Noutăţi

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Postat pe 19.09.2017
La Teatrul Național Amalia respiră din nou adânc

 

Teatrul Național reia la început de stagiune monodrama Amalia respiră adânc de Alina Nelega, în regia lui Tudor Lucanu și interpretarea Ancăi Hanu, care a primit pentru acest rol, la Galele UNITER din 2015 Premiul pentru cea mai Bună Actriță în rol Principal și cu un an înainte, Premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea.

La sfârșitul lunii octombrie, spectacolul este invitat la Festivalul Internațional de Teatru Sens interdits, care va avea loc la Lyon între 19-29 octombrie 2017. Inițiat de Théâtre des Célestins, festivalul invită producții care se folosesc de teatru ca de o armă, fiind vorba de un teatru profund politic. Festivalul se află acum la a V-a ediție. Amalia respiră adânc va avea trei reprezentații în ultimele două zile de festival, la Théâtre de l'Élysée din Lyon.

Am vorbit cu Anca Hanu despre această reluare, despre cum a fost primit spectacolul la I.C.R. Berlin și la Universitatea din Arizona, dar și despre invitația de la Lyon.


Eugenia SarvariSe reia Amalia respiră adânc. Cum s-a schimbat Anca jucând-o pe Amalia?

Anca Hanu – S-a schimbat mult pentru că, deși Anca nu a prea trăit în acele vremuri în care a trăit Amalia, ea a auzit despre ele. Era copil când a fost revoluția și ce mai ține minte Anca dintr-o posibilă viață a Amaliei sunt cozile la lapte cu acele sticle cu gâtul gros... Și Anca mai ține minte și cum mama ei le-a răsturnat un lighean de apă în cap unei armate de babe de sub fereastra noastră, pentru că laptele pentru copii s-a terminat la ele. Mi-e greu să spun... Eu cred că Anca s-a schimbat, Amalia nu. Pentru că dacă voia să se schimbe Amalia, o schimba Alina Nelega. Dar pe mine m-a transformat acest spectacol atât la nivel de gândire scenică, cât și emoțional. Nu are cum să nu te schimbe. Este atât de bun acest text, încât trebuie să fii un pic nepăsător ca să treacă pe lângă tine și să nu te modifice cu nimic. Asta e Anca modificată de Amalia. Aș vrea să cred că am devenit un pic mai curajoasă ca actriță, raportându-mă la acest spectacol pe care l-am jucat, l-am mirosit, am trăit cu el, am conviețuit cu el. Însă spaima e acolo, chiar dacă îmi spun că am lucrat atât de mult la el, îl știu. Teama de acum nu e că nu-mi amintesc textul, ci cum să pun la loc în spectacol sufletul. Dar sunt sigură că o să reușesc să-l pun.

E.S.Se pare că interesează pe multă lume problemele Amaliei, din moment ce a fost invitată în atâtea locuri. Cum a fost primită la I.C.R. Berlin în ianuarie 2015 sau după un an la Universitatea din Arizona?

A.H. – Diferit. Amalia este vocea unei întregi generații din care mai trăiesc încă mulți oameni. La Berlin, mai ales partea cu fratele Vitea care nu o mai recunoaște, care a plecat și i-a lăsat, a fost primită destul de dur. Adică acolo unde Amalia striga „ești un porc capitalist!“, unii dintre oamenii din acea mică sală de la I.C.R. Berlin au scos niște sunete ciudate. Se auzea ca un grohăit. M-am gândit că poate fi vorba de un bagaj de frustări adunate  fie împotriva celor care au plecat, abandonând pe cineva, fie amărăciunea celui abandonat. După spectacol a venit la mine un domn în vârstă și mi-a povestit că exact acest lucru l-a făcut: a plecat cu mulți ani în urmă, iar acum i se reactivase sentimentul de vinovăție. Apreciez faptul că a avut deschiderea să-mi spună. Nu am cerut să mi se povestească aceste lucruri.

E.S.Da, dar a venit din ei.

A.H. – Exact. La unii cu jumătate de gură și cu „inima înghețată”. Pentru o doamnă, spectacolul a fost perceput ca un tun de apă, care nu se mai termina. O oră mi-a povestit femeia aia. Era căsătorită cu un tenor din Iași, ea fiind soprană. Soțul ei a plecat, a fugit în Germania. A cerut o permisie – pe vremea aceea se acordau astfel de „permisii“ – să plece să-și vadă soțul. A fost chemată la București, la securitate și a fost pusă să semneze un divorț. Iar ea a refuzat spunându-le că pot să o și împuște, ea nu se desparte de bărbatul ei. Le-a întors spatele și a plecat pe culoarul securității și a simțit ca și când cineva îi stătea cu pistolul la tâmplă și că oricând, în orice secundă putea să tragă. A avut un curaj nebun. Nu a fost împușcată dar și-a asumat faptul că s-ar fu putut să moară, dar ea a ținut neapărat să nu-i fie călcată în picioare iubirea, dreptul de a alege. Despre asta e vorba și în Amalia. Despre dreptul de a alege pe care crezi că-l ai.

E.S.Ți-au mai povestit și alții din viețile lor?

A.H. – Mi-a mai povestit un domn, care cred că era pictor, cum a trebuit să-și lase familia și să plece. Avea așa o liniște... și vinovată, dar nici de judecat nu era. Eu nu mi-aș putea permite să judec. Eram un copil în 1989. Dar am ocazia să-i judec prin acest spectacol pentru că îmi permite paravanul personajului. Dar eu, Anca nu aș putea vreodată să judec pe cineva care a făcut o alegere. Așa cum am fost învățați în spectacolul Clasa noastră să nu judecăm pe nimeni. Pentru că nu despre a judeca e vorba. Au trecut vremurile când la curtea Angliei trăiau regi celebri, care se răzbunau pentru un lucru petrecut în urmă cu sute de ani. Nu pot să spun că sângele nu mai fierbe în noi ca atunci, dar nu poți să știi de ce un om a luat o anumită decizie, pentru că nu ai toate datele problemei.

E.S.Și despre Arizona?

A.H. – Printre altele, cel mai frumos episod întâmplat a fost că o doamnă, Magda Wiesel, căsătorită și plecată din Satu Mare de foarte mulți ani, a venit la ambele reprezentații. În prima seară a venit cu o asiatică. După spectacol a venit la mine și mi-a spus, foarte pătrunsă, că exact așa se întâmplau lucrurile. M-am bucurat când am văzut-o și în a doua seară. De data asta era însoțită de soțul ei. Această doamnă a receptat textul cu totul altfel decât studenții americani prezenți în sală, care nu prea aveau ce să înțeleagă. Dar eu am fost mulțumită că au fost acolo.

E.S.De fapt, tu te-ai dus în America pentru această doamnă...

A.H. – Exact asta i-am spus. Dacă a venit de două ori?! Am iubit-o pentru asta și îi mulțumesc pentru faptul că a fost prezentă de două ori la un spectacol care nu e deloc ușor.

E.S.La Lyon cum ai ajuns să fii invitată?

A.H. – Absolut întâmplător. Fără să știu, fără să am habar. A venit într-o seară la spectacol un reprezentant al teatrului Célestins din Lyon. Era en passant prin Cluj. Nu știu cât a înțeles din limba noastră românească, dar sunt acolo niște steaguri, apoi mutra lui Ceaușescu. Nu ai cum să nu te prinzi, că doar nu o fi fost figura vreunui arhitect celebru... De Ceaușescu sunt sigură că a auzit. În ciuda barierei de limbă cred că el a fost atins, pentru că spectacolul este emoționant și nu despre limbă e vorba. Când e o chestiune de inimă se înțelege. De exemplu, mă întorc la Clasa noastră. E foarte mult text acolo și cu toate astea sunt sigură că-l poate înțelege oricine.

E.S.O iubești pe Amalia?Ea ți-a oferit ocazia de a fi singură pe scenă. Cum e să fii singură pe scenă?

A.H. – Nu o iubesc, o ador. O iubesc pe Alina Nelega că a scris acest text. Știm foarte bine că rolurile pentru actrițe sunt puține. Ei, unde te mai întâlnești cu cu un asemenea personaj? Să ai ocazia asta fantastică – și mulțumești lui Dumnezeu că ți s-a dat – să crești și să îmbătrânești împreună cu personajul. Îmi dau seama că cel mai confortabil mă simt la vârsta mea, când Amalia are treizeci și cinci de ani, iar cea mai dificilă perioadă este cea a copilăriei, pentru că nu ai voie să faci maimuțăreli ieftine. S-a întâmplat câteodată să fie și niște maimuțăreli, însă mă străduiesc să învăț cu fiecare spectacol cum să nu fac greșit niște lucruri. E o curățenie a unui copil, care înțelege ce se întâmplă, dar eu cred că nu o interesează foarte tare. Pentru că e un copil. Nu are cum să dramatizeze la nouă ani, ca la cincisprezece sau șaisprezece, când realizează că rămâne însărcinată. Dar nici chiar atunci, pentru că așa trebuie să se întâmple. Și mai e ceva. Când vorbești despre un lucru care s-a întâmplat – mă gândesc din nou la Clasa noastră – nu te mai implici emoțional. Nu vorbești smiorcăit despre cum ai rămas însărcinată și cum ai avut o percheziție. Acest lucru l-am învățat de la Tudor și m-am folosit de ea la Clasa noastră. Ideea în sine am înțeles-o. Doar că domnul Bocsárdi, regizorul spectacolului Clasa noastră i-a dat o altă voce. Deja știam că povestești ceva din trecut fără să te lamentezi, pentru că nu mai ai cum. Așa povesteam în Amalia. De asta are și un umor nebun. Textul ăsta te aduce într-o stare în care nu mai înțelegi ce ți se întâmplă: cum ai avut adineauri curajul să râzi? Dar cum ți-a venit să plângi, când tu trebuia, de fapt, să râzi? Povestea în sine are niște extreme total bulversante, exact ca în viață.

E.S.Și să fii singură pe scenă?

A.H. - E oribil. E un test pe care mă bucur că l-am trecut, dar nu știu dacă aș mai face a doua încercare. E operație pe cord deschis. Nu spectacolul în sine e dificil, cât presiunea aceea, până începe. Am senzația câteodată că sar elasticul acela o oră. După ce „mecanismul“ s-a încălzit, merge. Dar începutul... Și-apoi, singură nu te poți sprijini pe nimeni, doar pe spectatori. Oamenii sunt atât de generoși! Chiar dacă ai spus un cuvânt stâlcit, nu au reacționat negativ la asta. Nu mi s-a întâmplat niciodată să simt o energie ostilă din partea lor.  

E.S. - Pentru asta merită să joci!

A.H. – Da. Merită. Trebuie să spun că nu am aroganța omului foarte sigur pe el, care consideră că poate să joace oricând, oriunde. Am, în schimb, frici. Dar și frica e bună la ceva. Frica te face grijuliu, dacă nu te paralizează. Te face adevărat, câteodată. Dar trebuie să fii atent - e autentică frica ta, de om, pe care o transpui în personaj. Că poate se hrănește puțin și personajul din ea. Repet, cu condiția să nu te paralizeze. Dar cum o controlezi să nu te paralizeze? Păi uite așa, respiri adânc, tot mai adânc...

E.S. – Ce pot să-ți doresc altceva, decât o respirare adâncă a cât mai multor personaje.