedere a avut ceva special. Oamenii sunt diferiți, și-atunci și întâlnirile au fost pe măsură. De aceea nu o pot compara pe copila de opt ani, care stătea și se uita cu admirație, cu un copil care văzuse de nenumărate ori Sânziana și Pepelea și spunea replici întregi din spectacol, sau cu domnul interesat de gestionarea emoțiilor. Nu prea poți să-i compari. Nu știu în ce măsură această inițiativă i-a ajutat pe oameni, dar sunt sigur că le-a făcut plăcere. Așa cum și mie mi-a făcut. Am mai spus-o, cred că acest soi de întâlniri cu publicul ar trebui să fie mai numeroase. E puțin zece minute, dar e un început de comunicare reală între actor și spectator. E foarte important pentru a fi mai aproape de public, de spectator".

 

Cristian Grosu: „M-a luat prin surprindere propunerea de a mă întâlni în intimidate cu spectatorul. «Bine, și unde va avea loc întâlnirea?» «Într-o lojă.» Ei, în momentul acela chiar mi-am imaginat tipul de intimate din cabinetele de psihanaliză, cu catifea roșie. M-am întâlnit cu spectatorii și am fost foarte plăcut surprins să constat că ei chiar voiau să se întâlnească cu actorii. Puneau întrebări. De pildă, cei mai mulți întrebau cum e meseria de actor, dar alții puneau întrebarea cum ar putea să ajungă ei actori. Sau unii cereau sfaturi, spunând că au probleme cu părinții, care nu-i lasă să facă această meserie. Când cineva pe care nu l-ai văzut niciodată îți cere sfatul, înseamnă ceva. Practic cineva cerea sfaturi de la un necunoscut, dar, totuși, cunoscut. Mi s-a părut impresionant. Chiar încurajez să se mai facă genul acesta de întâlniri.
 

Cea mai impresionantă a fost aceea cu o fată, care tot încerca să-mi spună că a vrut întotdeauna să se facă actriță, dar din cauza emoțiilor nu a reușit să treacă peste bariera asta. Era foarte inhibată, emotivă și poate că un vis nu s-a împlinit pentru că ea avea această problemă, dar fiecare în parte a avut farmecul lor și puterea lor. Ciudat era că atunci când ajungeai să atingi miezul problemei - pentru că la început era o chestiune de tatonare -  suna clopoțelul. Ca la parlament. Și de asta, ar trebui un timp mai lung. Nu-ți dădeai seama cum trece timpul. Am mai tras cu ochiul și la colegii mei și vedeam cum foarte mulți dintre spectator îi îmbrățișau. Ceea ce confirmă faptul că această experiență ar trebui continuată".

 

Material realizat de Eugenia Sarvari