regia tehnică: Arhidiade Mureşan
lumini: Alexandru Corpodean
sonorizare: Marius Rusu
Piesă testament, Psihoză 4.48 e o piesă incitantă, crudă, dar plină de poezie. O voce proteică ne conduce prin labirintul depresiei, psihozei, al morţii şi al iubirii, împingînd graniţele teatralităţii spre noi limite. Fiecare scenă, fiecare replică ne apropie din ce în ce mai intim de o lume a fragmentării mentale şi spirituale, iar acest lucru se regăseşte foarte clar în structura neliniară a operei. Deşi subiectul piesei e dur, modern şi urban, limbajul are o sensibilitate clasică ce aminteşte de tragedia antică sau de Shakespeare.
Psihoză 4.48 este o piesă despre lupta cu demonii personali care pun stăpînire pe psihicul şi corpul nostru şi ne devoră sufletul.
Premii şi nominalizări:
Nominalizare la Premiul pentru Cea Mai Bună Actriţă - Patricia Boaru - la Festivalul de Teatru Piatra-Neamţ, ediţia a XXIV-a, 2009, la secţiunea „Pledez pentru Tine(ri)“;
Nominalizare la Premiul pentru Cea Mai Bună Actriţă în Rol Principal - Patricia Boaru - la Festivalul de Teatru „Atelier“, ediţia a 18-a, Baia-Mare, 2010.
Preţul biletelor:
15 lei;
7,5 lei - reducere pentru elevi, studenţi şi pensionari.
Răzvan Mureşan a optat pentru formula monologului ce combină vocile discursului, spectacolul cîştigînd astfel în poeticitate, emoţie şi personalizare afectivă. Personajul piesei capătă aura unei fiinţe rănite afectiv, a unei femei căreia îi e refuzată dragostea, aşadar îi este refuzată viaţa - înţeleg aici termenul dragoste în sensul său generic, nu obligatoriu erotic. Aşadar, întregul solilocviu este de fapt o rememorare a traumei, o resemnare agonică în faţa vieţii, pregătirea pentru un refugiu în moarte. [...] Răzvan Mureşan a mizat excelent pe orizontul emoţional [...]. Un spectacol de o copleşitoare umanitate, despre copleşitoarea noastră dezumanizare.
Claudiu Groza, Solilocviu despre iubire şi moarte,
în Tribuna, nr. 151, 16-31 dec. 2008
***
În Studioul "Euphorion" al Teatrului, Răzvan Mureşan a reprodus spaţiul aseptic, claustrofob al unei rezerve de spital (uşi culisînd silenţios, pereţi de faianţă redaţi în proiecţie video), dar l-a îmbogăţit cu un ecleraj hipnotic şi animaţii onirice (gîndaci, seringi, valuri de sînge, ecrane electronice de ceas, clipind obsesiv în abisul depresiei). A creat astfel un univers credibil, tensionat, în care ai percepţia aproape fizică a unui necruţător mal de vivre.
Andreea Dumitru, Who's afraid of Sarah Kane?,
în Teatrul azi, nr. 1-2/2009
***
Interpretarea remarcabilă a Patriciei Boaru conturează un personaj ce porneşte de la clişeul tinerei asexuate, cotropite de conflictul dintre corp şi minte, pentru a recupera în final omenescul, feminitatea chiar, din restul uman devorat de boală. Atentă la descifrarea sensului cuvintelor, ocolind abil riscul excesului prin agresiune verbală sau lirism lacrimogen, Patricia Boaru găseşte tonul autentic al personajului, atît de uşor de scăpat în clişeu. O remarcabilă reuşită pentru tînăra actriţă, dar şi pentru tandemul scenic pe care-l face cu Ileana Negru, în relaţia pacientă-asistentă. Memorabilă scena cabaretului, cea a metamorfozării pacientei în femeia recuperată prin cîntec.
Oana Cristea Grigorescu, Condiţia umană: faţă şi revers,
