„Spectacolul Moarte și reîncarnare într-un cowboy a deschis noua stagiune în forță, spune Andrei Măjeri, cu două spectacole la sediu (dintre care unul în prezența autorului) și două în deplasare. Reprezentațiile frecvente din această toamnă au coerentizat și mai mult propunerile celor patru actrițe, iar spațiile noi în care au jucat la București și Piatra Neamț confirmă valabilitatea spectacolului în fața unor publicuri diverse.
La FESTin pe Bulevard am jucat în sala Studio a Teatrului Nottara, unde am avut, în opinia mea, cea mai bună reprezentație a show-ului de până acum. Poziționarea diferită față de spectatori, temerile legate de adaptare, dar și publicul excelent din festival au scos textul lui Garcia la suprafață, făcând din acest spectacol nenarativ unul extrem de lizibil. O serie de nume importante ale teatrului românesc ne-au onorat atunci cu prezența și reacțiile lor pozitive.
La Pledez pentru Tine(ri) am jucat cu publicul pe scena mare a Teatrului Tineretului, unde, chiar dacă am avut o reprezentație programată joi de la ora 17:00, sala a fost plină și într-o foarte bună comuniune cu scena. Publicurile inteligente, atente, aflate în complicitate cu cele patru actrițe reușesc să contureze seri pline de umor și muzică bună, în parametrii unei dramaturgii extrem-contemporane".
Pentru Adriana Băilescu, „atmosfera în cele două festivaluri a fost tinerească, iar lumea, doritoare de teatru, cu săli pline. Mă refer în mod special la spectacolele noastre. La București am jucat tot într-o sală mică, dar cu o configurație clasică spre deosebire de sala «Euphorion». La Piatra Neamț am jucat la scena mare , dar cu publicul pe scenă. Publicul a fost foarte cald, deschis și a aplaudat pe măsură, atât la București , cât și la Piatra-Neamț. În aceste deplasări cred că este esențială repetiția. Este important să te adaptezi la un spațiu nou chiar dacă mai lași loc și pentru spontaneitate!"
Elena Ivanca declara: „Orice spațiu nou naște o neliniște, care activează un nivel de concentrare superior. Moarte și reîncarnare într-un cowboy este un text pe care, la început, l-am refuzat aproape visceral, lăsându-se greu îmblânzit. Fiecare repetiție și, mai apoi, spectacol au fost, de fapt, o continuă căutare a unei lumi, pe care autorul și regizorul și-o închipuiau dezlănțuindu-se. Încet, încet l-am îndrăgit, conștientă fiind că, totuși, ceva, lipsește. În noul spațiu de la București am descoperit noi valențe, noi sensuri. Parcă pentru prima oară textul a devenit extrem de logic. La București distanța între noi și public era mai mare, ceea ce mi-a creat un confort sporit. Energia dintre noi a fost alta. O energie mai bună. Parcă ne-am auzit mai bine una pe cealaltă, ca un monolog pe patru voci. De fapt, textul este un monolog, dar pentru prima oară am simțit că suntem una în prelungirea celeilalte. Publicul a sesizat cele mai subtile nuanțe și a reacționat la cele mai fine subtilități. Mai ales la București. Simțeam valuri de energie benefică învăluindu-ne. A dispărut distanța actor-spectator, în sensul că parcă eram un corp comun. Ca și cum publicul făcea parte, într-un mod tainic, din spectacol. Publicul oricum face parte din spectacol, dar aici am simțit acest lucru mult mai pregnant, iar repetiția într-un spațiu nou e ca un semnal de alarmă. Ca un fel de simulare a unei situații de urgență. Trebuie să-ți asumi total această acțiune. Este foarte importantă, mai ales atunci când joci într-un spațiu nou. La sediu jucăm pe trei laturi și atât la București, cât și la Piatra-Neamț am jucat frontal. Într-un spațiu nou apare un sentiment de panică, ce activează toate simțurile. Îți sporește atenția și vine cu un ceva nou, cu altceva. Panică pentru că te îndepărtezi de la ceea ce știai deja, de la o formă cunoscută și plonjezi în necunoscut, de fapt. E un alt aici și acum".
Sânziana Tarța, care a fost implicată activ și în alte două spectacole prezente în festivalurile din această toamnă, Linoleum și Clasa noastră, preciza că „de fapt au fost patru festivaluri... După FEST(in) pe Bulevard, am participat la Festivalul Național de Teatru și la Festivalul de Teatru «Toma Caragiu», în Ploiești. La toate, atmosfera a fost de sărbătoare. Lume multă, cunoscuți, oameni de teatru, alți ochi care ne-au privit. Pentru mine, festivalurile sunt o mare bucurie pentru că am ocazia să mă reîntâlnesc cu prieteni dragi din București sau din alte orașe, actori cu care am colaborat sau foști colegi de facultate și în același timp, să văd și spectacolele lor. Oameni care iubesc meseria asta și care prin intermediul unui festival, fac schimb de «idei» și sărbătoresc teatrul. Ce poate fi mai frumos? Nici nu m-am gândit la faptul că sălile nu aveau aceeași configurație cu cea de la Cluj. Noi, actorii, pe scenă și publicul așezat în așa fel încât să ne vadă. Asta cred că e tot ce contează".
Experiențe noi, confruntări cu alte spații, întâlniri frumoase, noi provocări... festivalurile ne îmbogățesc mereu profesonial, intelectual și afectiv.
Eugenia Sarvari
