Noutăţi

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Postat pe 16.09.2017
Cu Mihai Florian Nițu despre Gala HOP

 

Între 4 și 7 septembrie s-a desfășurat la Costinești a XX-a ediție a Galei HOP a tânărului actor la care Mihai Florian Nițu, actor al scenei clujene, a obținut două premii: Premiul pentru cel mai bun actor, secțiunea individual și Premiul pentru prestanță și rostire scenică. În legătură cu acest eveniment, Mihai Florian Nițu ne-a răspuns la câteva întrebări.


Eugenia SarvariCum a fost la preselecția pentru Gală?
 

Mihai Florian Nițu - A trebuit să ne prezentăm cu un moment din Cehov, despre suportabila singurătate a ființei – am ales o scenă din Ivanov – și, totodată, un alt moment, prin care să prezentăm juriului preocupările noastre din punct de vedere stilistic și estetic teatrale – m-am prezentat cu un moment din Hamlet, această pasiune a mea, pe care până nu o scot complet la lumină nu cred că mă voi da bătut. În plus, există o legătură între Ivanov și Hamlet pe care o menționează însuși Cehov.
 

E.S.Îți plac concursurile?
 

M.F.N. – Personal, cred că concursurile sunt împotriva ideii de teatru. Nu cred în concursuri, așa încât, inițial nu am vrut să merg, dar era ultimul an în care puteam să particip. A mai fost și un alt motiv. Domnul Marcel Iureș și doamna Maia Morgenstern erau în juriul preselecției și întrucât vorbisem cu domnul Marcel Iureș să facem un spectacol, am vrut să mă vadă cu ceva ce mă reprezintă. Asta a fost miza. Se pare că a fost bine pentru că am trecut mai departe.
 

E.S. Ce a fost mai departe?
 

M.F.N. – Mai departe, miza reală, pentru mine, recunosc, era „1/10 pentru FILM la TIFF“. În teatru am stabilit deja un dialog, relații, comunicare. Mă știu cu oamenii. Ne cunoaștem. Dar în film nu cunosc pe nimeni. Cam de la asta am pornit.

Dar să revin la concursuri – nu-mi plac. Până la urmă, oamenii vin la teatru deschiși ca să primească ceva. La un concurs există un juriu, care este critic, care trebuie să noteze, să diferențieze. Pe când la teatru există un parcurs: un început, o dezvoltare și o încheiere, pentru că e o piesă întreagă. La un concurs te prezinți cu un monolog. Adică e mai multă tehnică la un concurs decât la teatru. Și e foarte greu să transformi un moment de exhibiționism, într-unul care ține de teatru. Adică să treacă ceva uman dincolo, la persoanele din juriu și să dispară ideea de „noi suntem aici să judecăm și ei să ne arate cât de buni sunt“.

 

E.S.Ai primit două premii...
 

M.F.N. – Da. Primul a fost pentru cel mai bun actor și al doilea pentru dicție și prestanță scenică, acordat de doamna Dorina Lazăr și înmânat de doamna Ileana Lucaciu. După festivitate am vorbit la telefon cu doamna Dorina Lazăr, care m-a felicitat și mi-a spus că a instaurat acest premiu pentru că au existat niște ediții de Gală HOP în care lucrurile au „scăpat“ în trivial. Nu exista o temă anume, fiecare își alegea orice text dorea, în special texte contemporane, care mergeau în zona de grobianism. Și-atunci s-a ridicat în picioare în mijlocul unui moment și a spus „Stop! Până aici! Din acest moment voi acorda un premiu pentru un text clasic“.
 

E.S. Obligatoriu un text clasic?
 

M.F.N. – Da, dar pe urmă și-a dat seama că miza era mult prea mare și a scăzut puțin standardul - de la un text clasic s-a ajuns la prestanță scenică și dicție. Actorul să aibă măcar o ținută pe scenă și mai ales să se audă.
 

E.S.Cum erau cei cu care te-ai luat la întrecere?
 

M.F.N. – E atât de dificil de discutat despre asta! La școală se face un soi de actorie de film, în care noi vorbim la o distanță de un metru și sigur că ne înțelegem, ne auzim, dar lucrurile se schimbă când joci la o sală de o sută de locuri. La una de nouă sute de locuri, totul devine foarte complicat. Ca să nu mai vorbim de veșnica discuție pentru cine joci? Cu siguranță pentru oamenii din sală. Altfel facem terapie, și nu prea cred în asta, sau poate până la un punct, pentru că suntem o generație cu multe atuuri, dar și cu multe probleme de rezolvat. Cu multe goluri, care trebuie umplute. Venim din niște familii cu probleme, dintr-un sistem cu probleme și cred că într-o primă instanță trebuie să rezolvăm aceste lucruri. E ca la psihiatru. Ca să-l poată ajuta pe pacient, în primul rând el trebuie să fie suficient de echilibrat. Așa e și cu actorul. Și orice am spune, teatrul e doar o ficțiune. Poate să provoace revelații, adevăruri și sinceritate, dar e totuși o ficțiune. Și viața e mult mai importantă. Și dacă ajungi să faci lucrurile numai pentru tine, începi să le confunzi. Și nu mai știi unde începe și unde se termină scena. Și-atunci nu e bine.
 

E.S. Crezi că ți se vor deschide alte drumuri acum, după ce ai primit nu unul, ci două premii la un concurs la care, de fapt, nu voiai să te prezinți?
 

M.F.N. – Nu cred că se vor deschide alte porți. Cel mai important lucru pentru mine e faptul că am venit de acolo cu foarte multe întrebări. O perioadă voi fi foarte ocupat să găsesc răspunsuri. Am avut o întâlnire cu regizorul Alexandru Dabija de la care am plecat cu foarte multe întrebări. Nu a fost, practic, un workshop pentru că și-a dat seama că în patru zile, câte trei ore pe zi, nu putem noi să-l înțelegem pe Cehov. Și-atunci a preferat să vedem unde se întâlnește generația noastră cu Cehov. Sau să vorbim despre problemele noastre, despre vizibilitatea noastră. Să ne cunoască, să ne cheme după aceea la un casting sau direct într-un spectacol. Și am vorbit despre multe lucruri interesante, despre faptul că personajele lui Cehov sunt mediocre, nu excepționale. Dar este convins de faptul că e nevoie de niște actori excepționali care să joace niște personaje mediocre. Un lucru foarte important. Apoi, despre entuziasmul facil. Despre voluntariatul nostru, dorința de face, dar care este puțin în gol. Exact ca la Sonia, care spune „să muncim, să muncim“, dar nu știm exact ce, spre ce ne îndreptăm. E un entuazism mimat, ca să nu cădem în depresie. Adică, noi mergem înainte, așa, cu un zâmbet aproape tâmp. Ori cred că miza e asta: după ce ajungi să cunoști, oare mai poți să păstrezi zâmbetul acela? Dacă da, cred că acela e un zâmbet real. Altfel, e un teribilism al vârstei. După părerea mea, câștigul întâlnirii cu domnul Dabija a fost ca în viitor să fii chemat la un casting sau într-o distribuție și nu să înghesui un program, care era deja foarte dens.
 

E.S.Iar cu „1/10 pentru FILM la TIFF“?
 

M.F.N. – Filmul e un univers care, pentru mine, întregește povestea cu actoria de teatru. Există niște diferențe. Am făcut câteva scurtmetraje în studenție și e un pic altfel. Și nu cred că există pericolul de a părăsi teatrul. Partea foarte bună a fost că oamenii din jur  mi-au spus că nu credeau că sunt atât de fotogenic pe sticlă și că sunt foarte natural. Acesta a fost chiar un compliment. Am uitat să vă spun că pentru Gală am făcut fiecare câte un filmuleț de trei minute. O scenă dintr-un film celebru.
 

E.S.Tu ce ai făcut?
 

M.F.N. – O scenă mică din  À bout de souffle a lui Godard. Filmul cu Jean Paul Belmondo. A fost o experiență interesantă. L-am jucat pe Belmondo într-un stil românesc. Fata cu care am făcut scena a și luat „1/10 pentru FILM la TIFF“. Deci știu că acolo am avut și eu o contribuție.
 

E.S. Dar sper că te-ai și scăldat, nu?
 

M.F.N. – Cum să nu. Că altfel, de ce nu se face Gala la București? Dacă tot e în Costinești, trebuie să existe și o bucurie!
 

E.S. – Îți doresc cât mai multe bucurii, de toate felurile!