Matei Vişniec was born in Rădăuţi in 1956 and left Romania in 1987, requesting political asylum in France. He spent his childhood in Rădăuţi, a town whose patriarchal calm was now and then broken by the periodical visits of the circus, whose performances triggered his taste for theatre. The writer recalls this atmosphere in some of his texts, especially in Fair/Target Woman and her Ten Lovers and Old Clown Wanted. The plays written between 1977 and 1987 were censored and they used to circulate underground. After 1989, he becomes the most played author in Romanian theatres.
The tragic farce Old Clown Wanted - after receiving the Best Play Award at the 1991 UNITER Galas -, was published in print at the Unitex Publishing House, in 1993. In 1995, the French edition was published, with the title Petit boulot pour vieux clown. It was staged with great success on many stages from the country and from abroad. Critic Laura Pavel considers Old Clown Wanted a "text illustrative for the post-absurd playwrighting where the avant-guarde excesses of the 60s theatre are filtered through an irony toned down by lyrical accents".
Nicolló, Filippo şi Peppino are anonymous, interchangeable individuals. They can, in fact, be anyone. Waiting passively, they are suspended in an uncertain time. They tease each other, they are sarcastic, envious, ingenuous, and display a strange mix of raw childhood and loving tenderness. Their buffooneries somehow hint at parables of death, but also enable them to display the "knowledge" acquired throughout a long career. They are not essentially bad, but rather alienated by a society that suggests they are no longer needed: a topic which seems more relevant than ever.
Minutely explored in this performance, this conflict underlies all interpreters' physical actions. These are characters that "could stand for anyone of us, regardles of age, sex or profession". The production "suffers" of exuberant energy, of an authentic comic character rendered by the subtle combination of the deepest dramatism with sparkling humour.
Ticket prices:
40 lei, 30 lei (depending on the seat location); 10 lei (discounts for pupils and students); 20 lei, 15 lei (discounts for pensioners).
What's left when the circus leaves town and who handles its absence, the ghost of its memory? There are many possible answers in the testimonies of those involved. The National Theatre of Cluj invites you to a meeting with this ghost of the irreversible past in the premiere of "Old Clown Wanted", directed by Sorin Misirianțu (...) As descendants of Fellini's clowns, the three old men, who miraculously appear on the stage of the Euphorion Studio are nourished by their memories, tucked away and well-preserved. Sorin Misirianțu's approach to the nostalgic interweaving of various memories is simply explosive.
The same play is being performed at the moment in Bucharest. In the capital, it was directed by Ion Caramitru, with actors who have completed their studies in Cluj (Emilian Mârnea, Petre Ancuța, Florin Călbăjos). The show is more than two hours long, there is singing, dancing and pantomime; even the Globus circus has been invited to participate, so that the theatre hall looks like a circus arena. This is one possible approach, of course, but I prefer the more austere version from Cluj, because it resonates with the combination of tears and laughter, with the discretion of old age and the discretion of hopelessness, with the sense of vanitas vanitatum which characterises the play. Moreover, the show takes shape gradually, helping us rediscover the depth of human relationships, which are often obscured by our daily fears.
in the magazine Tribuna, no. 377, year XVII, 16-31 May 2018
(...) a "whirlwind" in terms of repertoire and quality dramaturgy, which does not confuse the spectators, however, but simply fascinates them. The public is invited to explore the depths of the actors' psychology and soul - both of which seem tough but are actually fragile and sensitive! Surprisingly, we can also empathise with one of the characters, in the zeitgeist of "wild capitalism" - each of us has experienced or will experience this impossible situation, in a society in which you become useless once you turn 40!
Sorin Misirianțu is both the show's director and one of the actors. Thus, he can alter the fundamental structure of the text, developing the bittersweet story of the three ridiculous old clowns, who dream of stepping back into the limelight. These promising characters - Nicollo, Filippo and Peppino - the clowns whose (doubtful!) glory is long gone, challenge the three actors, Ovidiu Crişan, Ioan Isaiu and Sorin Misirianţu, to prove the complexity of their talent. The comical moments - music, dance, pantomime, puppeteering - often end up losing all meaning, and the actors provide an expressive portrayal of old age as men who are defenceless against their own end. "I also see these clowns as the bearers of broken mirrors, in which the real world is reflected with a twist", says the playwright, speaking about his text. However, the show ends on a hopeful note, shedding a more positive light on the future, on the possible evolution of the artist - or, more generally, the creator.
"Old Clown Wanted", directed by Sorin Misirianțu, leaves the actor isolated, without the help of a scenography which might "dazzle" the public, on an empty stage, devoid of any artifice besides lighting and smoke. Thus, everybody's attention is on the actor's expressions, on the performance, on the actor's craft. "Old Clown Wanted" has three characters who do everything in the show. They need no props, except for the internal props which allow them to embody the exhausted artist, that is, the artist who has been essentially consumed by life.
Matei Vișniec s-a născut la Rădăuți, la 29 ianuarie 1956. Copilăria şi-a petrecut-o în acest oraş a cărui linişte patriarhală era întreruptă de spectacole de circ, care vizitau din timp în timp localitatea şi care i-au trezit gustul de timpuriu pentru teatru. Această atmosferă, scriitorul o recrează în unele dintre piesele sale (Bâlci/Femeia ţintă şi cei zece amanţi, Angajare de clovn).
A scris poezie încă din copilărie. A plecat în capitală unde a studiat istoria și filosofia la Universitatea din București, devenind membru fondator al Cenaclului de Luni și fiind foarte activ în lumea culturală a României din anii ´80. Declarat dușman al totalitarismului este convins că prin literatură, prin forța cuvântului orice fel de totalitarism poate fi demolat, dovadă stând întreaga sa creație.
A debutat în revista Luceafărul în 1972 și apoi la Editura Albatros, cu culegerea de poeme La noapte va ninge. Scrie poezie, roman, teatru. Dar piesele sale scrise între 1977 şi 1987 au fost cenzurate, circulând pe ascuns.
În septembrie 1987 a părăsit România stabilindu-se în Franța, unde a cerut azil politic. În cadrul importantei instituții universitare École des Hautes Études en Sciences Sociales, scrie o teză despre rezistența culturală în țările din Europa de Est în perioada comunistă. Din 1990 a lucrat ca jurnalist la Radio France Internationale.
Publică poezie, dar și un număr foarte mare de piese de teatru, scrise în română și franceză. La Zilele Autorilor, manifestare organizată de Théâtre les Célestins din Lyon (1991) repurtează un mare succes cu piesa Caii la fereastră, prilej cu care este descoperit de multe companii. Au urmat reprezentații ale pieselor sale - publicate de edituri prestigioase: Actes Sud-Papiers, Lansman, L'Harmattan, Espace d'un Instant, Non-Lieu, L'oeil du Prince - la Paris, Lyon, Avignon, Marsilia, Toulouse, La Rochelle, Grenoble, Nancy, Nisa, numele său aflându-se pe afișele teatrelor din peste patruzeci de țări. Din anul 1992 a devenit unul dintre autorii cei mai prezenți în Festivalul de la Avigon.
În România, de la căderea comunismului, Matei Vișniec a devenit cel mai interpretat dramaturg în viață.
Începând cu anul 2016, la Suceava a luat ființă un teatru municipal, care-i poartă numele, precum şi un Festival internaţional de teatru în organizarea căruia autorul este implicat activ.
Cu Teatrul Național din Cluj-Napoca, Matei Vișniec are o relație specială. Aici s-au montat nouă spectacole pe textele lui, începând cu Arie lejeră pentru cal și cămilă (1999) și continuând cu Mansardă la Paris cu vedere spre moarte (2004, cu premiera mondială în teatrul clujean), Bâlci: femeia-țintă și cei zece amanți (2008), Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal (2009), Spectatorul condamnat la moarte (2013), Richard al III-lea se interzice! (2015), Angajare de clovn (2018), Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre (2018), Omul din cerc (2022).
Angajare de clovn a făcut, de la data când a fost scrisă (1986) și până în prezent, o frumoasă carieră, bucurându-se nu numai de numeroase montări de succes atât în țară, cât și în străinătate, ci și de recunoaștere simbolică (în 1991 a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului, fiind tipărită în 1993).
Criticul Laura Pavel cataloghează Angajare de clovn drept un „text simptomatic pentru dramaturgia post-absurdă în care stridenţele avangardiste ale teatrului anilor '60 sunt trecute prin filtrul unei ironii îndulcite cu accente lirice".
Plecând de la cele declarate de Matei Vișniec într-un interviu - „este o piesă realistă din punctul meu de vedere, sunt nişte oameni vii care se întâlnesc şi discută" - scriitorul Ovidiu Pecican observa că „faptul trebuie înregistrat ca atare, iar hermeneutica se cuvine să pornească de aici. Competiția pentru obținerea unei slujbe se putea referi, în anii 1980, doar la lumea liberă a Occidentului. În România totalitară și angajații circului lucrau tot la stat, iar obținerea unui post se făcea pe alte criterii decât cele meritocratice. Dacă lectura piesei trebuie întreprinsă în cheie realistă, atunci Angajare de clovn este o critică în bun acord cu ideologia oficială de la noi a necruțătoarei competiții capitaliste occidentale, al cărei rezultat era marginalizarea și eliminarea profesioniștilor care, datorită vârstei și a stării lor de sănătate, ori a incapacității lor de autoperfecționare în meserie, nu mai erau în stare de performanță".
În „necruțătoarea competiție" se găsesc cei trei clovni, foști prieteni, Nicollo, Filippo şi Peppino. Ei se trezesc într-o aceeași sală, în fața unei uși închise - ca în povestea kafkiană În fața legii - , așteptând să fie chemați (de nu se știe cine) la o audiție pentru rol. Cei trei, persoane anonime, interşanjabile, pot să fie, de fapt, oricine. Inactivi în așteptarea lor, ei se află suspendaţi într-un timp incert. Se tachinează, sunt sarcastici, invidioşi, ingenui, manifestînd un amestec bizar de copilărie crudă şi tandreţe iubitoare. Bufonadele lor sunt, într-un fel, nişte parabole ale morţii, dar, totodată, un bun prilej de etalare a „cunoștințelor" dobândite de-a lungul unei îndelungate cariere. Nu sunt esenţial răi, ci alienaţi de o societate care le dă senzaţia că nu mai are nevoie de ei: o temă, parcă, mai actuală ca niciodată.
Despre Angajare de clovn, Matei Vișniec vorbea în conferința (devenită confesiune) de la IIC 2022, Scrierea dramatică și motivațiile autorilor contemporani, povestind cum surprizele s-au ținut lanț cu piesele scrise în România și traduse în franceză: „Una dintre piesele mele cele mai jucate este Angajare de clovn, scrisă cu vreo doi ani înainte de plecarea în Franţa. Ea s-a jucat deseori la Festivalul de la Avignon. La fiecare trei sau patru ani este montată de câte o companie. Chiar și anul acesta (2022) a fost prezentată la Avignon, în secţiunea OFF, la Théâtre du Balcon. Piesa este concepută pentru trei actori şi în piesă este vorba despre trei clovni bătrâni (Nicollo, Filippo, Peppino) aflaţi în căutare de lucru. De mai multe ori au venit însă la mine actori francezi şi mi-au spus «vai, ce bună piesă, n-ai putea să o rescrii pentru un singur actor?» Ceea ce am făcut o dată, pentru un actor de mare talent, Olivier Compte. În 1996 şi 1997 Olivier a interpretat rolul lui Nicollo într-o montare prezentată cu mare succes la Avignon în regia lui Charles Lee, un regizor englez instalat în Franţa. Olivier a vrut să-l ducă însă pe Nicollo mai departe, singur, şi m-a convins să-i scriu o nouă partitură. Ceea ce a dus la naşterea unui nou spectacol de mare succes, prezentat din nou la Avignon, tot doi ani la rând, în 1998 şi 1999, şi tot în regia lui Charles Lee. Titlul noului spectacol era Le vieux clown dont le coeur fait des fugues (Bătrânul clovn cu inima fugară). Timp de mai mulţi ani Olivier Compte a fost fascinat de acest personaj şi mi-a cerut să-i propun noi şi noi monoloage pentru a-l menţine în viaţă.
Directorul unei companii din regiunea Orléans, Gérard Audax, după ce a văzut Angajare de clovn la Avignon, m-a căutat ca să-mi propună să scriu un text pentru doi clovni. «Vai, ce mi-a plăcut piesa! Scrie-ne ceva la fel, dar pentru două personaje, am eu un prieten cu care vreau să joc» mi-a spus atunci Gérard. Pentru Gérard am scris un text intitulat Le Roi, le rat et le fou du Roi, ceea ce poate fi tradus în româneşte prin Regele, şobolanul şi bufonul regelui. Cele două personaje erau deci un rege şi bufonul lui, dar am mai introdus în piesă nişte personaje care trebuiau interpretate de marionete, mai precis nişte şobolani... Gérard Audax nu a fost chiar foarte mulţumit de prezenţa marionetelor, ceea ce îi complica misiunea, dar eu am considerat piesa suficient de bună pentru a o publica apoi la Editura Lansman. Ceea ce le-a permis şi altora să o monteze...".
Faptul că după atâta timp „piesa emoționează îmi dă speranţa, spune Vișniec, că poate nu mi-am irosit viaţa în scris".
Bibliografie
Dicționar analitic de opere literare românești, ediție definitivă, coordonator Ion Pop, A-M, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 1998
Pecican Ovidiu, Clovnerii în gamă minoră, revista Teatrul azi nr.7-8-9/2018
Vișniec Matei, Scrierea dramatică și motivațiile autorilor contemporani, conferință ținută în cadrul IIC 2022 la Teatrul Național din Cluj-Napoca
Despre această înscenare, Sorin Misirianțu, regizor și interpret al lui Peppino mărturisește că este „un spectacol despre disperare, claustrare, despre intoleranță, despre terapie cu îngeri căzuți a unor personaje ce pășesc spre senectute. Cel mai puternic sentiment - frica - unește cele trei personaje; frica de a rata, de a nu mai fi în centrul atenției, de a îmbătrâni, de a muri. Dorința celor trei clovni de a mai aparține prezentului, e un cântec de lebădă amânat. Încercarea lor de a se angaja, e de fapt dorința de a fi în armonie cu Universul. Ei ajung să se descopere pe ei înșiși și să-și descopere potențialul, un potențial pe care-l credeau apus".
Pentru a intra mai adânc în atmosfera creată de regizor, am adresat câteva întrebări atât lui, cât și celorlalți doi „clovni profesioniști".
Eugenia Sarvari:Sorin Misirianțu, ce te-a atras la această farsă tragică despre care însuși autorul spune că universul ei se situează la frontiera dintre poezie și grotesc?
Sorin Misirianțu: În primul rând m-a atras faptul că textul îți dă posibilitatea să explorezi foarte mult spațiul. Că nu e totul descifrat de autor, că-ți dă „temă pentru acasă" și pentru faptul că oferă partituri actoricești de excepție. Eu fiind și actor, nu pot să aleg texte care nu sunt ofertante pentru actori. Îți mai oferă și posibilitatea să marșezi în zona tragicului, absurdului, grotescului, a umorului.
E.S.: Nicolló, Filippo și Peppino sunt indivizi anonimi, care se pot înlocui unul pe altul. Oricare poate fi celălalt și ceea ce-i unește este așteptarea. Pe voi ce v-a unit?
Ioan Isaiu: În primul rând, cred că nu se putea o distribuție mai bună, pentru că avem o energie foarte bună împreună. Toți trei suntem adepții jocului. În plus, întâlnirile adevărate pe scenă sunt rare. De pildă, eu nu am mai jucat niciodată cu Ovidiu și e o mare bucurie și o descoperire să-l am partener. Și-mi doresc foarte mult să continui acest parteneriat. Cred că asta se simte. Că ne place să fim împreună. Viziunea lui Sorin e una care ne pune în valoare pe toți și ne dă posibilitatea să ne bucurăm de joc. Că asta e, de fapt, bucuria jocului. Nu predomină regia, cât jocul nostru actoricesc. Și asta e superb. Bine, e și foarte solicitant, dar în aceeași măsură și foarte frumos. Ne simțim bine. Și sper ca spectacolul să fie gustat de public.
Ovidiu Crișan: Ne-a unit credința că vom face un lucru bun și frumos, de care să ne bucurăm noi și toți cei care vor veni să ne vadă. Am avut tot timpul certitudinea asta și le spuneam și colegilor mei că am certitudinea că va ieși un spectacol frumos, foarte bun, plin de energie, cu un umor special, de o sensibilitate aparte. Cred că toți trei vom fi buni.
S.M.: Dorința de a juca împreună. Nu am jucat niciodată în această formulă. Cu Ovidiu am jucat de două ori, în Visul unei nopți de vară, unde ne-am și apropiat foarte tare, și în Cipsuri și Dale, iar cu Ioan nu am mai jucat pe scena Teatrului Național din Cluj de douăzeci de ani. De la Zbor deasupra unui cuib de cuci. Ne-am dorit foarte mult să lucrăm toți trei. Și îmi doresc în continuare.
E.S.: Cum v-ați gândit să surprindeți „ceasul care ne măsoară destrămarea", trecerea timpului, amplificarea angoasei, de fapt, apropierea morții?
S.M.: Spațiul acesta claustrant, cu lumina albastră...
E.S.: ...Care apare constant în spectacolele tale și te trimite cu gândul la un dincolo, la ceva transcendent...
S.M.: .... La o trecere... Și spațiul pe care l-am delimitat clar aici: locul comisiei, locul celor care ne supraveghează, ochiul dinafară, Big Brother-ul. Ei sunt clepsidra, comisia însăși. Și noi suntem nisipul, care se duce.
E.S.: Cum resimțiți această problemă a înaintării în vârstă? Cum trece vremea peste voi, altfel decât pentru ceilalți oameni?
I.I.: Destinul actorului e destul de clar: debutează, se formează și ajunge la maturitate. Cred că noi, la vârsta noastră, suntem undeva spre maturitatea artistului. De acum trebuie să abordăm partiturile grele. Acum suntem pregătiți. Pentru că atunci când ești tânăr, îți dorești, dar poate nu ai toate resursele. Îți lipsește experiența de viață. Gândești viața mult mai simplu și mai brusc, dar acum s-a produs o decantare. Lucrurile se așează în tine și te ajută.
S.M.: Mulți oameni spun că îmbătrânesc. Noi spunem că ne maturizăm artistic...
O.C.: Păi, ne mințim și noi cum putem. Cel puțin deocamdată nu simțim cum trece vremea. Pentru că, slavă Domnului, de bine, de rău încă lucrăm destul de mult. Probabil, nu chiar la fel de mult ca atunci când am debutat, dar oricum, destul de mult. Peste câțiva ani, când noi nu vom mai juca, ne vom confunda cu personajele din aceast spectacol.
S.M.: Aceste personaje ar fi putut fi interpretate și de actori de vârstă, dar și de tineri. Noi suntem undeva la mijloc, între. De aceea îmi place mie Vișniec, pentru că la el nu e nimic bătut în cuie; trebuie să explorezi. Dacă nu o faci, ai pierdut partida. Noi am încercat tot timpul să scoatem piesa din zona violenței. Textul te duce într-o zonă a violenței. Cu asta ne-am luptat în primul rând. Avea o vehemență...
E.S.: Și nu ați fost tentați să intrați în vârtejul furtunos al forței brutale?
S.M.: Ba da. Dar tocmai asta am încercat să scoatem. Acest spectacol poate fi foarte violent. Din scriitură, textul se încheie fără speranță. E ca și cum ai vedea, la box, un tip care-l tot lovește pe unul, și ăla nu se mai ridică. Cel de jos nu mai are nici o șansă, nici o speranță.
O.C.: Cel mai important lucru pentru noi a fost să scoatem la lumină latura sensibilă a acestui text.
I.I.: ... Și prietenia dintre ei, pentru că dacă spunem că ei se pot înlocui între ei oricând, ei sunt, de fapt, unul. Sunt un grup omogen.
E.S.: V-ați gândit că sunteți o... trinitate?
S.M.: Finalul cred că spre asta duce. Nu am spus chiar trimitate, dar e un final luminos. Lumea are nevoie de speranță, la urma urmei. Este vorba despre evadarea dintr-un sistem. Ei evadează din sistem. Ăsta e sistemul: fără ferestre, claustrant.
E.S.: Considerați și voi, precum personajele voastre că „dacă ne curățăm noi, apoi s-a dus și arta", că „se stinge totu'"?
I.I.: Nu. Să ne gândim la „generația de aur", care era promovată peste tot. Toți au spus că se sting ăștia și ce rămâne în urma lor? Haideți să ne uităm în țară. Repertoriile teatrelor naționale din București, din Craiova, din Timișoara, din Iași merge înainte.
S.M.: Doar că trebuie să avem grijă unii de alții. Când spun asta, mă gândesc la actorii în vârstă care sunt lăsați să putrezească. Trebuie să ne sprijinim unii pe alții, să ne ajutăm... Îmi amintesc de Gheorghe Radu, marele actor de comedie, care nu a vrut să mai calce în acest teatru deloc, pentru că nu l-au mai băgat în seamă după ce a ieșit la pensie. L-a adus Dorel Vișan cu forța, să-i de un premiu, iar el l-a luat și a plecat. Vă dați seama câtă durere era acolo?
O.C.: În momentul când ieși la pensie nu înseamnă că ai murit ca actor. Tu poți să joci. Nu se duce teatrul fără noi, nu „se stinge totu'", dar, totodată, suntem de neînlocuit. Fiecare își are rolul lui în univers. Este o rotiță din angrenaj.
E.S.: Ce înseamnă o audiție, un concurs pentru un rol, întrecerea, rivalitatea, competiția pentru voi? Nu este, oare, această luptă o sfâșiere între oameni?
O.C.: Frumoasă întrebare. Ba da. Cam asta-i viața. O luptă. Viața e o audiție continuă.
I.I.: Din păcate vorbim de profesie, de carieră, da? Și peste tot intervin orgoliile. Și nu vorbim doar de actorie, ci și de medicină, de avocatură. Da, oamenii sunt tentați să se calce în picioare pentru a-și conserva poziția și a parveni profesional. Dar, ca și în piesă, îți dai seama, la un moment dat, că e o luptă inutilă. E ca atunci când încerci să agonisești, să agonisești, să agonisești și mori...
S.M.: ... Alexandru Macedon a cerut să fie îngropat cu mâinile afară din coșciug. Să se vadă că nu a dus nimic cu el...
I.I.: ...Din păcate, asta e. Se întâmplă. Oriunde e un concurs, există panica asta. Și dorința de a-l călca pe cap pe celălalt.
S.M.: Așa au început ei trei. Au începuta ca niște fiare în cușcă și au terminat ca niște buni prieteni. Au realizat că lupta e inutilă. Deci am avut o miză în acest spectacol. Și cred că se va vedea asta.
E.S.: Vă mulțumesc și doresc zile fericite și luminoase acestui spectacol.
