Precursor al Suprarealismului, Alfred Jarry (1873-1907) a compus în zece ani cele șase piese avându-l ca personaj central pe Père Ubu: în 1891 - Ubu Rege, în 1896 - Cronicile lui Ubu, în 1899 și 1901 - Almanahurile lui dom’Ubu, în 1897 - Ubu încornorat, în 1900 - Ubu înlănțuit și în 1901 - Ubu pe colină. Și-a creat un umor personal și exploziv prin limbajul domnului Ubu și noua „știință“ inventată de acesta: „patafizica“. Trăsăturile caracteristice personajului lui Jarry sunt dominate de o monstruoasă lăcomie, care cuprinde de-a valma mâncare, femei, băutură, bani, putere, toate fiind grefate pe o mare lașitate și pe un despotism practicat cu precădere asupra celor slabi.
În spectacolul creat de Gábor Tompa, printre celelalte personaje din Ubu înlănțuit, - luat ca bază pentru scenariu -, apare însuși autorul, rostindu-și discursul ținut cu prilejul primei reprezențatii a piesei Ubu Rege precum și textul prezentării din programul de sală de atunci. Figura dramatică a lui Ubu conţine în germene toate atributele teatrului cruzimii, ale cărui principii le va dezvolta Artaud după treizeci de ani. Ubu şi Doamna lui fac să înflorească haosul şi dezordinea, iar mulțimea amorfă, trăind în starea de sclavie paradisiacă, nu va mai ajunge să exerseze libertatea. Piesa lui Jarry este de o copleșitoare actualitate, amplificându-și sensurile într-o paradigmă a puterii confiscate, aceasta, sub atenta privire a mereu înnoitelor „garnituri“ de politicieni, care golesc de conținut (toate) valorile, ceea ce rezultă fiind o adevărată descreierisire, cum ar spune Dom’Ubu. Cei doi Ubu, uciși de furia populară și înmormântați la cimitirul Monstre-Martre, vor reînvia, re-intrând (mereu și mereu) în poveste. Domnul și Doamna Ubu, „retrași“ în pușcărie, loc mult mai sigur și mai comod - că doar, vorba aceea: „Azi la guvernare, mâine la închisoare“ - vor conduce de acolo armata de ocnași, totul pe muzica creată de Ada Milea ce va acompania isprăvile celor prinși în vîrtejul întâmplărilor. Iar când victimele înalță imnuri în onoarea călăilor, nu mila se declanşează, ci râsul.
