Emma Pedestru: După o carieră de actor, regizor și stand-up comedian, ce te-a convins să devii și autor dramatic?

Dragoș Pop: Eu am scris foarte mult în zona de comedie, pentru că am făcut multe spectacole de stand-up comedy, de tipul one-man-show. Deci aveam cumva mâna exersată în zona comediei. Și am zis să încerc, pentru că tot am făcut în Statele Unite cursuri de creative writing. Am vrut să îmi încerc puterile.

E.P.: Cum ai ajuns la ideea acestei piese?

D.P.: Am plecat de la o idee fierbinte, care m-a străbătut și m-a muncit. Și m-am gândit cum pot să o fructific? Și unde pot să o fructific mai bine decât în casa mea, care de 27 de ani este teatrul? Așa că am zis da, nu am de ce să nu încerc și zona asta. Mi-am luat deci curajul la mine, „am prins curajul de aripi", ca să citez din piesă. Fără mari pretenții la început, am zis să vedem ce iese. A ieșit o variantă, am pigulit-o, am șlefuit-o, am mai dat o variantă și așa mai departe... Apoi am aruncat-o și am rescris-o. Iar după opt luni de muncă mi-a plăcut forma în care a ieșit. Și mi-am spus: „Ok, dar acum ar trebui să o vadă și cineva avizat." Pentru că soția mea (actrița Romina Merei, n.n.) nu a vrut să vadă așa ceva. A refuzat, pentru că am scris efectiv cu gândul la cei doi actori care interpretează rolurile în spectacol.

E.P.: Chiar urma să te întreb asta. Așadar, Romina și Ovidiu Crișan i-au întruchipat de la bun început, în imaginația ta, pe Ramona Berciu și Alex Rădescu?

D.P.: Da, i-am avut în minte. Am scris pentru ei, am intrat în pielea personajelor interpretate de ei și așa am scris, cu ei în minte. M-am gândit cum ar vorbi, cum ar putea deforma limbajul... Ei, și după ce am terminat toată nebunia asta, i-am propus piesa domnului Măniuțiu. Și domnia sa a fost cel care mi-a dat un imbold, spunând: „Da, e ok, hai să o facem." După care am trecut efectiv la punerea ei în scenă. A fost un mare challange să montez propria piesă, nu e ceva de ici, de colo. Eu aveam cumva o formulă de creație, îmi place să scriu în zona. Adică prima dată îmi vine o idee, o temă mare, care aici este imposibilitatea comunicării sau comunicarea superficială între generații. Și cred că factorul determinant nu sunt generațiile în sine, ci faptul că nu se întâlnesc, nu au unde să se întâlnească. Oamenii ar comunica, dar trebuie să le oferi un cadru. Așa că a trebuit să forțez aceste lumi să comunice. Și atunci le-am claustrat, le-am adus împreună, am blocat personajele în lift, forțându-le să comunice. Apoi am început să dezvolt structura - structura înseamnă ordinea scenelor, ce se întâmplă cu „arcul negării", cum fiecare este altcineva decât pare... După toate astea au venit dialogurile, iar ultimul layer, ultimul strat ca să zic așa, a fost cultural. Eu am ținut cu tot dinadinsul să rămânem în zona asta dintre comedie și dramă. Pentru că nu pot să fac altfel. Dacă nu mă amuz... Mie mi se pare că viața noastră e construită din ambii piloni, în proporții egale.

E.P.: Și, într-adevăr, finalul te duce spre dramă, în special replica lui Alex, care meditează asupra prăbușirii lui: „Cam ca mine acum..."

D.P.: Exact, totul pornește ca o joacă. Și, de fapt, tot spectacolul e construit pentru replica asta. Eu am făcut niște cursuri foarte interesante în Statele Unite, mai multe cursuri de creative writing. Și, la unul dintre cursuri, tocmai asta ni se spunea, că trebuie să ai o cheie de boltă, care poate fi și un gest. Dar, fiind vorba de scris, nu puteam abdica de la cuvânt. Ei bine, cheia mea de boltă a fost ideea asta: totul se ruinează în jurul meu, iar eu rămân cumva drept și îmi duc viața mai departe.

E.P.: Având exercițiul scrierii monologurilor pentru spectacolele tale de stand-up comedy, cum a fost acum să creezi un dialog?

D.P.: A fost foarte greu să găsesc vocea personajelor. A fost complicat până mi-am dat drumul și mi-am găsit formula. Probabil că fiecare autor are o formulă. Eu am început de la niște desene și apoi mi-am făcut mici jucării reprezentând personajele. Și le-am pus pe birou, pentru că era foarte important să le văd în spațiu, exact în momentul acela. Nu am vrut nimic care să acroșeze, totul merge foarte fluid. Și nu există nimic în afara unei dezvoltări raționale, realiste... Nu am vrut nimic care să agațe sau să fie în plus sau să treneze. Totul trebuie șlefuit pentru ca rotițele să meargă unse. Evident, nu se întâmplă așa în viață, e realism, nu naturalism și rămâne o convenție, totuși.

E.P.: Cumva, deși finalul este neașteptat, privind în urmă poți înțelege motivațiile care au dus la răsturnarea de situație...

D.P.: Da, iar asta este o altă lecție învățată la cursurile de care îți ziceam: să pui spectatorul în postura de a revizita întreaga piesă și de a-și zice „Ahaa, era despre altceva, de fapt!" Asta și este definiția conflictului: ciocnirea a două interese contrare; doar că, aparent, acestea nu există, ele se dezvoltă cărămidă cu cărămidă.

E.P.: În ce măsură consideri că această dinamică dintre personajele tale - reprezentante clare ale unor generații și paradigme culturale diferite - se reflectă în lumea din jurul nostru?

D.P.: Personajele sunt luate din lumea din jur. Eu, cel puțin, nu le pot dezvolta dacă nu le fac o fișă biografică. Deci trebuie să știu despre personaje cine sunt, unde au crescut, care e backgroundul lor socio-cultural, care sunt relațiile lor de familie. Deci am construit toate acestea, evident bazându-mă pe ceea ce am văzut în jurul meu, dar și pe cărți și filme. A fost o chestiune compozită. Nu am luat și nici nu cred că poți să iei pe cineva efectiv din realitate. Eu am compus aceste personaje și, într-adevăr, de multe ori mi-au scăpat, de-asta am zis că le-am tot rescris. Cum zic toți scriitorii, și cum am descoperit și eu acum (ceea ce mi se pare fabulos, la 50 de ani sunt ca un copilaș care merge în curte și descoperă merele, cireșele...), ele au viața lor. Puse în anumite situații, vor răspunde - sigur, dacă sunt bine construite, bine articulate. Și atunci trebuie să le asculți. Iar după ce le asculți, trebuie să le împingi în tot felul de locuri în care ele nu vor să meargă. Mai ales în zona asta pe care o ating, care e fin erotică... la un moment dat chiar agresiv erotică. Apoi, într-un fel, am vrut și să îmi arăt recunoștința pentru oamenii cu care am crescut, în sens cultural: Brumaru, Manolescu ș.a.m.d.

E.P.: Anecdotele literare din piesă sunt deci inspirate din realitate?

D.P.: Da, sunt câteva istorioare în piesa mea, ca un fel de intertextualitate, pe care le-am luat din Bărbat adormit în fotoliu al lui Alex Ștefănescu. E vorba de anecdotica scriitoricească. Sigur, eu le-am rescris, nu puteam să le pun așa cum erau, pentru că nu îi aparțineau personajului meu. Așa că le-am rescris ținând cont de backgroundul, de vocea personajului. Dar tot ce povestește Alex s-a întâmplat, e veridic, confirmat și reconfirmat din terțe surse. Și mai este o chestiune importantă, sau, mă rog, interesantă. Cartea conține 25 de povestiri, eu am rescris vreo 15 pentru personajul meu, iar la final am rămas cu vreo 4-5. Și aici voiam să ajung: e foarte greu să tai, îți place atât de mult, dar știi că un spectacol cu două personaje nu poate să treacă de o oră și jumătate în condițiile astea. Și a fost ca și când m-aș fi tăiat cu lama pe piele. Foarte greu m-am despărțit de ce a trebuit să elimin din text. În plus, piesa mea a fost doar în proporție de 95% gata, dar am lăsat niște portițe deschise, pentru a-i vedea și pe actori, cum intră cuvintele în gura lor. Am rescris anumite părți, anumite replici, unele au venit de la ei și le-am inserat, pentru că am ținut foarte mult la fluiditate și la osmoza spectacolului. Cumva, dacă există asperități, chestii nefinisate, te pot scoate imediat din poveste. Și am avut noroc cu actorii ăștia fantastici. Pentru că toată acțiunea se petrece într-un lift. Și, după cum se vede în piesă, câte nu se pot întâmpla într-un lift, câte răsturnări... Iar aici ai nevoie de un anumit tip de actori, cu foarte multe straturi, foarte fini, foarte nuanțați. Și piesa asta, pe lângă faptul că este o piesă de idei, este o piesă de cuvânt. Fizicația apare doar la final, 15-20 de secunde. Dar cât de frumos este cuvântul, câte nuanțe conține! Cuvântul, în viziunea mea, deși ideea nu-mi aparține, are trei secțiuni mari și late: cuvântul este informație, cuvântul este estetică și cuvântul este Dumnezeu. Nici eu nu am știut exact unde mă duc, care sunt nuanțele. Pentru că poți să joci o tembeluță, sau o naivă... dar naivitatea nu este de un singur fel. Ce părere are naivul despre „bine", „dreptate" și „frumos"? Ce părere are despre Dumnezeu? Cu părerea aia ce facem mai departe, cum o livrează?

E.P.: Te-ai bucurat și de un privilegiu aproape unic, până la urmă, pentru că nu oricărui autor i se întâmplă să își vadă spectacolul cu actorii pe care i-a avut în minte când a scris piesa.

D.P.: Eu sunt încă bulversat de ce mi se întâmplă. Și îi doresc oricărui autor să stea la repetiții, să vorbească cu regizorul și chiar cu actorii. Pentru că e magic.

E.P.: Spuneai deci că ai modificat textul în funcție de modul în care a evoluat spectacolul...

D.P.: Da. Nu în mare proporție, însă l-am modificat. Când scrii, nu gâfâi, nu transpiri, nu te ridici, nu bei vin. Doar îți imaginezi toate astea. Iar forța imaginarului e minunată, dar când cuplezi pe realitate, vezi că sunt alte densități, că poate într-un anumit loc nu trebuia să fie atât de agresiv personajul, sau în altă parte e mai vătuit, pentru că trebuie să crească celălalt... E ca principiul vaselor comunicante.

E.P.: De ce ai optat pentru acest titlu care, pe lângă trimiterea la firma elvețiană omonimă,  are și o evidentă rezonanță istorică și culturală pentru publicul larg?

D.P.: Nu pot să spun că nu am fost puțin golan. Dar doar puțin, pentru că nu am vrut să fac din rațiuni de marketing chestia asta, departe de mine un astfel de gând, să suprapun spectacolul cu Lista lui Schindler. Dar am optat pentru Schindler o dată pentru că este relevant pentru piesă - prin celebra firmă elvețiană producătoare de lifturi -  și pentru că este un singur cuvânt. Apoi, trei la mână, pentru că are o forță... După cum ai văzut și în text, eu sunt foarte preocupat de cuvinte, iar „Schindler" are o forță: avem „sch", care nu e de limba română și sună straniu, urmat de „i" și „e", care sunt vocale închise, parcă forțate să iasă, aproape guturale. Și împreună creează o sonoritate fermă, oarecum în contradicție cu ce vei vedea la începutul spectacolului.

Dialog cu regizorul Dragoș Pop

Emma Pedestru: Cum ai configurat, alături de scenograful Cristi Rusu, spațiul scenic? Povestește-ne, te rog, și despre îngerașii de pe plafon.

Dragoș Pop: Am configurat spațiul prin multe povești. Am povestit foarte mult, cum se face cu un scenograf, și Cristi Rusu mi-a dat mai multe variante. Am plecat de la senzații. Voiam să fie ceva tare, robust, dar nu aspru. Să fie ceva metalic, high-tech, dar și cald. Am avut deci multe, multe discuții cu paradoxuri de tipul ăsta, pe care Cristi le-a înglobat. Mi-a arătat mai multe schițe, eu am zis „da, așa vreau să fie, detaliile să arate așa..." Totul se întâmplă într-un Aparthotel nou, din Mamaia. Și eu am avut la un moment dat o experiență în Statele Unite, când m-am blocat într-un lift într-un hotel de cinci stele. Și liftul ăsta avea niște vitralii pe tavan, foarte frumos pictate, un îngeraș, cu lumină din interior. Și avea muzică, un fel de lounge music.

E.P.: Ca și în spectacolul tău...

D.P.: Exact, și m-a șocat cumva. M-am blocat puțin, câteva secunde, dar mi-a rămas pe viață imaginea aia. M-a marcat și până acum nu am înțeles de ce m-a marcat. Dar îmi revenea imaginea asta, era o imagine senzațională. N-a fost frică, n-a fost panică, a fost așa, ca o îmbrățișare caldă.

E.P.: Datorită atmosferei din lift?

D.P.: Liftul ăla somptuos, hotelul de cinci stele... Dar aia m-a și șocat, că am văzut vitraliile pe tavan și mi-am zis: „Cum să faci așa ceva? Cine pune vitralii în lift? Ăștia sunt duși cu capul!" Eu venind din estul Europei, acum 20 și ceva de ani. Dar mi se pare o idee fantastică și, uite, cum se zice astăzi, „m-a impactat". Și n-am realizat de ce până mi-a venit ideea și mi-am zis că trebuie s-o folosesc.

E.P.: Apoi ați avut și misiunea de a decupa în așa fel spațiul de joc încât să fie vizibil și din laterale, să se adapteze rigorilor sălii studio.

D.P.: Ăsta a fost un alt challange, pentru că este puțin supradimensionat liftul. Aici am vorbit și cu domnul Măniuțiu, care mi-a spus că trebuie să am încredere în convenție, că funcționează dacă nu o distorsionezi prea mult. Și, dacă o distorsionezi, trebuie să ai un motiv pentru care faci asta. Nu puteam să pun un lift mic... Și am optat pentru versiunea asta, gândindu-ne, eu și Cristi, la dimensiuni, să nu ieșim totuși din realism, pentru că noi nu suntem obișnuiți cu astfel de lifturi. Și, ca să ne distrăm, ne-am dus la Grand Hotel Italia și ne-am urcat acolo într-un lift. Care, ce să vezi, avea exact dimensiunea asta. Deci e justificat, totuși. Apoi, a fost challange-ul mare să nu îl închidem, pentru că inițial îl închiseserăm, dar nu se mai auzea sunetul și se pierdea și contactul și așa mai departe. Și senzația era de claustrare, mult mai mult decât mi-aș fi dorit eu ca să pot să dezvolt firul dramatic și narativ exact în zona în care voiam eu.

E.P.: Povesteai la un moment dat despre contribuția actorilor la (re)scrierea personajelor. În ce măsură li se datorează forma finală a rolurilor?

D.P.: Contribuția lor a fost majoră, pentru că la ei erau carnea și osul și sângele. Și asta din cel puțin trei puncte de vedere. În primul rând, intuițiile actorului. Eu niciodată nu am negat intuiția actorului, nu m-am dus cu supra măsură peste el. I-am spus „asta e scena, asta se întâmplă, intri de acolo, ăsta e climaxul, ăsta e punctul de inflexiune...", dar dacă actorul mi-a spus „eu nu o simt așa", niciodată n-am zis „ba fă-o prima dată așa, că e bine, o să vezi, o să îți asumi." Deci i-am ascultat, intuițiile lor sunt infailibile, mai ales dacă ai încredere. Și ajungem la partea a doua: încrederea lor. Să nu uiți niciodată că ei își pun toată încrederea în tine. Ei sunt dezgoliți și vin cu tine, fiindcă tu știi drumul. Și eu zic: „Ba ia-o tu înainte!" Și ei merg cu sufletul deschis. Încrederea actorului nu ai voie să i-o pierzi niciodată, pentru că încrederea e singurul lucru care se pierde o singură dată. Și, în al treilea rând, trebuie să nu uiți niciodată că actorul nu e doar actor. Este actorul cutare, aici Ovidiu și Romina, este personajul - Alex și Ramona -, este binomul Alex-Ramona... Deci întotdeauna actorul e trifurcat cel puțin. Aici, dacă nu ai actori extrem de talentați, de consistenți și ajunși la maturitate, e foarte, foarte greu. Eu am lucrat și cu tineri și, într-adevăr, sunt oameni foarte talentați, dar nu le poți cere anumite lucruri, pentru că doar imaginarul nu e suficient. Trebuie și un pic de background, de viață.

E.P.: Cum a fost pentru tine, ca actor de formație, să faci acest pas în spate? Crezi că dubla ta calitate de actor și regizor te-a ajutat sau ți-a făcut misiunea mai grea?

D.P.: Cred că m-a ajutat. M-am străduit, și cred că mi-a reușit, să nu mă apuc să joc, să fac eu. Dau doar incipituri.

E.P.: Și îi lași pe ei să dezvolte?

D.P.: Da, pentru că dintre toți regizorii mari cu care am lucrat, nimeni nu s-a băgat din prima să joace. Fiecare are rolul lui, trebuie să lași actorul să dezvolte. Sigur, te apucă și pe tine să joci, dar de obicei nu o faci la fel de bine ca ei.

E.P.: Așadar, procesul de lucru în sine a fostul unul relaxat?

D.P.: Am avut o încordare bună, caldă. Să zicem că în accepțiune generală a fost relaxat și relaxant. Dar, de fapt, a fost extrem de costisitor ca resurse. În general, one-man-show-urile sau two-men-show-urile, în cazul ăsta, sunt extrem de costisitoare.

E.P.: Te referi la resursele psihice și fizice?

D.P.: Psihosomatice, da. Te seacă, efectiv. Ești încordat în fiecare secundă. Plus că ai de jucat textul ăsta, care nu e un text ușor. Ai văzut că sunt nuanțe și nuanțele nuanțelor. Nu intri în stări mari, intri în nuanțele stărilor mari.

E.P.: Cum speri să reacționeze publicul la tipul de umor sofisticat și nuanțat al spectacolului?

D.P.: Eu pur și simplu sper să reacționeze. Eu niciodată nu scriu gândindu-mă la public, nici stand-up-urile nu le scriu cu gândul la public. Dacă vrei să vezi lumea de la fereastra mea, te invit să o faci. Dar nu mă apuc să construiesc mii de ferestre. Oricum, eu sunt de 27 de ani în teatru și am văzut multe tipuri de public. Iar publicul clujean este foarte inteligent.