La treizeci de ani de la căderea comunismului, această piesă (în foarte buna traducere a poetului Andrei Dosa) este o alegere excelentă, reușind să aducă, în scene cu multă pregnanță, principalele traume provocate de fostul regim politic din România. E de notat, tot de la început, foarte buna întâlnire dintre un dramaturg remarcabil și, în mare măsură, canonic (și un text, în consecință, cu viziune profundă) și perspectiva matură, capabilă să-l pună în evidență, a unui regizor din generațiile mai noi. Dacă, așa cum se spune în didascaliile prime ale textului (în Observațiile preliminare), „spectacolul sperat știe mult mai multe lucruri despre text decât autorul", atunci acest spectacol al lui Răzvan Mureșan este, înclin să cred, un foarte bun „spectacol sperat". Întâi de toate, pentru că are puterea de a crea o lume.(...)

Producția Națiopnalului clujean, după piesa Porno de Visky András, e un spectacol modern fără ostentație. Crud și lucid, el este activ în viziune și comprehensiv în însăși structura jocului actoricesc, capabil să atingă intensități. Ar merita văzut atât de cei ce-și pun întrebări în ceea ce privește istoria, cât și de cei care iubesc pur și simplu arta teatrului.

Liviu Malița, Un amplu poem,
în Teatrul azi nr.12/2019
 

Mica scenă a Euphorionului a devenit un spaţiu concentraţionar al umbrelor trecutului prin pereţii transparenţi de sticlă interpuşi sever între spaţiul de joc şi spectatori. Soluţia scenografică amplifică senzaţia de claustrare într-un vivariu supus unei observaţii din afară. Lumea din interior se înfiripă din nostalgice amintiri ale eroinei legate de dorinţa de a ajunge actriţă, din jocul cu marioneta numită Mărunţelul în faţa unui public format din copii, ceea ce atrage atenţia ochiului necruţător al Securităţii, mai ales că sunt strecurate în acele reprezentaţii frânturi din arta „decadentă" a Occidentului viciat şi aluzii ironice la regimul comunist. „Mărunţelul" e scheletul lui Ceauşescu, manevrat de Radu Lărgeanu, parodie a unui trecut nefast. Accentele autobiografice traumatizante, prezente în text în delicat limbaj metaforic şi simbolic, valorifică prin subtilităţi de limbaj pe poetul de mare fineţe care este András Viski.(...) Avem o panoramare în negru a unei vieţi şi a unei perioade sumbre din istoria ţării. (...) Rezumând unilateral, regia nu face altceva decât să ilustreze scenele povestite de eroina naratoare, creând o simultaneitate între „a fost" şi „este" nu întotdeauna benefică unor congruenţe de acest fel. Naratoarea povesteşte ce i se întâmplă chiar în clipa în care i se întâmplă ! Rezultatul este un prezent al amintirii devenit strigăt şi suferinţă continuă, nevindecată de trecerea timpului. Şi strigătul din interiorul vivariului mortuar (sinistră sintagmă sugerată chiar de intenţionalităţile regizorului) sună ca o ameninţare, ca un reproş, ca o acuzare.

Adrian Țion, Spectacol în oglindă distributivă,
în Făclia din 22 sept. 2019