stage manager: Ioan Negrea
lights technician: Jenel Moldovan
sound technician: Marius Rusu
prompter: Alina Forna
Based on the eternal symbiosis between art and life, Heller's text is a demonstration of the power of theater in its often traumatic confrontation with reality. A team of actors is preparing a generic performance about war, and their performative frenzy gradually builds until the fiction assaults the last redoubt of the concrete world, which in turn struggles to re-establish its dominance over the stage. Kept on a short leash by the intransigent presence of the Major (Ovidiu Crișan), through the intermediary of the hesitant Captain Starkey (Ionuț Caras), all the actors in the squadron know that it will be their turn to fly kamikaze planes over randomly selected cities, which must be destroyed for unknown reasons dictated by the enigmatic laws of war. Order and discipline, however, are dynamited by Sergeant Henderson (Matei Rotaru), who simply refuses to play his sacrifice after the seemingly real disappearance of a fellow cast member. Director László Bocsárdi explores the ambivalence of the theatrical act, exposing the fragility of our condition as spectators, not only in relation to the stage fiction, but especially to the present next to us, from which we have learned to detach ourselves "like at the theater." In a dynamic staging, full of dark humor, the story of the actors lost in the roles of soldiers makes us as an audience responsible of a history that besieges us.
Atmosfera, ambiguitatea scenică glisează între teatrul absurd (modelul Arabal cu Picnic pe câmpul de luptă e evident) și stereotipiile cazone tip Biloxi blues de Neil Simon. Joseph Heller a avut din cine să învețe. Rigiditatea cazonă, chiar dacă ridiculizată, trimite într-o oarecare măsură și spre ambianța concentraționară din Deșertul tătarilor al lui Buzzati. Între aceste dimensiuni stilistice se desfășoară jocul dublu al actorilor: 1) ca actori, 2) ca personaje. Ieșirile și intrările în rol, în mod deliberat și semnificativ, mai ales ale lui Ionuț Caras, ferchezuit în Căpitanul Starkey, tuns scurt, suplu și robotizat, deschide orizontul receptării spre dezbatere și analiză. Trebuie spus că replicile sunt țipate, nu rostite de persoane umane, ci de niște manechine în acută stare de robotizare. Ionuț Caras devine uman numai când se adresează direct sălii repetând că totul e doar teatru, înscenare și spectatorilor nu li se va întâmpla nimic rău. Deocamdată. Pentru că după bombardarea unui Constantinopol fictiv, urmează Chișinăul, tot fictiv, ales aleatoriu, că așa le-a cășunat unor comandanți superiori, desigur invizibili. Din rațiuni politice, militare? Ce contează! Apoi urmează… Nu se știe cine. Nouă, în sală, ne asigură Ionuț Caras, nu ni se poate întâmpla nimic rău. Răul cel mare i se întâmplă tot lui, în dublă ipostază: cetățean al lumii și tatăl fetei încorporate pe care o trimite la moarte. Ingenioasă multiplicare a personajului-copil trimis la moarte de generația adultă. Sânziana Tarța în dublu rol: menajera, iubita lui Starkey, femeia care face gogoși și fiica lui Starkey, cea care își țipă disperarea încercuirii în circuitul morții. Tot un revoltat împotriva sistemului este Henderson / Matei Rotaru, dezertor nedispus să moară în cadrul unei misiuni comandate de Maiorul / Ovidiu Crișan reprezentant suprem al ordinii cazone gata să omoare pe oricine încalcă ordinile militare.
Am bombardat New Haven este povestea scriitorului american Joseph Heller, autor al celebrei cărți Catch-22. Bazată pe experiența personală a autorului, căpătată de acesta în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, piesa a fost tradusă de Ramona Tripa și regizată de László Bocsárdi. Spectacolul montat pe scena Teatrului Național Cluj-Napoca este pledoaria pacifistă obișnuită, by the book, a anticonflictului militar, acum tratată în cheie metateatrală, adică presărată cu solilocvii și monologuri artistice menite a dezvălui capcanele și dificultății conceperii unui spectacol. În acest demers, publicul este luat nu doar ca simplu martor, ci este pus sub directă acuzare pentru greșelile superficialității și a gustului său pentru facil. Deși numele orașului este real, pentru a da fiori oricărui trăitor, din orice colț al pământului (globul pământesc fiind, de altfel, azvârlit între protagoniști, sub formă de minge plutitoare, într-un remake al scenei Dictatorului lui Chaplin), simbolistica sa este imaginară, "haven" traducându-se prin liman, refugiu, adăpost, ceea ce nu de multe ori se asociază, deloc greșit, cu paradisul (precum în expresia "paradis fiscal", provenită de la aceeași paronimie, îndeosebi trecută asupra semnificației sintagmei traduse). Rezultatul este cel al unui avertisment adresat omenirii: atenție, până și Raiul poate fi bombardat.
Iulia Vucmanovici, Alterități. Ziua 1 - Cântece de speriat frica și Am bombardat New Haven la Întâlnirile internaționale de la Cluj, 2024, LiterNet.ro
De la început accepți convenția, la umbra coregrafiei războinice (Noémi Bezsán), cu acele mărșăluiri amenințătoare, pline de ridicol. Actorii acceptă rolurile ca pe o fatalitate din care nu se mai poate evada. Uneori se produce „ieșirea din ramă" prin câte un monolog explicativ, deoarece actorul-personaj simte nevoia să respire, devoalând sau interogând. Asistăm la un slalom obositor joc-real-amenințare, urmăriți de reflectoare-proiectoare războinice, care te transportă urgent într-un posibil real al atrocităților ilogice (decorul: József Bartha).
Așadar, spectacolul Am bombardat New Haven este mai mult decât o simplă prezentare a unui război. Este vorba despre un avertisment adresat omenirii, despre un urlet al iubirii care de multe ori moare în fuga noastră după lucruri materiale.
László Bocsárdi a reușit un spectacol-manifest, în care ridicolul, derizoriul, tragicul se contopesc, o comedie neagră în care actorii se pot revolta împotriva rolului atribuit. Dar oamenii se pot revolta împotriva destinului? Pentru că, după cum sună cinica replică, doar la teatru ne prefacem că murim în război, nimeni nu a murit vreodată în vreun război adevărat!?
Grupul de soldați care se află în centrul piesei, dar și conducătorii lor sunt prinși ca într-un insectar de ordinele venite de mai sus, cu vaga senzație că libertatea le e anulată constant de absurdul misiunilor pe care trebuie să le execute (cum ar fi bombardarea orașului Constantinopol, care nu mai există). Singura care are îndrăzneala de a demistifica regulamentul militar absurd este o femeie, Ruth, un fel de Mutter Courage mult mai tânără care îndrăznește să spere într-o schimbare. Sânziana Tarța face să se simtă dincolo de alura grotescă a personajului, întărită prin machiaj și costum, o energie capabilă să mute munții din loc. Ea crede în posibilitatea de a ieși din cursa paradoxală în care bărbații din jurul ei se complac, nu din eroism, ci din anxietate. Ce suntem noi fără război, par ei să se întrebe, perpetuând acest joc dement, ca niște copii inconștienți, incapabili să-și asume cu maturitate stoparea violenței.
Joseph Heller s-a născut în 1923, în Statele Unite ale Americii, într-o familie de evrei ruși. Este cunoscut mai ales ca prozator și ca autor al romanului satiric Catch-22 (1961), un punct de referință al literaturii secolului XX.
Experiența de pilot în Al Doilea Război Mondial i-a insuflat o atitudine antimilitaristă fățișă, care se reflectă în opera sa literară și care i-a asigurat celebritatea pe fondul tensiunilor din inima societății americane în perioada Războiului din Vietnam. De-a lungul vieții a continuat să scrie și să publice romane în care satiriza clasa de mijloc, deși niciuna dintre scrierile sale nu a mai atins vreodată succesul romanului de debut. A semnat, de asemenea, scenarii de film și piese de teatru, printre care o dramatizare omonimă după Catch-22.
Scrisă în 1967 și având premiera pe Broadway un an mai târziu, Am bombardat New Haven este, poate, încununarea ambițiilor dramaturgice ale autorului, reflectând preocuparea continuă a acestuia pentru tema războiului, filtrată aici prin același tip de umor absurd care l-a consacrat.
Heller a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură în 1971. În 1998 a publicat un volum de memorii care detalia, printre altele, experiența sa din război. A murit în 1999, după ce terminase un ultim roman - Portrait of an Artist, as an Old Man (Portretul unui artist la bătrânețe).
Am bombardat New Haven este o piesă satirică anti-război, scrisă în 1967 de autorul american Joseph Heller, la șase ani după publicarea romanului-fenomen Catch-22. Exploatând metateatral granițele instabile dintre artă și realitate, această comedie neagră se constituie pe alocuri ca un dialog cu publicul, reprezentant direct al unei societăți iresponsabile, ce conduce o lume tot mai instabilă, în care războiul este minimalizat sau chiar glorificat. Montat pe Broadway în 1968, textul a generat răspunsuri rezervate în rândurile criticii, cu toate că anumiți comentatori au intuit imediat potențialul dramatic al structurii sale pirandelliene.
Henderson, personajul principal, este un actor oarecare, împăcat cu destinul lui artistic. Alături de colegii de trupă, acesta își pregătește rolul într-un spectacol despre o escadrilă ai cărei membri sunt sacrificați în bombardamente lipsite de discernământ, adesea frizând absurdul. Deși inițial își face datoria fără ezitări, dispariția aparent reală a unui partener de scenă în urma unei astfel de misiuni îl determină pe protagonist să reconsidere certitudinea delimitărilor dintre teatru și viață.
Jucată pentru prima dată în română, comedia neagră a lui Heller a mai fost pusă în scenă în limba maghiară la Teatrul „Tamási Áron" din Sfântu Gheorghe, în regia lui Attila Seprődi, cu cinci decenii în urmă.
A talk with director László Bocsárdi
Emma Pedestru: How did you come to this text, less known to Romanian audiences? László Bocsárdi: Sometime in the 1980s I read J. Heller's novel Catch 22 (written in 1961), which has a special humor, a particularly sarcastic humor - which can be considered a precursor of the Monty Python phenomenon - about the militaristic politics of the US at that time, which also had a strong impact on me. At that time, like today in fact, we were very impressed by the progressive anti-capitalist, anti-Stalinist movements, which in 1968 led to the student revolution in Paris and the Prague Spring and which produced movies like Hair and Jesus Christ Superstar and others. A year ago, when we were discussing what play to stage at the National Theatre in Cluj, my friend Bartha József, the set designer with whom I have been working since the beginning of my career, reminded me that there was a play by Heller that was very close in theme, style and language to the novel. Re-reading the text, I found it very relevant again. The recent political events in Europe related to the growing influence of far-right movements, the wars in Ukraine, the Middle East etc. and especially the cynical, indifferent way in which, under the influence of the media, most people react to the news of the daily killing of thousands of innocent people made me choose this text.
E.P.: What is the importance of the meta-theatrical dimension of the text for you and how did you explore it in your directorial work? L.B.: Somehow - as one of the actors of the National Theatre in Târgu-Mureș told me not long ago - I am or have remained a teenager, a rocker, so everything that has to do with the suffering of people who are powerless in the face of situations controlled by others, by "unknown forces", touches me deeply. Simone Weil says that a good text gives rise in us to the unanswerable question: "why does this happen to us (humans)?" Every complicated, dead-end, unsolvable situation (as Ionesco characterizes good texts) that life throws us into is, of course, complex, with so many unknowns that no one can understand all the possible connections. A text that with a few elements (as few as possible) manages to present such a complex situation makes us anxious and I think it deserves to be staged. Heller's intention is clear to me. On the one hand, the dictatorship of a demented political leadership (which unfortunately springs up from time to time in different parts of the globe), on the other hand the ambiguous character of Captain Starkey, the prototype of the conformist citizen for whom the most important thing in life is convenience, lead to the very frightening ending of the story. Around this problem I sought to build our show.
E.P.: What power does theater still have today in the face of world wars? L.B.: Of course, one could ask the question "what power can theater, and art in general, have today in the face of war?"Or, to put it another way, in this world of ours, can the extremely powerful manipulative force of the media at the beck and call of the political classes still be neutralized in any small way by art? I can only answer "yes", otherwise everything I do, everything I undertake, would be superfluous. Another question is, I think, unavoidable: do the people who come to the theater, today's spectators, still need (as they did before the '90s) theater to have something to say about morality, humanism, hope, or do they come to the theater simply for the spectacle, just for the fun, "to get as intoxicated as possible to forget about our problems"? I am under the impression that this need is once again being born, if only for a small section of the population. Art, in general, also has the function of alerting people to what is being prepared against them.
E.P.: What is the symbolic significance of Henderson's refusal to play his sacrifice in the historical context in which we find ourselves? L.B.: Henderson is, if you like, a kind of profane variation on the theme of the Savior, or rather Hamlet. He clearly sees that "the world is off its hinges" and gives voice to that. But our character lives in the 21st century, when words of warning no longer have an impact, the crowd remains indifferent. Henderson, on the other hand, is not a prince, he doesn't have Hamlet's freedom of movement, there is no way he can do anything to change the facts of the matter. He, realizing that, apart from the only woman in the story, there is no one else to join him or save him, tries to break out of the structure on his own, which of course cannot be tolerated by the Powers That Be, because that would set an undesirable precedent. For as long as the world has existed, this type of character has been doomed, but, as in the past, we are in acute need of his sacrifice today, because he personifies our desire to call things by their true names, to be honest with others and with ourselves and to change the course of things.
E.P.: What effect would you like this performance to have on the collective and individual consciousness of the audience. L.B.: I would rather speak of my hope that these issues around which our show is built will not bore today's spectator. Of course, the effect will also very much depend on how we manage to perform the show, how authentic we are on stage.
E.P.: Although completely different structurally, Our Class also raises this problem of humans subjected to an absurd power over which they have no control. Did you perceive a connection between the two plays? L.B.: Of course, the two texts, although they have different stories, are related in that they both speak of a situation where "the world is off its hinges" and in that both texts try to wake us up to the cruel reality we are in and that we all have our share of responsibility for what is happening on our beloved globe.
E.P.: What was it like working with the National team again? L.B.: When I was directing Our Class, I was very impressed with the team of the Cluj National. They were all very motivated, open, with the right artistic means to express their empathy with one of the most tragic moments of the 20th century. It was inevitable that the show would have the impact it had. When I returned to Cluj, with actors in the cast with whom I have never had the opportunity to work before, at first I had the impression that, unfortunately, these are different times, that the way of looking at the function of theater is not the same. Now, when I have come to the end of the work, I recognize that I was wrong. I can't not mention that the "thaw" took a little longer, but in the end I think the chemistry between us started to work again. My guildmates here, both the actors and the technical stage service staff, seem as open and committed as they were before. They want what they do to have not only an artistic, but also a human stake. I hope that this will also be reflected in the new show, for which I wish as open and large an audience as possible.
