Cel mai nou actor din trupa Naționalului clujean, Mihai-Florian Nițu a absolvit UNATC București, la clasa profesorului Adrian Titieni în anul 2013. A jucat în Cum vă place de Shakespeare (Teatrul „Tony Bulandra“ din Târgoviște), Un banjo și doi morți de Mariana Hartasanchez (Teatrul „Nottara“), Peretele de Lia Bugnar (Teatrul „Metropolis“), La Bohème musical de Sorina Creangă (Teatrul Mignon), Oreste Regele Sunetelor de Ioan Petru Culianu (Teatrul „Tudor Vianu“ din Giurgiu), Maitreyi după Mircea Eliade (Teatrul „Bulandra“), Mai întâi te naști de Line Knutzon, Tartuffe de Molière, Histrion după Sartre și Shakespeare (Teatrul „Andrei Mureșanu“ din Sfântu Gheorghe), Recviem de Matei Vișniec (Teatrul Național din București), Dybbuk după S. Ansky (Teatrul Evreiesc de Stat). În timpul facultății a jucat în Kean după J.P. Sartre cu inserturi din Shakespeare, sub îndrumarea profesorului de clasă, Adrian Titieni. Încă din timpul liceului a făcut parte dintr-o trupă de teatru cu care a susținut reprezentații în țară și în străinătate. A obținut premii și nominalizări pentru rolurile interpretate și a participat la nenumărate proiecte de teatru, teatru în educație, seminarii, conferințe, festivaluri și workshop-uri.
La Teatrul Național din Cluj-Napoca a jucat în spectacolele Playlist de C.C. Buricea-Mlinarcic, Portocala mecanică de Anthony Burgess, ultima apariție fiind aceea din Procesul după Kafka.
Kean după J.P. Sartre cu inserturi din William Shakespeare este un proiect mai vechi pe care actorul l-a reluat în mai multe etape, aceasta fiind ultima dintre ele.
De unde vii, Mihai-Florian Nițu?
Din București. Acolo m-am născut, sunt a treia generație de bucureșteni. Nu m-am împăcat foarte bine cu locul, în sensul că e foarte mare agitație în București. În București, în zona teatrului, se fac mai mult bani decât teatru și m-am gândit că la început de carieră e mai bine să te așezi și să faci lucrurile temeinic. De asta am venit la Cluj știind că e, poate, cea mai bună trupă de teatru românesc din țară.
Când ai terminat facultatea?
Am terminat în 2013, la clasa Adrian Titieni, la UNATC. După aceea am intrat la masterat la domnul Colceag, dar am întrerupt pentru că ceea ce am întâlnit acolo nu corespundea cu ce voiam eu să lucrez.
Aș dori, după ce iese premiera la Kean, să fac un master de regie, aici, la Cluj și apoi, ceva în zona pedagogiei teatrale, pentru că am descoperit că am înclinație spre asta.
Ți-ai descoperit o vocație pentru pedagogia teatrală?
Da. Numai că mi-am exprimat-o puțin. Am început să fac teatru încă din clasa a IX-a de liceu, într-o trupă semiprofesionistă în sensul că eram împreună oameni care au terminat actorie și tineri liceeni. Totul se desfășura sub patronajul onorific al domnului Marcel Iureș. Cristian Dumitrescu, care făcea teatru cu noi a asistat la montările domnului Măniuțiu cu domnul Iureș, chiar și aici la Cluj: Omorul în catedrală, Caligula, Richard al III-lea, Richard al II-lea. Lucram pe zona de teatru-dans și tot ce presupunea ea. Cu asta am crescut încă din liceu: cu scrierile domnului Măniuțiu, cu Cercul de aur, cu Grotowski. În liceu am jucat cam două sute patruzeci de reprezentații, atât în țară, cât și în străinătate. Iar ultimii ani au fost cu proiecte europene. Am activat nouă ani la fundația Sigma Art și fac parte dintre cei cinci traineri de teatru în educație, cu diplomă de la Bruxelles.
De acolo, deci, vocația pedagogică...
Lucram pe metodele Violei Spolin și ale lui Michael Cehov.
Știți, eram foarte timid. Nu puteam să cumpăr nici măcar o pâine, că-mi era rușine să vorbesc cu o persoană străină. Și brusc am simțit nevoia să scap de această lipsă de îndrăzneală și am dat examen la UNATC. Am intrat la facultate la clasa profesorului Doru Ana în anul în care s-a inițiat un experiment. Au fost luați atunci o sută de studenți într-un an. Au zis așa, sub nota de intrare, cine are bani să dea o sută și ceva de milioane, să vină. Și au venit. Doru Ana ne-a adunat și ne-a spus „nu pot să vă transform în niște actori, dar pot să vă transform în niște spectatori avizați“. În acel moment ai simțit cum îți cade cerul în cap, că ai venit la facultate pentru că l-ai văzut pe Rebengiuc și ți-ai dorit să fii ca el, nu să devii spectator avizat... Și-atunci am intrat într-un soi de conflict. Adică eu care jucam atât de mult în țară și în afară, aveam atât de multe mobilități și proiecte, mă trezesc că la facultate nu făceam mai nimic. Și era normal, fiind atât de mulți. Pe lângă acest conflict în mine a apărut și un soi de blocaj și m-au dat afară. Eram în anul doi. Am lucrat într-un anticariat, mi-am strâns bani, mi-am plătit anul doi la clasa profesorului Adrian Titieni și după aceea am terminat cu zece. Mi-am susținut licența cu Kean, supervizat de profesorul meu. Am reluat spectacolul și după aceea pentru că mi-am spus că trebuie să fac un spectacol din care oamenii să vadă cine sunt și ce vreau de la această profesie.
Următoarea întrebare chiar asta era, cum ai ajuns să faci acest spectacol?
Am văzut la televizor un documentar despre Anthony Hopkins și la un moment dat era un pasaj în care el juca Othello, iar jos scria Kean de J.P. Sartre. Am căutat la bibliotecă și am găsit textul. Într-adevăr, în piesă există o scenă între Othello și Desdemona. Era acolo și un mecanism prin care el trebuia să joace gelozia, dar în același timp contesa, pe care el o iubește, se află într-o lojă, flirtând cu prințul. Atunci el nu mai poate să joace gelozia în scenă pentru că este gelos în realitate. Se creează un scurt circuit, se oprește piesa și el începe să le vorbească oamenilor. Lucru întâmplat chiar în realitate.
Am citit mult despre Kean. Așa am aflat că el a fost primul actor care și-a permis să li se adreseze nobililor, oarecum să-i apostrofeze și să le atragă atenția că pe scenă el este regele. Și nimeni nu a putut să-i facă nimic.
Edmund Kean a fost un mare actor shakespearean, care a trăit patruzeci și șase de ani, între 1787-1833. Despre el s-au păstrat multe anecdote. În 1836 Alexandre Dumas a scris piesa pentru actorul Frédérick Lemaître. Sartre a făcut o adaptare după piesa lui Dumas, translatând totul spre existențialism și făcând chiar o paralelă între el și Kean. Se folosește astfel despre povestea bastardului, în sensul de om renegat de societate care, totuși, reușește să se impună, dar e foarte izolat. Kean era foarte mic de statură și nu i se dădea să joace nimic. Avea niște ochi ageri, negri și părul creț, negru. Era total nepotrivit cu eroii pe care i-a jucat: Hamlet, Richard al III-lea, Othello. S-a născut într-o familie de artiști cu tatăl tâmplar, dar care construia scenografii, iar mama lui, actriță, ușor curtezană. Mama l-a părăsit și a fost înfiat la trei ani de unchiul lui, Moses Kean, a cărui amantă era Charlotte Tidswell, care făcea parte din Drury Lane Theatre Company. Ea l-a inițiat și l-a sprijinit în arta teatrală. În cele din urmă i se recunosc meritele și devine celebru. S-a căsătorit cu Anna Demby și a avut doi copii. A fost printre primii actori care au făcut turnee în America. Într-unul dintre turnee a intrat într-un trib de șamani. După ce s-a întors la Londra și-a cumpărat un tigru cu care se plimba prin metropolă. Era de o extravaganță dusă la extrem.
Să-l lăsăm puțin pe Kean să se plimbe cu tigrul prin Londra și tu să ne spui cum ai ajuns la Teatrul Național din Cluj?
Am jucat destul de mult în București. Am avut spectacole la Bulandra, la Odeon, la Teatrul Evreiesc, la Metropolis, în zona independentă. Numai că totul era foarte împrăștiat. Întâlniri cu regizorii nu prea există în București. Marii regizori nu se înghesuie să vină în capitală pentru că acolo nu poți să repeți nici măcar într-un timp. Nu ai oameni. Există bani dar există un disconfort și o agitație care sunt contraproductive. Și-atunci, din nevoia de a începe să lucrez, am zis să vin aici unde există o trupă unitară, tânără, cu o mare energie și mai are bucuria de a juca și unde există o politică repertorială coerentă. Unde se fac piese. Nu spectacolașe, nu textulețe.
Știți, după ce am jucat Kean de șaptezeci de ori în spațiul din București, mi s-au făcut multe promisiuni. S-au dat pronosticuri. Doamna Ludmila Patlanjoglu a spus că așa ceva nu a mai văzut de la Ștefan Iordache. La fel Octavian Saiu. Încântat a fost și domnul Marcel Iureș. Dar am rămas cu promisiunile. Domnul Boroghină a vrut să mă angajeze la Craiova, unde am dat un concurs, însă lucrurile nu s-au legat. Am sunat atunci la UNITER și am luat email-urile regizorilor de teatru, am făcut un trailer cu ce am jucat, un CV și am trimis peste tot. Răspunsurile au fost foarte pozitive. Atunci am vorbit prima oară cu domnul Mihai Măniuțiu. După aceea s-a ivit concursul de aici și am venit cu un colaj din monoloagele lui Hamlet și cu un monolog contemporan, dintr-un roman. Și se pare că a fost foarte bine. Am fost cooptat în această trupă ludică și creativă. Mi-am dat seama că această zonă este acoperită. Eu practic un alt fel de teatru. Mobilitatea mea e mai mult interioară decât exterioară și acest exercițiu de aici îmi prinde bine. Și cred că pot să aduc un plus din zona cealaltă.
Apoi mi-a venit ideea de a relua și de a pune un punct, de a scăpa de obsesia asta cu Kean. De a-l împlini. M-am înțeles foarte bine cu Matei (Rotaru) și cu Alexandra (Tarce) cărora le-am propus să intre în spectacol. Și fac asta nu din nevoia de a demonstra ceva. Nu despre asta e vorba, ci despre o necesitate interioară.
Cu alte cuvinte, cu acest spectacol ai dorit să scapi de obsesia Kean, dar să lucrezi și mai intens cu noii tăi colegi, să-i pui, o dată în plus, în valoare. Îți doresc mult succes.
Material realizat de Eugenia Sarvari
