Actorii Teatrului Naţional Cluj-Napoca, Anca Hanu şi Matei Rotaru, într-o conversaţie despre festivalurile la care au participat şi despre teatru.
Anca Hanu: Dragă Matei, Doica te întreabă: al câtelea spectacol în care mori este acesta?
Matei Rotaru: După ultimele calcule... uite că am uitat să țin socoteala... În principiu, este ultimul spectacol, dintr-un șir de spectacole, în care eu, la sfârșit, mor.
A.H.: Te bucuri că încă ești viu?
M.R.: Cum ți s-a părut publicul de la Arad?
A.H.: Cuminte, rezervat. Dar de la un punct încolo am avut senzația că a fost cu noi. Cred că după prima jumătate. Suntem obișnuiți cu atâtea feluri de public, încât pe mine m-a surprins faptul că în prima jumătate a spectacolului nu am primit nici un fel de feedback... onomatopeic. Nu că ar trebui să fie așa, dar ar fi fost un răspuns la ce facem noi. Asta nu înseamnă, însă, că spectacolul nu a mers bine sau publicul nu a fost cu noi. Este o părere personală în urma experienței de la Festivalul de Teatru Clasic din Arad. Mă gândesc cum a fost și la Ploiești, unde am fost cu Clasa noastră... E dificil să compari, pentru că spectacolele sunt atât de diferite încât nu poți să te superi că la un spectacol, cum e Clasa noastră nu s-a reacționat așa cum suntem obișnuiți. De pildă, ca la Sânziana și Pepelea. Ferească Domnul să se fi întâmplat așa ceva. Au ascultat, au și plecat câțiva. E de înțeles. Eu însămi - urmăream un reportaj la televizor despre un episod trist - mi-am dat seama că nu pot să ascult mai mult de un minut niște detalii legate de moartea unor oameni și am schimbat canalul. Poate era la mijloc un soi de lașitate, dar nu am fost capabilă să aud informațiile alea.
M.R.: Indiferent de reacțiile pe care le are publicul - mă gândesc acum la publicul de la Ploieși -, scopul nu era să le arătăm cât de buni actori suntem. Cred că cel mai important lucru este cu ce rămân ei din spectacol și nu ce simțim noi. E o experiență personală. Da, fiecare dintre noi am vrea să știm ce se întâmplă cu ei, dar acest lucru este imposibil.
A.H.: În general, când avem spectacol cu Clasa noastră, unul dintre cele mai fantastice lucruri e că poți să vezi cum ascultă oamenii.
M.R.: Unde ai vrea să fie următoarea deplasare și cu ce?
A.H.: Nu știu. Nu-mi dau seama acum. Suntem de atâta timp pe drumuri că nici nu mai știm unde ne e casa. Aș fi, în schimb, foarte doritoare să vină la spectacol, autorul Clasei noastre și să povestim cu el. Ar fi un exercițiu foarte interesant. Indiferent că l-ar considera o reușită sau un eșec aș fi foarte curioasă să îi ascult părerea.
M.R.: Cred că ar fi o experiență ieșită din comun să mergem noi în Polonia, la el acasă.
A.H.: Ar trebui să ne întâlnim undeva la jumătatea drumului ca să nu ne simțim niciunul dintre noi acasă. A propos de întrebarea de dinainte. Aș vrea să mergem cu un spectacol într-un sat, unde oamenii nu au văzut, unii dintre ei poate niciodată, o piesă de teatru. Dar asta face parte dintr-un program, cu siguranță demarat de cineva.
Să mai întreb și eu ceva?...
M.R.: Eu îți răspund: nu, cafeaua de acolo nu era mai bună decât asta, de la noi din teatru...
A.H.: În ce măsură te dezechilibrează telefoanele care sună în public?
M.R.: Încerc să-mi creez un fel de reflex în a le ignora. Nu reușesc deocamdată, dar încerc să nu iau în seamă faptul că ei intenționat nu le închid și mai și răspund. Unora li se poate întîmpla din greșeală.
A.H.: Alții pot fi emoționați că sunt la teatru și uită, sau altora nu le pasă. Nu vreau să critic pe nimeni prin întrebarea mea, doar să atrag atenția. Dar nu e tocmai plăcut. Am văzut pe youtube un concert de vioară. A sunat un telefon în public, pe melodia de la Nokia, iar violonistul a preluat sunetul. Cel mai fain ar fi să putem face și noi asta... Însă el avea instrumentul.
Ei, dar să revenim la festivaluri. Am fost la Piatra-Neamț, la Ploiești, la București.
Matei, spune te rog, dacă nu ți s-a părut că la București, la a doua reprezentație cu Clasa noastră s-a întâmplat ceva ciudat, care nu a depins numai de noi.
M.R.: Da. A fost un moment special.
A.H.: ... în care am simțit că toate sunt puse unde trebuie, de la cuvinte până la stări... Noi ne dorim, bineînțeles, să iasă întotdeauna așa, dar dacă ar ieși de fiecare dată așa nu am putea să prețuim momente ca acela.
M.R.: Asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm.
A.H.: Desigur că încercăm. Dar depinde de foarte multe lucruri. Suntem zece oameni. E dificil să ne întâlnim toți zece, dar, se pare că nu e imposibil.
M.R.: Zece și, în plus, cu publicul din acea seară. Pentru că a contat enorm.
A.H.: Știi cum a fost? A fost ca și cum mi s-ar fi dat de rezolvat o ecuație foarte grea. Mie, care nu mă pricep absolut deloc la matematică. Am scris-o pe tablă și mi-am dat seama că nu pot s-o fac. Și fără să știu cum, am rezolvat-o. Ca și cum gândul și mâna mergeau singure. Am știut să ajung la rezultatul final cu o lejeritate absolută. Pentru că eu asta am simțit în acea seară. Dincolo de dificultatea spectacolului, am simțit o libertate și o lejeritate uimitoare.
Am urmărit schimbul de gânduri al celor doi actori, reamintindu-mi o observație a lui Peter Brook: „Este greu de înțeles adevărata funcție a unui spectator, acolo și nu acolo, ignorat dar, totuși, necesar. Munca unui actor nu este niciodată pentru public, însă, cu toate acestea are mereu un public".
