Sânziana Tarța: Urmează premiera celui de-al treilea spectacol la care am lucrat împreună. Ce ne poți spune despre acest spectacol - ultimul din trilogie?

Ҫağlar Yiğitoğulları: Da, este al treilea spectacol dintr-o trilogie... Ar trebui să-ți spun ce anume unește aceste spectacole și de ce le consider o trilogie. În primul (Cântece Șamanice / The Quest n.n.), un grup de oameni își caută liderii, pentru ca în final să-i găsească în ei înșiși. Acolo aveam de-a face cu o căutare individuală. În al doilea spectacol (Slujitorii frumuseții n.n.), am vrut să tratez ideea de a fi lider într-o situație dificilă și m-am inspirat din Mahābhārata unde, în secțiunea Bhagavad Gita, Arjuna se confruntă cu decizii cruciale ca lider al societății și trebuie să se hotărască să meargă la război. Totodată, el comunică cu divinitatea. Și această idee, a comunicării cu o figură divină, m-a inspirat să scriu Ghilgameș, pentru că, într-un fel, am vrut să urmăresc zbaterile zeilor - Ghilgameș este muritor, însă este și două treimi zeu. A fost înzestrat la naștere cu forță și cu frumusețe, dar din păcate este totuși muritor. Așa am făcut legătura între spectacole. Primul începe cu o misiune, iar al treilea se încheie cu o misiune. Și, ca o altă conexiune, ultimul lucru pe care Krishna îl spune în Slujitorii frumuseții este că nu știm decât că nu știm nimic. Iar în acest spectacol tot ce știm este că toți murim.

Ai vorbit despre zei. Crezi că mai este loc pentru aceștia în lumea noastră de astăzi?

Zeii sunt încă foarte necesari, după cum o demonstrează răsunetul clopotelor din biserici, tocmai datorită ideii de moarte. Așa gestionăm noi ideea de moarte, realitatea morții. Tocmai de aceea am construit structuri arhitecturale fabuloase, pentru a ne închina, pentru a ne apropia de conceptul de moarte - ori ca să îi putem face față, ori ca să ne pregătim într-o manieră potrivită pentru momentul morții. De aceea cred că există o nevoie de religie.

Așadar, crezi că relația cu zeii ne poate ajuta să asimilăm cumva ideea morții?

Aceasta este o chestiune personală. Pentru unii, arta preia acest rol, de fapt. Depinde cum te conectezi cu tine însuți, cu viața, cu ideologia vieții, cu realitatea vieții, cu lupta vieții. Pentru unii, arta face același lucru pe care îl face pentru alții religia. Religia nu este singurul aspect pe care vreau să mă concentrez, ci doar unul dintre multe altele. Pe unii îi ajută filosofia, pe alții știința, pe noi - arta.

Că tot am ajuns aici, care crezi că este menirea artelor în lumea de astăzi?

O să mă refer aici la arta teatrului. Dar, când vorbim de „teatru", automat includem multiple forme de manifestare artistică: literatura, dansul, muzica, arhitectura, filosofia... De fapt, eu cred în teatru, în sensul că prin el ne putem construi propriile noastre societăți ideale. Încă de la începutul unei producții, echipa artistică împărtășește idei, le pune împreună... Acest proces de creație, bazat pe respect, pe sprijin reciproc, pe capacitatea de a-i da celuilalt spațiu, de a crea un univers pe care ți-ar plăcea să-l arăți apoi, invitând în cele din urmă publicul să facă parte din el, reflectă ideea aceasta a creării unei societăți pornind de la nucleul familiei. Așa văd eu teatrul și de-asta îi acord o atât de mare importanță. Desigur, teatrul nu poate salva lumea, însă poate influența societatea. Și cred că arta, în general, are această putere. Aceasta este, după mine, misiunea teatrului, pe care tindem să o uităm. Nu este vorba doar de divertisment sau de a-i face pe oameni să uite de greutățile vieții. Ba chiar din contră, simt eu.

Crezi că publicul simte felul în care a fost construit un spectacol?

Într-o foarte mare măsură. Ipostaza de spectator mă uimește întotdeauna, deoarece ei sunt acolo ca să creadă în orice le-ai spune, în orice le-ai prezenta. Există această iluzie incredibilă creată de teatru. În momentul începerii reprezentației, toată lumea este pregătită să creadă în ceea ce i se prezintă acolo. Dacă spui: „Eu sunt regele, iar aceasta este pădurea în care urmează să mă pierd...", publicul este pregătit să creadă. Aceasta este dovada puterii artei în general. Și acesta este și motivul pentru care ar trebui să luăm societatea în serios.

De ce fel de povești crezi că are nevoie societatea?

Eu mereu încerc să urmăresc și să prezint acele povești legate de ideea de umanitate. Pe de altă parte, iubesc imaginația, ador să creez universuri care nu sunt similare cu viețile noastre cotidiene, cu greutățile noastre cotidiene. Dar emoția, autenticitatea unei situații, lupta umanității rămân mereu aceleași. Pe ele mă concentrez în munca mea, inclusiv aceea de performer solo, și pe ele îmi place să le urmăresc și ca spectator. Și astfel pot avea acea conexiune directă cu povestea care mi se spune sau pe care încerc să o spun. Și poate fi ca în spectacolul nostru, despre un animal, despre orice. Pentru că acesta este un lucru profund uman. În cele din urmă, suntem destul de inteligenți să stabilim conexiuni cu performerul, cu povestea, cu personajele sau cu ideile luate din viața de zi cu zi, dar totul trebuie să rămână uman. Și asta aduce cu sine aspecte emoționale, psihologice...

Și cum rămâi conectat la problemele profund umane?

Fiind deja în mijlocul vieții înseși. Și asta am descoperit relativ târziu: orice aș face, indiferent că fac un performance, că intru într-un rol sau că regizez un spectacol, mereu încep de la mine însumi. De aceea, dacă fac parte din spectacol, dacă mă identific, dacă îmi văd reflexia, cu luptele și cu transpirația mea, cu sângele, cu textele, cu versurile mele și așa mai departe, atunci sunt într-adevăr acolo. Pot să fac și zece spectacole despre masa asta. Trebuie să am o relație cu ea; și atunci devine despre mine, despre perspectiva mea asupra mesei, despre cum comunic în legătură cu ea. Sunt eu mereu, nu există cale de scăpare.

Crezi că există o diferență între performer și regizor? Cum te raportezi la aceste fațete ale tale?

Comparativ, să fii performer este mult mai ușor decât să regizezi, deoarece ai mai puțină responsabilitate, mai mult sprijin exterior.

Chiar și când îți regizezi propriile performance-uri?

Da, acolo e complet diferit, pentru că sunt responsabil cu tot, începând cu aspectele financiare. Dar când regizez, dat fiind stilul meu, tot eu sunt și autorul. Poveștile trebuie să poată fi înțelese, dramaturgia din spate trebuie să fie puternică. Când scriu un text, când sunt în plin proces de creație, eu îl și dramatizez, conștient sau subconștient. Așadar, responsabilitățile diferă și sunt destul de multe. Dar, pe de altă parte, există avantajul că pot fi mai creativ, într-un anume sens. Mai ales când sunt alături de artiști ca voi. Când sunt performer, sunt limitat la propriul meu univers, la propriul meu corp, la cunoașterea mea. Dar, dacă lucrez cu artiști buni, chiar îmi pot diversifica universul.

Că tot a venit vorba, care sunt calitățile de care are nevoie un actor pentru a face parte din spectacolele tale?

Actorul ar trebui să aibă calitatea de a fi uman. Acesta este, cu siguranță, punctul de pornire. Actorul, sau artistul, ar trebui să aibă curajul de a fi sincer cu sine și cu publicul. Restul contează mai puțin.

Ce înseamnă, de fapt, „a fi uman"?

A fi uman înseamnă să îți conștientizezi emoțiile, slăbiciunile, să accepți cine ești cu adevărat. Să nu fii mereu actorul sau actrița din lumina reflectoarelor. Eu apreciez oamenii umili. Tu știi cum lucrez. Sunt foarte interesat de proces, nu doar de produsul final. Iar procesul creației este mereu o întoarcere la individ. Acel moment de început, când știi cine ești, cu toate dificultățile, calitățile, fericirea, bucuriile tale, ar trebui să trăiască în artist, să ne putem juca cu ele. Desigur, în general îmi place să folosesc orice manifestare umană în munca mea. Transpirația, sângele, lacrimile, toate sunt binevenite. Și apreciez întotdeauna extinderea formelor de expresie: calitățile muzicale, mișcarea, dansul, vorbirea, strigătul.

În performance-urile tale, ai tendința de a-ți testa propriile limite. Cum crezi că ai ajuns la această formă de teatru?

Există un concept în spatele muncii mele. Când lucram ca actor în Istanbul, făceam parte dintr-un ansamblu chiar mai mare decât cel de aici și jucam teatru clasic. Dar simțeam nevoia să fac ceva nou. Mă săturasem să mă tot prefac sau să stau ascuns în spatele unui personaj. A început ca o formă de cercetare în munca mea, am început să îmi asum riscuri de natură fizică, apoi am descoperit că nu am nevoie să mă prefac. Nu am nevoie să joc nimic. Obstacolul pe care eu însumi mi-l creez mă poate duce către realitate în fața publicului. Și asta îmi lipsea cumva în teatrul în care lucram. Evident, direcția în care m-am îndreptat aduce și un soi de libertate. Am început să îmi asum riscuri fizice, dar și emoționale. Nu mi se mai întâmplase niciodată să am aceste trăiri emoționale în fața obstacolelor fizice. Apoi, când am început să mă gândesc la performance-urile mele în felul acesta, am început să îmi asum riscuri multiple. Ideea asumării riscurilor a devenit, ulterior, adevăratul centru de interes al muncii mele. Ca să dau un exemplu, când vorbesc de riscuri fizice mă refer la faptul că am făcut performance-uri pe pahare de sticlă întoarse. Sau, altă dată, m-am închis într-o pungă de plastic, în care aerul devenea tot mai limitat, iar eu trebuia să gestionez această situație. Am făcut și un duet cu un alt performer în care ne legam unul de celălalt cu cercei, ceea ce ne complica pașii coregrafici. Mi-am luat sânge, luam supradoze de pastile ca parte din performance...

Există un moment în care începi să te temi în timpul unui astfel de performance?

Cu siguranță mă tem. Asta este și ideea. Nu mă prefac cu nimic, mă tem cu adevărat. Când calc pe pahare, când mă sufoc în pungă, riscul este real. Îmi este mereu frică, iar asta îmi ține mintea și trupul în stare conștientă, de trezie. Dar îmi place să experimentez, ca actor, cu aceste elemente. Aceasta este autenticitatea pe care o caut. Însă nu fac doar așa ceva. Recent, am început să fac performance-uri fără elementul de risc, deoarece trăiesc în Germania, unde scena independentă a devenit foarte conservatoare, așa că am mai puține oportunități să performez. Au introdus foarte multe hârtii, documente prin care eu îmi responsabilitatea pentru riscurile din spectacol. Este greu să găsesc spațiu. Și a trebuit să îmi alterez conceptul, în sensul că acum îmi asum riscuri mai degrabă emoționale. Iar riscul emoțional are și o componentă fizică în domeniul nostru, zic eu.

În final, de ce crezi că oamenii ar trebui să vină să vadă Ghilgameș?

În primul rând, cred că este o combinație bună de mai multe formule de expresie teatrală. Presupune mișcare, sunet, actorie, text... Toate prezentate de actori, care sunt mai mult decât un grup de indivizi care cântă și dansează. Totul este jucat și prezentat de actori adevărați. Apoi, spectacolul combină varii forme de teatru. Nu vreau să spun ceva concret, ci mai degrabă să-i invit pe oameni să descopere. Este o echipă micuță, alături de care am lucrat la aceste proiecte și, împreună, am ajuns să creăm ceva unic.