Insula după Gellu Naum, multi-premiatul spectacol-concert al Adei Milea realizat împreună cu trupa naționalului clujean, va împlini la începutul stagiunii viitoare șase ani de la premieră. La fel de proaspăt și plin de viață ca la început, el va purta din nou spectatorii clujeni, de data aceasta însă în aer liber, pe tărâmurile naumiene ale lui Robinson și ale lui Vineri, în compania iedului Coco, printre băștinașii beduini ai unei insule pierdute într-o mare a singurătății. Dar cum să te simți singur când ai lângă tine o Sirenă prea-îndrăgostită și un Pirat cu un picior de lemn, când ești asaltat de Randolph și de Bunicuțele Selkirke, regăsit de Mary și recunoscut de fiorosul Mabolo, rege al canibalilor?
Pentru o seară, cu ocazia „Zilelelor Clujului“, Piața Unirii va deveni acea Insulă muzicală și plină de culoare care ne va rupe de monotonia cotidiană, trezindu-ne la viață. Iată cum primesc actorii acestui spectacol momentul reprezentației:
- Ce înseamnă pentru voi revenirea pe Insula Adei Milea?
Anca Hanu: E foarte fain pe Insulă. Abia aștept!
Cătălin Herlo: O bucurie! Revenirea pe această insulă este întotdeauna o mare plăcere!
Adrian Cucu: Pentru mine înseamnă un mare moment de bucurie, deoarece cântăm. Nouă, actorilor, ne place mult să cântăm. Mai ales mie. Nu mi-e frică absolut deloc să cânt. Cred că înainte de a deveni actor, am vrut să cânt. Așa că ori de câte ori mi se propune să cânt într-o piesă de teatru, mă simt foarte bine. Foarte în elementul meu. Din păcate, nu o fac foarte des. Când cânți, e mult mai relaxant comparativ cu teatrul de text. Lași puțin la o parte actoria și o combini cu muzica. Și e foarte bine, pentru că încerci și altceva. A cânta înseamnă să încerci și altceva.
Silvius Iorga: E o insulă frumoasă. Muzicală. Sunt curios să văd ce schimbări se mai produc la revenirea pe ea. Pentru că de fiecare dată se schimbă ceva mic și frumos. Ori câte un personaj, ori câte un cântecel. Inclusiv spațiul în care jucăm. De pildă, acum, când vom juca la „Zilele Clujului", în Piața Unirii. Iată, piața este o „insulă" între clădiri și între oameni. Acolo vom putea fi singuri și, în același timp, înconjurați de o mare de suflete.
Miron Maxim: Să zicem că înseamnă o revenire la o primă iubire, fiind prima mea colaborare cu Ada Milea. Nu mai făcusem așa ceva și nici nu mai cântasem pe scenă. Și, culmea, nu mi s-a părut greu. Muzical, nu era dificil. Provocarea la care Ada Milea ne-a chemat a fost nu să cântăm, ci să fim în situația respectivă, chiar pe muzică. Să existăm în situație. Să nu ne prefacem, cântând. Ci să trăim ceea ce cântăm. Unii dintre noi am avut dificultăți în a atinge o notă, iar ea ne spunea să nu ne gândim că trebuie să cântăm, ci că dacă atitudinea e potrivită o să iasă sunetul așa cum trebuie. Pentru că așa erau construite cântecele. La un moment dat, repetând atât de mult, nu ne mai gândeam, eram acolo și lucrurile funcționau. Trebuie să spun că, de fiecare dată când se întâmplă să jucăm spectacolul, pentru mine e o stare de bună dispoziție. Și cred că asta se transmite și publicului.
- Cântecul sirenelor îi amăgea pe corăbieri, îi vrăjea, îi atrăgea în adâncuri. Cântecul vostru ce rol are?
Anca Hanu: Cred ca același, doar că în cazul nostru, Sirena, după ce îl atrage pe Vineri „în adâncuri", nu doar că rămâne cu el, dar vor avea și copii!
Cătălin Herlo: Are rolul de a dezvălui o lume specială, o lume a singurătății pe care o trăim deseori chiar împreună cu ceilalți. Și mai are rolul de a binedispune.
Adrian Cucu: Cântecul nostru? Să aducă lumea la teatru și un zâmbet pe fețele oamenilor... Și să-i introducă într-o poveste pentru a-i face să-și amintească cum era când erau mici și credeau în basme. Această Insulă e o istorisire cu oameni mari, iar pentru că este și cântată, te duce puțin în copilărie, și astfel, chiar matur fiind, îți dorești să te întorci în basm. Să crezi că așa ceva există. Și nu doar spectatorul dorește asta, ci și noi, actorii. Iar la povești, nu te poți întoarce doar prin cuvânt. Cuvântul e cea mai mică parte prin care noi, actorii, ne exprimăm. O putem face plenar prin cântec, prin joc, chiar și prin circ. Prin orice.
Silvius Iorga: Cântecul nostru are exact același rol. De a-l amăgi și a-l atrage pe spectator. Dar nu cu scopul de a-l îneca, ci de a-l distra, de a-l face să se simtă bine.
Miron Maxim: Cred că are un rol asemănător, de fermecare. Depinde de receptor. Unii dintre spectatori sunt transpuși puțin mai mult decât alții care, poate, o văd la un nivel mai superficial. Mă refer la fanii Adei, pentru că ea are un public-țintă căruia îi place în mod deosebit ceea ce face.
- Cât din suprarealismul personajelor v-a pătruns? V-ați lăsat „duși" de ele?
Anca Hanu: Ne-am cam lăsat duși de ele. Nu cred că m-aș fi priceput să joc suprarealismul, mai degrabă m-am jucat de-a Sirena!
Cătălin Herlo: Nu știu dacă ne-a pătruns suprarealismul... dar, împreună cu Ada, am încercat sa înțelegem această lume fabuloasă și specială, lumea lui Gellu Naum!
Adrian Cucu: M-am lăsat dus, bineînțeles. Personajul meu este Piratul și nu cred că ai vrea să fii pirat și să nu te lași „dus" de el. Cum e să fii pirat cu adevărat? Toți băieții și-ar dori ca o dată să fie pirați. Pentru mine faptul că sunt Pirat aici e doar o confirmare a ceea ce voiam să fiu, să joc. Bine, e un Pirat amuzant. Nu e ca piratul din filmele cu Johnny Deep, care e groaznic, care ucide. Piratul acesta trebuie să fie funny. Că dacă nu e funny, atunci nu prea are efect.
Silvius Iorga: Interpretez Bunicul Randolph Selkirke, care are optzeci și nouă de ani și arată ca de douăzeci și patru. Și el vine din mare, ca un pescar, și intră și el în nebunia asta de insulă, unde nu înțelege mare lucru. E foarte derutat. Dacă stau să mă gândesc, nu am avut un model pentru construcția acestui rol. De obicei mă feresc de asta. Încerc să-mi folosesc cât mai mult imaginația și să fac o retrospectivă a rolurilor trecute. Încerc să nu mă repet. Să nu semene cu niciunul dintre celelalte. Acesta e scopul meu în general. Iar gama de suprarealism, pentru un actor, mi se pare o provocare și, în același timp, îți oferă o paletă largă de joc, de descoperire. În suprarealism, actorul poate să descopere o infinitate de lucruri, de posibilități. Că doar suprarealismul este deasupra realului, nu?
Miron Maxim: M-am lăsat dus cu totul. Mai ales în piesa asta, profund suprarealistă, care te scoate din cotidian, din imediat, și îți dă un sentiment teribil de libertate. Când știi că nu trebuie să te conformezi unor reguli realiste și că ai posibilități nelimitate în a explora mult mai mult. Suprarealismul înseamnă, în primul rând, o eliberare din chingi, depășirea unor limite. Pe Vineri, dar și alte personaje pe care le-am interpretat, l-am construit de pe stradă, din lecturi. Câteodată, nu știi de unde vine. Îți apare o sclipire, o idee și-ți spui „uite, asta ar merge acolo. S-ar potrivi cu..." Și din mai multe asemenea detalii se construiește un întreg. Aveam imaginea, undeva pe fundal, pe care mi-o făcusem când am citit Robinson Crusoe a lui Defoe. Sigur, nu are nici o legătură, pornește doar de acolo, dar se duce în cu totul alte zone. Mi-am reamintit acele reprezentări pe care le-am avut atunci, cândva în preadolescență.
- Aveți momente când v-ar plăcea să trăiți pe o insulă pustie? Oare care ar fi aceasta?
Anca Hanu: Sunt momente, da, doar că în gând pare ceva așa, ca în filme. În realitate cred că aș fi înspăimântată! Dacă aș fi Sirena, pfuuuuui, ce simplu ar fi! Pe care insulă, nu știu, dar având în vedere că ne jucăm de-a „cum ar fi să trăiești pe o insulă pustie", poate fi chiar orice insulă, fără nume!
Cătălin Herlo: Nu... sunt o persoană care își găsește liniștea doar înconjurat de prieteni, de familie, de cei dragi în general.
Adrian Cucu: Da. Am momente când mi-ar plăcea să trăiesc pe o insulă pustie. Cu cât inaintezi în vârstă, parcă ai nevoie de mai multă liniște și ți-ar plăcea să locuiești singur pe o insulă. Pe oricare insulă. Nu cred că există una care să nu fie frumoasă. Care ar fi aceea? Am fost, de pildă, în Sicilia. Acolo am observant următorul lucru: faptul că oamenii sunt mult diferiți față de cei de pe continent. Sunt mult mai relaxați, trăiesc mai curat. Li se citește pe față fericirea. Nu știu de ce. Poate pentru că insula, fiind despărțită de continent, și oamenii, la rândul lor, sunt rupți de tot ce se întâmplă pe continent. Aici nu am văzut oameni nervoși. Izolarea, poate, te separă de rutina lucrurilor obligatoriu de făcut. Acolo nu te apasă nimic. Am fost și pe Insula Capri. E foarte frumos, dar e un turism de-ți ia ochii. A devenit foarte aglomerat totul. E imposibil, de exemplu, să găsești o terasă liberă. E o îmbulzeală ca la Istanbul. Mi-a plăcut mult mai mult în Sicilia.
Silvius Iorga: M-am gândit mult la o insulă. Se numește Svalbard. Este situată între Groenlanda și Islanda, la Cercul Polar de Nord și este un loc în care niște reni foarte pufoși, specifici pământului aceluia, trăiesc în perfectă armonie cu urșii polari. Este o insulă internațională, ca să spun așa. Oricine, din orice țară, poate să-și cumpere un teren. Mi-ar plăcea teribil să ajung acolo pentru că m-au atras de mic tracțiunile cu câini, de exemplu. Și-apoi se pot face studii pe urșii polari, pe foci. În general, îmi plac enorm peisajele arctice, zăpada și skiul. E, într-un fel, o altă viață. Se poate contempla Aurora Borealis. Tare aș vrea să o văd, măcar o dată în viață. O zi pe acea insulă are șase luni... Dar cred că nimeni nu ar dori să stea izolat pe o insulă, tot restul vieții. Însă există momente când ai nevoie de izolare. Astea sunt intervalele de timp când vrei să te regăsești pe tine.
Miron Maxim: Am multe momente din astea. Pentru că sunt un introvertit și de multe ori simt nevoia să mă izolez. Am nevoie de un timp în care să fiu cu mine însumi. Sunt momente de introspecție. Eu sunt cel mai bun prieten al meu, să zicem. Dar, sigur, asta, câteodată, nu e suficient și am nevoie și de contactul cu alți oameni. Dar în momentele în care sunt singur, recunosc, această analogie cu insula pustie e foarte potrivită. Cât despre insula reală pe care mi-aș dori să fiu... Ce să zic? O insulă în mijlocul Oceanului Pacific. Problema e că nu prea poți să scapi de acolo dacă vrei să mai mergi la oraș, din când în când. Deci trebuie să fie ceva cu o limbă de pământ, care să te ducă, la reflux, să poți să ajungi la țărm. La Mont Saint Michel, de pildă. Am fost cu părinții în Bretania, când eram foarte mic. Acolo am auzit de Mont Saint Michel. Cred că e cazul cel mai fericit: cât timp ai tu nevoie, să stai pe insulă, dar apoi să te poți întoarce.
- Ne putem imagina teatrul ca pe o insulă înconjurată de o mare de oameni. Când ar deveni aceste „valuri" amenințătoare? Credeți că voi, actorii, le-ați putea „îmblânzi"? În ce fel?
Anca Hanu: „Valurile" devin amenințătoare când insula (teatrul) nu mai e „locuită" de lucruri faine și bune. „Valurile" sunt bune atunci când ajungând pe insulă, noi, actorii, facem în așa fel încât ele să se înmulțească!
Cătălin Herlo: Da... teatrul este o insulă înconjurată de oameni! Singura mare amenințare este aceea de a-i pierde! Iar sarcina noastră, a actorilor, este de a lupta tocmai pentru ca aceste „valuri" să nu dispară niciodată!
Adrian Cucu: Păi, hai s-o luăm practic. Dacă vin valurile pe o insulă, insula poate îmblânzi valurile? Nu. Nu are cum. Și-atunci treci de pe insula aceea pe o altă insulă. Pleci de la un spectacol la altul... Aș vrea eu să văd ziua aceea în care valurile - ca metaforă a oamenilor - o să vină și o să ne sufoce. Chiar vreau să o văd. Sunt foarte curios. Deci valurile nu trebuie îmblânzite, ci, din contră, putem să suflăm și noi, mai tare, să se facă mai multe, mai mari...
Silvius Iorga: În primul rând vreau să spun că natura nu poate fi îmblânzită. Iar spectatorii fac parte din natura umană. Și-atunci, natura umană, prin excelență, nu poate fi îmblânzită. Deci trebuie să ne comportăm ca atare. Noi actorii, dacă spargem al patrulea zid, intrăm în contact direct cu spectatorii, cu valurile acestui ocean de oameni. Prin aceasta înțelegând sentimentele, trăirile lor în momentul când noi, pe scenă, le transmitem ceva. La rândul nostru, suntem pătrunși de alte trăiri. Nu le putem îmblânzi pe ale lor. Ceea ce stă în puterea noastră este să ne sincronizăm cu ei. Cu feeling-urile lor. Iar în timpul spectacolului să încercăm să simțim, să empatizăm cu ei. Cred că acest lucru duce mai apoi la catharsis: posibilitatea aceasta de a fi tu maleabil, de a fi tu o barcă pe valurile lor și nu un crucișător care să-i amenințe. Deși spectatorii trebuie șocați din când în când. E bine, câteodată, să rupi armonia. Pentru că viața șochează, iar teatrul fiind o re-prezentare a vieții, trebuie să facă același lucru. Valurile ar deveni amenințătoare abia atunci când nu-ți faci treaba pe scenă. Publicul simte și reacționează ca un val care ar vrea să șteargă totul. Nu fizic, bineînțeles. După părerea mea, cred că orice actor, indiferent de talentul cu care a fost înzestrat, de longevitatea în meserie, simte când publicul se plictisește, când devine „amenințător".
Miron Maxim: Nu cred că oamenii din afara teatrului sunt vreodată o amenințare pentru teatru sau pentru actori. Dar dacă mă gândesc la vremea când actorii erau bombardați cu roșii... Totuși, parcă lumea atunci era mai sinceră. Acum există foarte multă ipocrizie. Personal, prefer ca lucrurile să fie sincere și adevărate. Consider că e un privilegiu să faci lucrul acesta. Și-atât.
Dragi spectatori, vă așteptăm, așadar, la „Zilele Clujului“!
A consemnat Eugenia Sarvari
