https://fundatiamarinsorescu.eu/

The poet, playwright, prose author, essayist and translator Marin Sorescu was born on February 29^th 1936 in Bulzești (Dolj). He began his education in Bulzești, his birthplace. Then, he attended the "Bulzești Brothers" High School in Craiova and the Secondary Military School in Predeal, and graduated in 1954. In 1955, he became a student at the Faculty of Letters in Iași and, after graduation, moved to Bucharest. In the capital, his ascension in the literary world was quick. In 1964, he published his first volume, Alone Amongst Poets, which addressed "the premature mannerism of certain poets and some of the clichés of contemporary poetry in general" (Mihaela Andreescu, Marin Sorescu - instantaneu critic / Marin Sorescu - Critical Snapshot). The volumes in the cycle La lilieci (1973) are also well-known. In these texts, Sorescu creates a poetic universe starting from a cemetery with the same name. Eugen Simion has written that "making intelligent and inspired use of his fine, demystifying irony, Marin Sorescu introduced postmodernism in Romanian literature precisely through the cycle La lilieci". His work has been translated in the United States, Canada, Mexico, Brazil, Columbia, India, England, Germany, France, Greece, Sweden, Italy, the Netherlands, Spain, Portugal, China, Singapore, Russia, the Czech Republic, Slovakia, Serbia, Macedonia, Bulgaria etc.

He has written comical and satirical prose (the novels Three Front Teeth, 1977; A Vision of the Burrow, 1981), essays (Theorising the Spheres of Influence, 1969; Insomnia, 1971; A Fateful State, 1976), literary reviews (Take it Easy with the Piano Down the Stairs, 1986, for which he received the "George Călinescu" Award and the Literary Criticism Award of the Writers' Union), interviews on poetry. He has translated Boris Pasternak's poetry (in the volume Lyrical Texts). He has also published children's literature. Marin Sorescu has mainly written poetic-parabolic plays, which continue the tradition of absurd theatre, especially in the trilogy The Thirst of the Salt Mountain (a collection of plays which received the Dramaturgy Award of the Writers' Union in 1974), which includes the plays Iona (1968, the Dramaturgy Award of the Writers' Union, the Academy Award), The Sexton (1970) and Riverbed (1973).

The Sexton represents the tragedy of the artist consumed by the flame of his own creativity, whose only legacy is a collection of impalpable ruins, "words written on walls". The author sometimes tackled contemporary theatre - in Nerves Do Exist (1968), historical theatre - in The Third Stage (1980) and The Cold (1976) 0r comedy - in Cousin Shakespeare (1988), whose "biting irony" is "borrowed" from his own poetry. For Valentin Silvestru, Marin Sorescu was "the creator of ontological tragedy, historical tragicomedy, the modern Romanian ritualistic drama, the monodrama".

His plays enjoyed exceptional acclaim. They were translated and performed in Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhagen, Geneva, Naples, Helsinki, Dortmund, Warsaw and Port-Jefferson (US).

He was a member of the Romanian Academy (since 1992), the Mallarmé Academy in Paris, the European Academy of Sciences and Arts in Venice, the Florence Academy of Art, Science and Technology. 

He was editor-in-chief of the literary magazine "Branches" and the president of the Writers' Union in Craiova.

In his political career, he was Minister of Culture between 1993 and 1995, without any political affiliation, as part of the Văcăroiu cabinet. He has received multiple awards in Romania, including the Academy Award (twice) and the Writers' Union Award (six times). In 1983 and 1992 he was nominated by the Romanian Academy for the Nobel Prize in Literature.

He was also known for his passion for painting. He had numerous exhibitions in Romania and abroad.

He died on December 8^th 1996, in Bucharest.

Bibliography:
https://fundatiamarinsorescu.eu/fundatie-2.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu

https://cipriandemeter.ro/2022/02/07/un-timp-prea-scurt-si-amintiri-mari-despre-marin-sorescu/

Marin Sorescu, Ieșirea prin cer, Bucharest, Eminescu, 1984

By Eugenia Sarvari

The Sexton was written in 1970 and is a part of the trilogy The Thirst of the Salt Mountain (a collection of plays which received the Dramaturgy Award of the Writers' Union in 1974), which also includes the plays Iona (1968, the Dramaturgy Award of the Writers' Union, the Academy Award) and Riverbed (1973). 

In Obsesia Paracliserului [The Sexton's Obsession], Eugen Simion provides an in-depth analysis of the play: "The Sexton begins with a period of waiting. This vigil takes place in a cathedral where a curious individual, who seems to have descended from an El Greco canvas, stands still, like a holy figure, holding a candle in his hand and staring at a door which never opens. He already understands the uselessness of his gesture (‘nobody comes here anymore'), time has become empty for him, it doesn't flow anymore, so that his waiting seems to be a reflex from another life (...) The sexton has long buried himself in this new cathedral, which he is trying to cover in the soot of his faith (...) [He] has locked himself up inside an illusion (...) a voluntary sort of loneliness, inside an idea (a belief) from which he is in no rush to escape! There is only one attempt to find freedom, but the route is ascensional, spiritual (...) The strange sexton, willingly isolated in a forgotten cathedral, zealously fulfils a majestic, useless mission; he wants to cover the walls in candle soot, to make them seem worn out, old. A lot of faith and effort go into his work. All the while, the sexton is conversing with the saints in the murals, but his discourse combines various narrative planes, ages, situations. The project is difficult, almost impossible, and, due to its gratuitous nature, sublime (...) the sexton is the hero of an illusion, which he lives out as realistically as possible, in real life. He believes in his mission and he will complete it, no matter the sacrifice. When the last candle is extinguished, he sets his own clothes on fire (...) so that he can complete the last wall, which has remained untouched by candle soot. The sexton has become a pyre, his body has been burned by the fire of his faith, and the last line shows he is finally at peace: ‘I will let it burn... till the end... For my soul... For my soul' (...) Watching over a church which nobody visits is a more powerful sacrifice than lying down on a nailbed or fasting on bread and water for a long time (...) Striving to cover a cathedral in soot means giving it a history, a tradition, taking a symbolic object (the cathedral) and providing it with an age, attesting the passage of time and its durability (...) The Sexton proposes a solution in the battle between (...) humankind and existence (...) it is the spiritual solution (...) in The Sexton, the drama unfolds in the inner, spiritual world".

In his book, Aventura dramei românești [The Adventure of the Romanian Drama], Justin Ceuca writes about "the search for God as a literary theme", as well as "the hope of human salvation". In The Sexton, "one can reach divinity through ascension, through sacrifice". In the play, the "symbol of the candle, of fire" indicates "purification, the destruction of sin", as well as "sacrifice". "Through fire" - writes Justin Ceuca - "everything material is sacrificed; all that is left is the smoke, while the spirit, light and fire are set free, ready for ascension". The sexton "is the candle-man"; "to walk down his path and fulfil the symbol, he sets his own clothes on fire; he is burned alive, he is a pyre". "Through his labour and through his gesture, he has sanctified himself, he is with God, he has become more like God. When his body was consumed by the fire, so were his doubts, his lack of faith, the hell within". "This is why he is trying to cover the walls in soot: this way, the cathedral is ennobled through faith, it gets a history. The sexton becomes a dramatic character precisely through his internal conflict. He oscillates between faith and doubt, he is looking for God, but he doubts he will ever find him. However, he perseveres, his faith is stronger than that. The plot also advances, turning into a parable. The hero is the last sexton, the cathedral is the last one built. The solution for the salvation of humankind, the way out of hell seems to be faith itself, even when it involves suffering".

Bibliography:
Eugen Simion, Scriitori Români de azi, vol III, Bucharest, Cartea Românească, 2020
Justin Ceuca, Aventura dramei românești, Cluj-Napoca, Dacia, 2005

By Eugenia Sarvari 

Nicolae Coande
Paracliserul
Note la o capodoperă

„Aici nicio lumină n-a ajuns în cer” – iată sentința poetic-definitivă cu care poate începe orice capodoperă literară. Iar „Paracliserul”, monodrama publicată de Marin Sorescu în 1969, trece proba timpului, în pofida desacralizării lumii noastre.
Un om stă la ușa unei catedrale uitate de timp și așteaptă un om, dar nimeni nu va veni. Vorbește atunci singur sau cu lumânarea cu care va afuma locurile pe unde duhul acesteia nu a pătruns încă. Să vorbești cu flacăra este visul oricărui artist. Paracliserul există în acest loc părăsit de om fără să știe când a căzut aici („m-am pomenit cu lumânarea în mână”) și nici pe altcineva n-a văzut intrând. E captiv într-un topos cândva sacru pe care-l iubește, prizonier predestinat al tăcerii absolute, autoritate care-și dă singur canonul. Solitar și autoironic („nu mi-a zis nimeni să fiu paracliser”), în vocea acestui voluntar elegiac simțim o tonalitate eminesciană, cea din „Sărmanul Dionis”: „Sunt slăbănog ca o furnică, dar forța mea crește înspăimântător pe altă planetă. Și sunt Dumnezeu acolo – fără să știu.” La limita blasfemiei se află naivitatea pură, dar nu vine nicio pedeapsă din înalt. Undeva, căutând harul, pare să intuiască: „Eu cred că vine pe jos…”.
În fraze sacadate, inspirat de un duh al mântuirii și al saltului în gol, Paracliserul exorcizează blestemul tăcerii absolute, pune contur din lumânări exilulului într-o catedrală părăsită de oameni, scufundată în eternitatea oarbă. Atâta că în „Sărmanul…”, personajul visător care gândește universul (într-o coajă de nucă) simte prăbușindu-se catedrala sa de imagini și gândiri, în vreme ce, mai lumesc, plin de funinginea lumii, omul cu lumânări își urmărește neîncetat țelul: acela de a îmbătrâni cu amintiri zidurile până unde vocea sa atinge cupola infinitului.
Poate cel mai rafinat diagnostic pus piesei îi aprține lui Ion Vartic, care la doi ani după apariția piesei în volum a sintetizat remarcabil „provocarea transcendenței” întreprinsă de personajul aparent abulic al lui Sorescu: „Erezia Paracliserului are accente blagiene, iar viziunea divinității amintește tulburător de o imagine a Iliadei…” (Tribuna, nr. 6, 1971). Majoritatea replicilor din piesă sunt sentențe memorabile, amprentate sorescian într-un spațiu unde ecoul poate fi la fel de memorabil, ca și când ar fi gânduri autonome care se rostesc singure: Cum trece timpul! Sfâr! Sfârrr!; Amăgim și noi cum putem; Respirația noastră… o respirație fără comentarii; Crăpăturile sunt vii; În gura fiecărui mort se află o pâlnie pe unde se toarnă mister din univers; Eu, oricum, sunt o singură generație; Îți intrăm în ochi, Doamne, vezi-ne!, Toată viața mi-am visat să luminez o aureolă – doar o parte din perlele poetice ale acestui poem dramatic intens.
Replici scânteietoare făcute anume să suplinească lipsa Celuilalt, o flamă a cuvintelor ce iluminează catedrala interioară a Paracliserului – cea care, în fond, trebuie cucerită și sfințită de un gând ultim. Este piesa unei mari absențe și a unei aspirații: să mănânci lumină la Cina cea de Taină.
Din Galeria marilor actori români, Claudiu Bleonț îmi pare cel mai nimerit (deloc întâmplător) să facă un rol pentru care are toate datele: pregătire spirituală, carismă, vocație inițiatică, toate acele calități care fac portretul unui actor pregătit să sondeze cele de sus și cele de jos. Un alchimist care transformă materia cuvântului în lumină celestă.

Claudiu Bleonț și destinul polimorf al Paracliserului

Ștefana Pop-Curșeu: De multe ori, vorbind despre aducerea pe scenă a Paracliserului lui Marin Sorescu, ai rostit cuvântul „destin“, afirmând că a fost un straniu destin pentru tine apropirerea de acest text și reluarea lui în mai multe formule.

Claudiu Bleonț: Destinul... da, cu rezonanțele lui. Cred în destin. Am avut această vibrație, la 60 de ani, exact înainte de pandemie, am început să fiu obsedat, să simt că există un fir roșu, de rost, în existența mea. Cu patru căsnicii și un copil făcut la 54 de ani, cu locurile pe unde am jucat și cu ce am jucat, toate rolurile... există o legătură nevăzută. Lao Tse spunea că e așa o țesătură densă, prin care nu poate aluneca nimic și o zice și Einstein: un ceasornicar imens cu articulare perfectă... Și începeam să fiu obsedat de cuvântul destin, de existența acestui rost. Și la câteva săptămâni, văd un intreviu cu Andrei Pleșu, care spunea că s-a retras din viața publică și că are o temă predilectă: despre destin. În timpul pandemiei, i-a ieșit cartea. Eu, în acele momente, eram în Beliș, aici, lângă Cluj, în politică. În campanie, cu Tișe, cu Boc... am ieșit până la urmă pe locul doi, am rămas consilier local, dar mă rog, atunci, la un Secret Santa, eu mi-am dorit cartea lui Pleșu, am primit-o și am citit-o de Crăciun. În două zile era macerată, atomizată în mine, după care am mai luat-o de vreo două ori la răsfoit. Am găsit răspunsuri acolo... iar Liiceanu și Pleșu spuneau că se abat înspre acest subiect pentru că este tema fundamentală a Omului.

Și uite, o altă rezonanță: tatăl Mamei mele a fost preot în comuna Ceptura. Și în text, la început, Paracliserul spune: „M-am pomenit cu lumânarea-n mână și cântând «Veșnica pomenire!»“, iar eu de copil mă țineam după bunicul mai pe la toate slujbele, și tăiam anafura în altar... dar bunicul a vrut să mă scoată cu hainele alea aurite, cu sfintele daruri, și mi-a fost frică de ritualul acela. Am preferat să stau acolo cuminte, să mănânc anafură și să ascult slujba în altar. Și îmi plăcea foarte mult, la slujba de înmormântare, cântecul pe care îl cântam „Cu sfinții tăi, fă odihnă Hristoase, sufletele adormiților...“ L-am pus de altfel în varianta de la București, dar aici, spun doar „Veșnica pomenire” și merg mai departe. Fratele bunicului, arhimandrit Calist Rădulescu a fost starețul mănăstirii Cheia, iar eu am copilărit în mănăstire. Și a trebui să parcurg atât de mult timp, ca acum să se rotunjească o vecinătate în celulele mele, între dimensiunea ortodoxă de slujire a lor și tot ce am slujit eu, prin teatru, ca actor.
 

Ș. P-C.: De ce acest text la Cluj?
 

C. B.: Cum spuneam, destinul. După ce am citit cartea lui Pleșu, un clujean, Marius Bodochi, prietenul meu de zeci de ani – noi cunoscându-ne pentru prima oară în Cluj, pe vremea când era căsătorit cu Mela Ursu, iar eu venisem în turneu cu Teatrul de Stat din Petroșani, prin ’84-’85 – mi-a propus rolul Parcliserului la Teatrul Dramaturgilor Români, cu regizorul Marcel Țop. Și așa am făcut spectacolul care a avut premiera anul acesta, în 15 ianuarie. Eu m-am smerit, și de când m-a chemat Marius Bodochi am fost întru slujirea textului lui Marin Sorescu. Acolo, împreună cu echipa, am născut un spectacol... La început, eu nu am vrut și nici nu știam dacă pot să învăț textul. Îmi propusesem să-l înregistrăm și doar din când în când să spun câteva ceva și să fac acțiunile, pentru că de fapt aici sunt gândurile personajului... dar astfel m-am îmbibat de sensul lui...

După care un alt clujean, Mihai Măniuțiu, mi-a făcut această onoare să mă invite la Cluj, cerându-mi o altă montare. Și da, sunt slujitorul acestui text în formulă de Paracliser, pentru că aici nu s-a jucat niciodată și sunt deosebit de onorat să mă aflu în Teatrul „Lucian Blaga“, unde se va auzi Sorescu, unde publicul clujean va auzi o rezonanță spirituală între sud și nord. E Blaga și Sorescu. Eu nu credeam că se poate pune Sorescu. Abia la 54 de ani m-am îndrăgostit de Sorescu. Până atuncim l-am evitat. Dar era aniversarea lui Sorescu și eu lucram la Craiova într-un proiect și Cornișteanu m-a rugat să facem o lectură din Sorescu, iar eu am spus că trebuie să văd, să aleg ceva... și am descoperit niște rugăciuni de-ale lui... fabuloase. Și mi-au intrat în repertoriul meu personal, câteva poezii care mi-au devenit de suflet și le port mereu cu mine. Ca în cazul lui Blaga, la care, în poezia Liniște, găsești exact ce spune Sorescu în Paracliserul. Și nu face decât să reamintească ceva ce zace oricum în noi, numai că noi nu-i dăm timp acestei rezonanțe interioare. Oare viața are sens? Dar de ce m-am născut, de ce trăiesc? De ce mor? ... Nu, nu... să-mi iau mașină? ce bani am? ce gacică? unde-mi fac vacanța? ... Dar tot acolo undeva, clincăne tăcut această întrebare, frisonul ăsta..
 

Ș. P-C.: Și cum este această nouă formulă clujeană a Paracliserului?
 

C. B.: Este un cu totul alt Paraclisier. E cel al echipei Andrada Chiriac, Sebastian Gherman și Claudiu Bleonț, cu elementul activ care e Teatrul Național din Cluj, spațiul acesta extraordinar. Un spațiu care ne-a inspirat profund. Cu construcția Andradei, dimensiunea amplă a scenei, aici noi folosim o ieșire din fosă, ieșirea din tenebre... e o ascensiune în acest spectacol, și de aici am glosat împreună toți trei asupra sensurilor din text care prind contur specific în Cluj. Deci este același text cu două viziuni total diferite, în două spații total diferite, povestea Parcliserului, însă, textul lui Sorescu este același. E o dorința a mea, care s-a născut pe parcursul memorării, a înțelegerii și a respectului câștigat, de reverență totală vizavi de o lume conceptuală infintă, cu o limbă română bijuterie. Pentru mine, Paracliserul este coloana infinitului în formă teatrală, în formă de monolog.
 

Ș. P-C.: Din câte am văzut la repetiții, tot a propos de spațiu, scena mare s-a transformat de fapt în cupola catedralei, suntem cu toții sub această cupolă, inclusiv spectatorii, foarte sus, și auzim împreună „tic-tacul lucrurilor“ cum zice Sorescu. Cum e ralația asta cu timpul?
 

C. B.: „Sunt făcut din goluri care intră în rezonanţă cu lumea, dând nişte ecouri grozave, [și aici întră în rezonanță și cu Blaga]. Sau dintr-o serie de păcate, uitate, iertate, capitale, care intră în rezonanţă de câte ori răsare luna”, spune Paracliserul... Și a fost lună plină acum câteva zile, și nu știi prin ce am trecut eu... am visat că mi s-a furat bicicleta, iar pentru mine, care nu conduc, nu am mașină, carnet, bicicleta e ca mătura unei vrăjitoare... și mai am un Golden Retriever, dar eu am visat că aveam un cal alb, un mânz alb, și am început să caut semnificația acestui lucru, și sufeream și mă gândeam cum am putut fi atât de neatent să-mi rătăcesc, să-mi pierd eu bicicleta.... deci da, timpul, golurile, și mai e ceva: vârstele. Un câștig firesc și normal, nu suntem niciodată la aceeași vârstă. Lucru spus în multe poezii, în multe literaturi.

Acest Paracliser clujean este un moment al unei alte vârste ale mele cu textul lui Sorescu. Și dacă o să-mi dea Dumnezeu și dacă-mi dă destinul să-l slujesc de încă douăzeci de ori, în alte spații, el de douăzeci de ori va fi altfel. Pentru că și noi ne schimbăm. Viziunea de la 18 ani, 20 de ani, nu mai e cea de la 30; la 40 ai altceva, la 63 altceva...
 

Ș. P-C.: Și de la o zi la alta se schimbă... și catedralele se schimbă. Fiecare teatru e o astfel de catedrală...
 

C. B.: Foarte frumos!... păi, da, și în câți ani se fac, se înalță catedralele... mă și uitam la catedrala asta a voastră, din spatele teatrului, și mă gândeam la fiecare timp, fiecare epocă ... exista cred încă de pe vremea lui Ceaușescu, și se ridică încet, încet... e o catedrală, nu se mai fac catedrale, e o catedrală aproape uitată... Și aici este vorba despre om. Se poate regăsi aici și un actor... Păi ce a făcut el? „Am făcut fum Doamne..“. El se smerește pe sine: „...îți mulțumesc pentru fum...“ Se vede că și Sorescu avea o adâncă smerenie...

O să deschid aici o paranteză: Eu am făcut liceul german. Și eu, miculuț fiind, la școală și cu primele îndrăgostiri, acolo pe la 12 ani, am început și cu versificările, să scriu și eu ceva, am intrat în cercul de poezie, mai desenam, și a venit la un moment dat Marin Sorescu, la noi la liceu, cu soția sa. Eu aveam în casă La Lilieci. Și eu eram, așa cum ți-am mărturist, și în faza aceea cu mănăstirea, biserica unde slujea bunicul, nunți și botezuri, înmormântări, și aveam așa o muzicalitate în cap cu privire la subiectul acesta. Și deschid eu La Lilieci, îl răsfoiesc, înainte de întâlnire, dar l-am pus repede la loc, pentru că aveam în minte versuri, lacul codrilor albaștri... și din astea... Și ajung la școală, l-am privit, l-am ascultat, nu știu ce am gândit, dar eram mesmerizat. Și m-am intors acasă și am deschis din nou La Lilieci, și când am citit „Noe, mă Noe, vino până la gard să-ți spun o vorbă...“ mi-am spus: „Parcă înțeleg ceva...“ Și l-am pus la loc... În timp am ajuns la asta: „Ce mai faci, Doamne? Ce mai faci ?“ Uite, Dumnezeu, aici, peste tot... „Ce-ţi mai fac icoanele? Că tu ai un milion de icoane vechi, pictate frumos de meşteri iscusiţi, care te arată într-un milion de chipuri. .... Şi eu am venit să te văd într-un singur fel. Şi am luat-o de jos în sus. M-am rugat de toate pietrele, de toţi sfinţii, am crezut în toate lucrurile...“ Și eu sunt la mijloc... Ei, ce text!
 

Ș. P-C.: Ar fi bine dacă fiecare dintre noi ar putea vedea măcar câte ceva... Să avem ca spectatori câte o mică epifanie... în ziua de astăzi, ar ajuta...
 

C. B.: Cunosc oameni extraordinari care au venit la primul spectacol și s-au emoționat, au plâns, dar au recunoscut că nu au înțeles nimic, iar eu le-am spus: „Dar e în regulă, nici eu nu am înțeles nimic când am început să lucrez la text.“ E firesc să te bucuri poate de alte texte mai mult, de Răceala sau de A treia Țeapă... Dar faptul că acest text este poate mai puțin cunoscut și mai puțin citit, cade în rostul meu... și știu că e destin, că mi s-a dat acest lucru. Iar eu am să țin această flacără aprinsă.
 

Ș. P-C.: Eu cred că și dacă sunt anumite părți ermetice, mai greu de înțeles, totuși sunt câteva imagini atât de puternice care apar ca niște mici revelații, ca niște haiku-uri, că e imposibil să nu atingă o coardă, să nu producă câte un declic în mintea fiecăruia dintre noi...
 

C. B.: Foarte adevărat.
 

Ș. P-C.: Putem spune așa, aruncând o privire superficială, că nu mai are nimic de a face cu lumea contemporană, a tehnologiei, a gadgeturilor etc., dar de fapt spune niște lucuri atât de adevărate, de valabile: „Pământul, stors printre degetele noastre oftează... sunt sleit...“
 

C. B.: „...sleit de istorie, de geografie, de geologie, de suflet, de tot...“
 

Ș. P-C.: Și da, vedem că da, așa este, că era valabil când a scris-o, dar că e și mai valabil astăzi, când suntem și mai conștienți de ce se întâmplă, sau ar trebui să vedem cât este de sleit și de stors.
 

C. B.: Da, de stors printre degetele noastre... Și tot trebuie să te întrebi de ce te-ai născut, de ce ai trăit, de ce ai murit... Simplu ca bună ziua!
 

Ș. P-C.: Dar nu e totuși straniu că, deși zice „nu mai există mâine“ și Pământul ăsta e stors definitiv, o spune cu „plăcere“? Nu e vorba și de un masochism al omului aici și al vieții? Stors ca o lămîie fericită...
 

C. B.: Da, pentru că s-a împlinit lămâia, pentru că și-a împlinit destinul, era rostul ei să fie stoarsă... De ce să stau într-un copac ca un măr nemâncat? Păi, mânâncă-mă!.. Și rostul omului e să ... lași lumânarea ta să ardă... E fabulos acest text! Iar finalul: el se recunoaște Dumnezeu. Moartea aia e împlinire... faptul că zboară, totul e pus acolo. „Îmi pare rău și de mine...“, el atunci îl ceartă. Omul e ca o lumânare nu?, se spune de atâtea ori, și atunci el trebuie să se lase să ardă până la capăt, „să văd dacă mai e bun de ceva“... „mucul ăsta de lumânare... O să-l las să ardă... până la capăt... Aşa, de sufletul meu...“ Deci, e el cu el, el Creatorul își spune lui, Creației, iar Creația își spune ei, Creatorului...

E un text născut, nu făcut...
 

Ș. P-C.: Și putem spune același lucru și despre spectacol?
 

C. B.: De ce nu? Pentru că nu e făcut după un altul, e născut din creativitatea noastră infinită. Și chiar mi-ar plăcea să joc ambele spectacole, și cel de la București și cel de aici, unul după altul, și atunci sunt convins că vor fi spectatori care, venind în ambele seri, vor zice: „Acum am înțeles texul și mai bine“.. Sunt paradoxuri, deschideri la Sorescu, jocuri de artificii, face niște conexiuni extraordinare. Iar eu sunt doar un suport spre o posibilă rezonanță cu cei din sală.
 

Ș. P-C.: Este vorba și de o anumită sacralitate care e pe cale de a se pierde astăzi, dar care poate fi regăsită prin teatru?
 

C. B.: Da, e inclusă aici, de aceea mi-aș dori să vină episcopul ortodox și cel greco-catolic de aici din Cluj, pentru că există și în varianta profană ceva care sprijină, care cheamă înspre acel Ceva... Câți înțeleg: „Ușile, ușile...!“? Ce-i cu ele? De ce se deschid și se-nchid? Te duci la biserică și ai o stare... îți fuge mintea... Dar știi și ce ai zis tu, e și un prag, suntem în postul Crăciunului, am început să folosim, de exemplu, la repetiția de aseară clopoțeii în alt context, e o lume sonoră de prezență a Creației, și a Creatorului în tot ce e pe aici...
 

Ș. P-C.: Și o ultimă întrebare: de ce crezi că a ales Sorescu icoana Sfâtului Sebastian, care e mai puțin cunoscută în lumea ortodoxă? Voi folosiți o icoană pe pânză din câte am văzut... e un sfânt martir care a interesat mult artiștii moderni și contemporani, dar mai degrabă din lumea catolică.
 

C. B.: Știi că am avut un semn? Ca să vezi destinul... eram ca în ceață, ca în Călăuza... căutam direcția, cu imaginile, și într-o parte și în alta... și la un moment dat, aud „știi cum îl cheamă pe omul de la video? ... Sebastian“ − și gata, am știut că ne iese... Sorescu l-a ales special pentru că Sebastian e săgetat de oamenii lui, iar asta e semnificativ. Și pe el, românii l-au ars, nu alții. Doar Sorescu a fost propus la premiul Nobel, dar Securitatea nu a permis acest lucru... deși îl merita din plin.
 

Ș. P-C.: Da, așa e. Mulțumesc și succes la premieră!

Intreviu realizat la 09.12.2022

Claudiu Bleonț s-a născut la 27 august 1959 la București. Este absolvent al IATC București la clasa profesorului Grigore Gonța (1983). A debutat încă din 1980 cu rolul Daniel din Fata morgana de Florian Grecea. Timp de șapte ani (1983-1990) a activat la Teatrul din Petroșani, și din 1990 până în 2012 a fost angajat la Teatrul Național din București. Din 2012 este angajat al Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova.
 

La Petroșani, pentru rolul din spectacolul regizat de el, Un bărbat și mai multe femei de Leonid Zorin, primește un premiu de interpretare pentru cel mai bun actor.
 

La Naționalul bucureștean i-a întrupat pe Tasso din Torquato Taso de J.W. Goethe (pentru care a primit preemiul pentru cel mai bun actor), Scipio din Caligula de Camus, Billy Bibbit din Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman, ambele în regia Horea Popescu, pe Reverendul Hale din Vrăjitoarele din Salem de Arthur Miller, regia Felix Alexa. Andrei Șerban, în răstimpul mandatului său de director al Teatrului Național din București l-a distribuit în producțiile sale cu A douăsprezecea noapte de Shakespeare (Nebunul), Livada de vișini de A.P. Cehov (Trofimov), Cine are nevoie de teatru? de Timberlake Wertenbarker (Ralph Clark), dar mai ales în Trilogia antică după Secena, Sofocle, Euripide (Oreste). În Păsările de Aristofan, spectacol semnat de Nicky Wolcz, a jucat Pistetairos. A fost Philoctet din Philoctet de Sofocle, regia Andreea Vulpe, Mercutio în Romeo și Julieta de W. Shakespeare și Macbett în Macbett de Eugen Ionescu, ambele în regia Beatricei Rancea, Adso von Melk în Numele trandafirului după Umberto Eco, regia Grigore Gonța, Pafnutie în Crimă pentru pământ după Dinu Săraru și Cațavencu în O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, ambele în regia lui Grigore Gonța.
 

La Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova a jucat în O scrisoare pierdută de Caragiale (Tipătescu), regia Mircea Cornișteanu, Rinocerii de E. Ionesco (Jean), regia Robert Wilson, Iulius Cesar de W. Shakespeare (Brutus), regia Peter Schneider, O lună la țară de I.S. Turgheniev (Șpighelski), regia Cristi Juncu, Elefantul din cameră sau The Vibrator Play de Sarah Ruhl (Doctorul Givins), regia Dragoș Alexandru Mușoiu, Autorul de Tim Crouch (Tim), regia Bobi Pricop ș.a. Cea mai recentă apariție este cea din Avarul de Molière, în regia lui Felix Alexa.
 

A debutat în cinematografie în 1983, în filmul Concurs regizat de Dan Pița, primind Premiul pentru Cel mai Bun Actor la Festivalul de la Costinești. A mai jucat în Să mori rănit din dragoste de viață, regia Mircea Veroiu, Rochia albă de dantelă, regia Dan Pița, Polul Sud, regia Radu Nicoară, O vară de neuitat, regia Lucian Pintilie, Femeia visurilor, regia Dan Pița ș.a.

A fost distribuit și în producţii internaționale: Catherine the Great, regia Paul Burgess si John-Paul Davidson, Dracula III și Dracula Ressurection, regia Patrick Loussier, Anaconda 4: Trail of Blood, Born to Raise Hell.