Cătălin Ștefănescu, care semnează scenariul Țiganiadei, a păstrat expresivitatea limbajului lui Ion Budai-Deleanu, i-a conservat umorul, farmecul și absurdul, chiar cu riscul să aducă pe scenă mai multă narațiune decât acțiune, mizând pe teatralitatea limbii, teatralitate pe care regizorul a asigurat-o prin cei doi naratori principali, Anca Hanu și Matei Rotaru (...). Montarea nu se dezice de ochiul regizorului său [Alexandru Dabija], a cărui mână se recunoaște imediat - de la micile comentarii „politically correct" (...), la renunțarea muzicii de șatră, înșelând, astfel, așteptările previzibile ale publicului larg, până la sarcasmul disprețuitor (infiltrat printre gesturi, priviri sau replici) pentru tot ce este ridicol în lumea aceea anapoda care a căpătat viață pe scenă.

           
Irina Zlotea, Despre viziunile clujene, pe scurt,
în Teatrul azi nr.12/2018
 

„Țiganiada“ își păstrează pe scena Teatrului Național Cluj caracterul de satiră, ea fiind de fapt o „româniadă", fiindcă, așa cum precizează textul original, „prin țigani să înțăleg și alții". Sunt prezentate frust și abrupt trăsături esențiale ale poporului român (lașitatea, ipocrizia, lenea, oportunismul ș.a.m.d.), făcându-se haz de necaz.

Florin Moldovan, „Tiganiada“ deschide stagiunea Teatrului Național Cluj,

în Buletin de Mănăștur, 24 sept. 2018

Umorul consistent şi bogat e speculat cu măsură şi folosit ca principal atu. Nu e nimic ostentativ, nici măcar (h)accentul ţigănesc care scoate capul doar din când în când cât să fie simpatic. (...) umorul e la locul lui şi efectul de râs spontan a recunoaştere complice se realizează. „Ţiganiada“ nu este un mare spectacol-tribut la ceas centenar. Nu are nicio morgă de epopee naţională sau festivism grotesc. E un entertainment inteligent care e şi suficient de politically incorrect cât să poţi răsufla uşurat că încă mai ai voie să râzi la teatru şi de ţigani, şi de români, şi de femei, şi de gay. Acţiunea întortocheată a textului e fragmentată în scene explicate şi drămuite cu măsură (...)„Ţiganiada“ de la Teatrul Naţional „Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca este un spectacol la care poţi să te simţi bine liniştit şi să râzi cu poftă de tine şi de-ai tăi, cu cel mai autentic românesc umor.

Alina Epîngeac, „Tiganiada“ noastră cea de toate zilele,

în revista online de teatru Yorick.ro, nr. 424, 16 oct. 2018
 

În distribuția spectacolului se regăsesc cam toți componenții trupei actuale a Naționalului clujean. Unii (Anca Hanu, Matei Rotaru, Silvius Iorga) dobândesc un plus de vizibilitate fiindcă lor le revine cel mai des misiunea de a-l interpreta pe „Poet“, alții (Ionuț Caras, Dan Chiorean, Adrian Cucu, Cristian Grosu, Cătălin Herlo, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Patricia Brad, Dragoș Pop) deoarece joacă cu desen vizibil și colorat personaje cu nume sonore (Parpanghel, Romica, Janalău, Tandaler, Satana, Vlad Țepeș, Dumnezeu), o a treia categorie (Mihai-Florian Nițu, Elena Ivanca, Adriana Băilescu, Angelica Nicoară, Ruslan Bârlea, Sânziana Tarța, Alexandra Tarce, Ioan Isaiu, Radu Dogaru, Cristian Rigman, Diana Buluga) pentru că joacă bine ori își fac pur și simplu datoria.
 

Decorul creat de Cristian Rusu este destul/aparent de simplu. În principal, un imens dispozitiv cu umerașe pe care se găsesc costume negre și cămăși albe. Decorul acesta deține calitatea esențială de a se afla în distribuție complementară cu costumele create de Dragoș Buhagiar. Așa încât seara petrecută la Naționalul clujean este departe de a fi una pierdută.

Mircea Morariu, Seara în care m-am reîntâlnit cu epopeea lui Ion Budai-Deleanu,
în revista online de teatru Yorick.ro, nr.423, 10 /10/ 2018

Poate părea straniu că, în cadrul montării semnate de Alexandru Dabija, nu există o coloană sonoră, că nu se aude nici o notă muzicală. De fapt, lipsa muzicii este un instrument în sine în spectacol, pentru că centrul de interes este reprezentat de cuvînt, de rostire, de funcția limbii în relație cu esența omului și a spiritului istoric care îl conține. Folosirea unui univers sonor altul decît cel emanat de rostirea cuvintelor ar fi fost în contradicție cu finalitatea demersului regizoral. (...) Țiganiada e un spectacol făcut cu măsură: gîndit cu măsură, jucat cu măsură, transmis cu măsură. (...) Țiganiada de la Teatrul Național din Cluj-Napoca este un spectacol menit să ne pună pe gînduri cu privire la profilul nostru istoric, la modul în care ne-am poziționat de-a lungul timpului în raport cu cei care ne-au traversat sau cu care ne-am învecinat. Dar este și purtătorul unor valori neperisabile conținute mai ales la nivelul limbii române, probabil cel mai autentic sălaș pe care îl avem.

Gina Șerbănescu, Țiganiada - Carul alegoric al rostirii,
în Dilema veche, 24 oct.2018 
 

Formula imaginată de cei doi, regizor şi scenarist, păstrează structura generală a epopeii, etnia, personajele, situaţiile, simplificând mult un text altfel greu de jucat, versificat amplu, cu întorsături retorice savante.

Te-ai fi aşteptat la o transpunere scenică aglomerat-suculentă; savorile se menţin, dar totul e acum stilizat: naraţiunea porneşte cu o paradă simbolică a cetelor de ţigani, care-şi etalează detaliile vestimentare şi meşteşugăreşti caracterizante deasupra unei pânze semitransparente, „canava“ a vremurilor şi „cortină“ teatrală, dar nu opacă, lăsând „jocul“ şi constituirea sensurilor la vedere! Personajul colectiv al poemei se tot compune şi recompune în funcţie de episoadele incluse în scenariul animat de pasajele naratoriale declamate sau cântate prin rotaţie. (...) Riscant, dar cu lungă bătaie, e finalul: călărind acelaşi vehicul zgomotos intră în scenă însuşi Dumnezeu, autoritatea supremă (căreia deducem că Ţepeş i-a fost ipostază la scară mai mică!), profeţind viitorul de cazne al ţiganilor păcătoşi, pentru ca, întrebat, chiar când îşi făcea ieşirea, ce are să le transmită „românilor“, după ce realitatea degradată - de ieri, de azi - fusese diagnosticată sever. Divinitatea nu se mai întoarce, dar pe pânza albă din fundal apar misterioasele vocabule: „MENE/ TEKEL/ UPHARSIN“ (...) Teribil final de poveste veselă şi de spectacol comico-parodic, aşadar! Pe măsura unui mare regizor-artist-gânditor dispus să-nfrunte orice risc...

Ion Bogdan Lefter, Jurnal cultural. Teatru la Cluj,
în Reporter Global, 11 nov.2018 

Alexandru Dabija și-a propus să reînvie „povestitul și ascultatul" tradițional (cum afirma într-un interviu), mereu preocupat de limba veche românească. (...) O sumedenie de probleme serioase, mereu actualizate, se ascund sub râsul dezinvolt. Dragoste, forme de guvernământ (vor și ei o... țărișoară"), eroism, lașitate, toleranță, prejudecăți, credință - totul se regăsește în spectacolul lui Dabija.

Alexandru Jurcan, „Mândră țigănie cernită“,
în revista Neuma, nov.-dec.2018

Ţiganiada lui Alexandru Dabija de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca a fost un spectacol necesar în anul centenarului, dar care trebuie urmărit şi în următorii ani, tocmai pentru se foloseşte de alegorie pentru a vorbi despre ceva puternic implantat în interiorul fiecăruia dintre noi. Nu este o reprezentaţie comodă tocmai din cauza paralelor pe care şi le asumă şi a criticii directe pe care o aruncă asupra abuliei constante pe care poporul român o scoate la înaintare. De asemenea, este spectaculos prin grija pe care o are ca totul să fie dozat astfel încât să nu devină prea banal sau, deopotrivă, prea exuberant. Mai precis, spectaculozitatea i se datorează atenţiei pe care o acordă detaliilor, dar şi vigorii de a trece instant dintr-o ipostază într-alta, de a rupe ritmul şi de a introduce ceva care să dinamiza atmosfera.

Răzvan Rocaș, Epopeea unui popor mic - Țiganiada la Festivalul de Teatru Povești, Alba Iulia, 2019,
pe Agenda LiterNet.ro, mai 2019