The text has a classic structure; yet despite the fact that it describes incredibly atrocious scenes, it has an unexpected effect. It somehow builds up kindness in the heart. It is not contemporary documentary theatre, which I am not actually very fond of, but it does make use of some of its elements.
The first death, that of our friend and colleague Jakub Kac, is the most important. It is not by chance that the question gets repeated over and over again: "Who killed Jakub Kac?", "How were we capable of killing our own brother?" [...]
The show is constructed as a concert. In other words, my life is a performance: I go up on stage and I tell the story of, not act out, my life. All the events on stage are part of a concert in which rock songs have been replaced by appalling stories. [...]
In the play, the people committing the murder do not realize what they are doing, or else it would be pure evil. This is what creates the effect of the text, and our production stands under the sign of "Behold the Lamb of God, behold him who takes away the sins of the world".
Ce idee extraordinară a avut Bocsárdi László (de al cărui talent nu mă îndoiam, ce-i drept) să transforme piesa aceasta puternică, cu o poveste cutremurătoare (...) într-un poem, într-un oratoriu (...) Bocsárdi a înțeles, găsind această formulă de spectacol, că o poveste, mai ales una reală, interesează întotdeauna, indiferent cum e spusă. Indiferent? N-aș crede. Dar regizorul a mizat și pe cum se povesește, interpreții acestor destine tragice, rostesc textul nu doar cu limpezime de cristal, ci și cu doza aceea de aparentă detașare, care – culmea! – în loc să te lase indiferent, te acaparează până te trezești în chiar miezul sinistrelor întâmplări. (...) Nu există în spectacol actori buni și actori slabi. Toți sunt aduși laaceeași tensiune lăuntrică, ca într-un cazan ce clocotește. (...) Cum, prin ce minune a reușit regizorul să-i facă să și cânte pe cinci voci, neînchipuit de frumos, povestind (în chip brechtian, dacă vreți) și prin cântece fragmente de viață, scurte poeme care întregesc fericit Oratoriul. Da, actorii cântă, au și dirijor... Cântă foarte bine, întregind astfel imaginea muzicală a spectacolului, în nota gravă a întregului. (...) Spectacole ca acesta nu pot și nu trebuie analizate pe porțiuni, pe compartimente, fiindcă sunt spectacole de trupă, în care nimeni nu trișează, nimeni nu păcălește și nici nu se amăgește. Funcționează ca un ceasornic. Nimic în plus, nimic în minus. Rar poți vedea atâta simplitate, ca rezultat al unei munci istovitoare, al unui efort categoric, dar care nu se mai simte pe scenă. Acoloam văzut doar seriozitate, disciplină, răspundere, inteligență, imaginație și bucuria, satisfacția lucrului bine gândit și dus la împlinire.
Elisabeta Pop, Poem dramatic cu îngeri, oratoriu pe unsprezece voci?,
în Teatrul azi nr. 7-8-9/20176
(...) ce e surprinzător în montarea lui Bocsárdi László? Ideea unui deconstructivism angajat şi asumat în forţă, care impune structura unui dialog viu, direct şi necruţător cu sala, eludând înscenări de tip realist şi costumaţie adecvată. Asta nici n-ar fi atât de şocant. S-a mai văzut aşa ceva. Inovaţia vizează părăsirea cadrului tradiţional. Pe provocarea permanentă a spectatorului mizează regizorul, preluând mesajul textului ca pe un document istoric supus dezbaterii publice. (...) Construit din secvenţe narative şi epice, derulate tensionat, tulburătoare prin dramatismul lor, spectacolul
Clasa noastră, în regia lui Bocsárdi László, repune în actualitate problema teatrului-document sub o formă radical transformată în strictă problematizare. Această formulă, sublimată brechtian, se hrăneşte exclusiv din materialul faptic avut la dispoziţie, chiar dacă destinele sunt inventate. Asamblarea părţilor ţine de talent, viziunea de îndrăzneală. De amândouă dă dovadă regizorul. Întrebarea, totuşi, rămâne să mă urmărească mult timp de acum înainte: cât din această formulă e teatru şi cât document?
Adrian Țion, Destine tragice împletite de istorie - Clasa noastră,
LiterNet.ro, 20.04.2016 și revista Steaua nr. 5/2016
Ceea ce face atît de cumplit de privit acest spectacol, atît de emoționant și dureros, e tocmai dedramatizarea totală, clinica decorticare a unor destine, poate exemplare, în al căror tragism nu există nici un hybris. Nu există nici un fel de logică, rațiune, alegere corectă. E doar viață. 60 de ani de viață în mai puțin de trei ore de imposibilitate de a-i scăpa.
Clasa noastră a primit, la Gala Premiilor Uniter de anul acesta, Premiul pentru Cel mai bun spectacol din 2015 (a fost și singura nominalizare primită). Cînd l-am văzut, chiar am trăit senzația că văd cel mai bun spectacol al anului trecut.
Iulia Popovici, Clasa noastră. Viață și destin în Europa de Est,
în Observator cultural, nr. 824 (566) 26 mai-1 iunie 2016
Dintre toate spectacolele văzute în 2015, ultima premieră a anului de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, Clasa noastră de Tadeusz Slobodzianek, în regia lui László Bocsárdi, este spectacolul românesc care m-a lăsat fără cuvinte pentru cîteva ore bune. Tenacitatea şi chiar încăpăţînarea cu care este spusă pînă la capăt povestea unor vieţi, cu toată atrocitatea şi inefabilul lor, simplitatea, chiar austeritatea mijloacelor, forţa, energia şi coeziunea actorilor sînt ca un pumn în plex care-ţi taie respiraţia timp de 160 de minute!
Raluca Rădulescu, Forța creatoare a artiștilor tineri,
răspuns la ancheta Anul teatral 2015 din Dilema veche, nr. 662 din 21-217 ianuarie 2016
Clasa noastră dă glas morților. În spectacolul montat la Teatrul Național din Cluj de regizorul László Bocsárdi, chiar și costumele au ceva fantomatic. Uniforma celor zece (foști) colegi de clasă e infantilă - ciorapi albi trei sferturi -, nudă - o simplă lenjerie de corp de culoarea pielii - și diafană - haine de plastic transparent. Retrospecția e revelatoare: memoria copilăriei comune nu poate fi ștearsă, iar a-l ucide pe tovarășul de joacă de altădată nu are nici măcar scuza războiului cu străinii. Cu trupuri deja de adulți, protagoniștii sunt, în fond, goi: expuși, vulnerabili, descoperiți. Iar hainele - contrar celor opace de piele, menite să tempereze dezintegrarea umanității originare - exprimă o implozie existențială, un simulacru involuntar, ca o viață care nu-ți mai aparține. Decorul este de un minimalism radical: doar scaune, microfoane, reflectoare. Realitatea e decontextualizată, aflată parcă sub imperiul unui atavism imprevizibil. Cele trei tipuri de obiecte vizează, conjugat, istoria memoriei. Continua reconfigurare a locurilor pe scaune e conformă instabilității poziției povestitorului - punctul focal se modifică în permanență. Asistăm, de fapt, la un ritual al ascultării (prin microfoane) și privirii (prin reflectoare) marcat de o constantă redistribuire a atenției. Regizorul a introdus și un personaj suplimentar: dirijorul corului periodic al protagoniștilor - un mim, nu întâmplător: Dumnezeu, în astfel de momente extreme, nu doar tace, cum deja ne-a obișnuit, ci își și întoarce fața; când cântă, sufletele, deopotrivă desfigurate de indicibila oroare, intră însă într-un registru unde legătura nu se rupe.
Cătălin Bogdan, Omorul serafic (I),
în Revista 22, din 26.01.2016
Montarea îi aparţine lui László Bocsárdi şi e, cred, cea dintâi colaborare a regizorului de la Sfântu Gheorghe cu Teatrul Naţional din Cluj. O întâlnire providenţială, trebuie spus de la bun început. (...) opţiunea lui László Bocsárdi e aceea de a înlocui figurarea vizuală, fie ea şi schiţată stilizat, a unei săli de clasă cu un univers sonor cu potenţial neobişnuit, care creează un soi de a patra dimensiune, transtemporală, pentru întreaga construcţie regizorală.
Muzica e semnată de compozitorul Boros Csaba, care e şi corepetitorul şi dirijorul echipei (...) participarea creatoare a lui Boros Csaba la această construcţie mi se pare una fundamentală, de înaltă măiestrie.
Mi se pare important de subliniat că această sobrietate restrictivă a spaţiului are darul de a fluidiza la maximum imaginaţia spectatorului cu privire la staţiunile spaţio-temporale către care se deplasează acţiunea dramatică: pe de-o parte, spectatorul e obligat să configureze imaginar locul, fără a avea nici o altă cârjă vizuală în afara cuvântului şi gestualităţii care îi parvin prin actori, asemeni unui cititor care-şi construieşte mental ambianţa veridică. În cazul nostru, însă, elementele de descriere spaţială sunt aproape inexistente, naraţiunea rostită conţinând în principal doar referiri la stările fizice şi psihice ale celui care povesteşte, portretizări sumare ale celor despre care se povesteşte la un anume moment, reacţii la mediul înconjurător ce cuprind în efigie mediul însuşi. (...)
(...) miza (ecumenic-) estetică a lui Bocsárdi este, cred eu, o chintesenţiere teatrală a viului. Eliminând orice artificiu, regizorul îşi propune să obţină acel transfer direct, instantaneu, al viului în viu. Or, acest efect de experienţă directă a trecerii (aparent nemijlocite) prin iad şi ieşirii purificatoare de cealaltă parte, resimţit de spectator, e produs, desigur, printr-o concentrare neobişnuită a lucrului cu fiecare actor în parte şi cu întregul ansamblu laolaltă. Nici nu-i de mirare că regizorul a optat pentru soluţia integratoare şi totodată constrângătoare a concertului, pentru că topirea sa în acţiunile scenice ale actorilor, în creionarea relaţiilor şi devenirii eroilor e, pe cât de totală, pe atât de (simfonic) coagulantă. Bocsárdi e, aici, total dizolvat în propria construcţie, e dirijorul invizibil.
Miruna Runcan, Clasa noastră, viața / moartea noastră, vinovățiile noastre cele de toate zilele,
în Agenda LiterNet.ro, decembrie 2015
Spectacolul clujean e un fel de „călătorie la cei morţi". La care luăm parte noi, spectatorii, şi care, drept răsplată pentru efortul, pentru curajul nostru primim în schimb un concert. Aşa cum îşi autodefineşte regizorul montarea, într-un excelent, edificator text publicat în pliantul de sală. Concertul e unul al îngerilor. Care se cheamă Dora, Zocha, Rachelka, Jakub, Rysiek, Menachem, Zygmunt, Heniek, Wladek, Abram. Îngerii aceştia care au trăit aievea pe acest pământ între 1919 şi 2003, unii mai mult, alţii mai puţin povestesc şi cântă. Îşi istorisesc, cu multe accente subiective propria viaţă prin vorbele lui Tadeusz Slobodzianek, şi-o cântă prin songurile compuse şi dirijate live de Boros Csaba. Uneori mai şi dansează, şi dansează chiar step (instructor: Adrian Strâmtu). Iar din când în când se opresc din povestire spre a-şi trage sufletul şi a bea o gură de apă. Totul se întâmplă cu ajutorul unor microfoane, a unor reflectoare, a unor scaune şi a unui fundal constituit de o cicloramă (decor: Bartha József), în neobişnuite costume de înger semnate de Kiss Zsuzsanna. Într-un stil şi o modalitate îndatorate ba lui Kantor, ba unui Brecht riguros filtrat. Când povestea unei vieţi irosite a ajuns la final, îngerul -povestitor caută într-un buzunăraş al costumului său, găseşte o cutiuţă şi îşi face un semn negru pe frunte.
Totul pare foarte simplu. Nu e defel aşa. Şi nu e fiindcă spectacolul e unul complex, dar şi de o rigoare exemplară. Simplitatea lui a fost plătită cu un efort ieşit din comun. Un efort de grup care încă o dată probează condiţia de trupă la care au ajuns contribuţiile reunite ale unor tinere personalităţi actoriceşti, astăzi artişti în lege precum Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crişan, Matei Rotaru, Ionuţ Caras.
Mircea Morariu, Uite așa ni s-a irosit viața, dar și istoria!,
în adevărul.ro, 21 dec. 2015
Ultima seară de festival a coincis cu prezentarea spectacolului excepţional cu Clasa noastră, de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Bocsárdi László, cel care a și cucerit Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala UNITER din acest an. Cred că a fost un adevărat „regal" actoricesc, o seară memorabilă de teatru menit să se constituie și ea drept o carte de vizită pentru potenţialul actual al trupei clujene, reprezentată aici cu brio de actorii Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crișan, Matei Rotaru și Ionuţ Caras.
Ion Parhon, În căutarea autorului,
în Scrisul Românesc, nr.11(159), noiembrie 2016
„Întâlnirile" s-au încheiat cu un spectacol excelent, cu piesa Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Bocsárdi László. Povestea colegilor de clasă, polonezi și evrei, dintr-un orășel polonez unde a avut loc un teribil pogrom în 1941, este spusă în aparență simplu, liniar, dar atât autorul, cât și regizorul au avut abilitatea de a împleti liniile povestirii, astfel încât să creeze tensiunea dramatică maximă. (...) Fără alt decor, spectacolul este impresionant nu doar prin substanța sa (...) ci și prin viziunea regizorală și actoricească, a celor zece personaje, interpretate cu har de actorii Teatrului, în majoritate tineri. (...) Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național „Lucian Blaga" din Cluj-Napoca s-au încheiat, astfel, în forță. Sau, mai degrabă, la un înalt nivel artistic.
Nicolae Prelipceanu, Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național din Cluj...,
în Teatrul azi, nr. 12/2016
Clasa noastră, montat de László Bocsárdi, la Teatrul Naţional din Cluj - spectacolul cel mai împlinit pe care l-am văzut în acest Festival.(...) Bocsárdi construieşte un spectacol extrem de puternic, greu de suportat tocmai pentru că pune spectatorului întrebări pe care acesta, de obicei, le evită. Totul se petrece în avanscenă. Actorii, în costume (Zsuzsanna Kiss) care evocă uniformele şcolare, dar cu un fel de pelerine de plastic transparent - un fel de giulgiuri translucide, pentru că de suflete, nu de cadavre e vorba. Tablourile se succedă în ritm alert, unele despărţite de coruri foarte bine interpretate (muzica: Csaba Boros), actorii povestesc mai degrabă, nu joacă. Cînd nu vorbesc, stau pe scaune verzi (decorul: József Bartha), cele de la şcoală, şi asistă la scenele jucate de ceilalţi. În momentul cînd personajul lui moare, actorul îşi face un semn negru pe frunte, se aşază şi rămîne în scenă. E nevoie de o mare rigoare actoricească pentru turul acesta de forţă, pentru ca tensiunea să nu scadă (...)viziunea lui Bocsárdi e deplin asumată, iar spectacolul e admirabil.
Liviu Ornea, FNT 2016,
în Observator cultural nr.848 (590) 10-16 nov. 2016
Destinele a zece colegi de şcoală (de ambele religii) sunt urmărite din anii '20 până în zilele noastre, iar spectacolul Teatrului Naţional din Cluj-Napoca îşi propune să reînvie spiritul tragediei în prezentul unei istorii care nu trebuie lăsată să se repete. Şi reuşeşte pe deplin. Probabil că aşa trebuie să arate catharsisul contemporan. Spiritul se purifică prin arta actorului şi prin muzică. „Dirijor" al celor zece remarcabili actori este regizorul László Bocsárdi, care optează cu imens curaj pentru măreaţa simplitate a rostirii textului şi eliminarea oricăror artificii scenografice sau coregrafice. Text şi personaj. Şi muzică. Compozitor şi dirijor al corului celor zece actori - impecabil pregătiţi vocal - este Boros Csaba, care devine, la rându-i, personaj în spectacol. O apariţie alb-spectrală, dirijând destinele celor pe care moartea îi va însemna cu negrul ei. „Clasa noastră" este un concert a capella, în care, conform teoriei (deloc paradoxale), actorii sunt şi instrumente (din carne şi oase) şi instrumentişti.
Maria Zărnescu, Sunetul muzicii FNT. Muzici și muze,
în Yorick.ro nr.336, 8-14 nov. 2016
Regizorul László Bocsárdi montează sub forma unui concert destinele celor zece personaje care întruchipează o tragedie la o scală mult mai mare, uciderea a 1 600 de evrei în satul Jedwabne, ironic, „Jedwabny" în polonă înseamnă mătase și aduce aminte de zvastica nazistă înfășurată pe braț. (...)László Bocsárdi redă „Clasa noastră" ca pe o satiră usturătoare la adresa celor care își construiesc o imagine măreață pe fondul unei istorii pătate care mai devreme sau mai târziu iese la iveală și îți distruge viața pe care credeai că ai cucerit-o. (...)Poveștile celor din „Clasa noastră" sunt țesute în aceeași pânză îngălbenită și au unitatea unui concert, așa cum și-a imaginat László Bocsárdi acest spectacol. Cele zece voci se unesc și în final spun povestea clasei, a unor copii care visau la un viitor normal, împreună. (...)Spectacolul lui László Bocsárdi funcționează tocmai pentru că din spatele microfoanelor placide răzbate povestea asumată în toată cruzimea ei, care nu naște „emoție" sterilă de tip documentarist, ci emoție profund umană.
Oana Bogzaru, „Clasa noastră" - o poveste spusă de cei morți celor vii,
în Yorick.ro, nr.335, 8-14 nov. 2016
Întâlnirile Internaționale de la Cluj s-au încheiat cu un mare dar făcut de către organizatori cu mărinimie și publicului și invitaților festivalului: spectacolul cu Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Bocsárdi László, spectacol încununat cu Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al anului trecut. Un construct scenic bulversant prin subiect și expunerea lui, prin suculența temelor de meditație pe care le insuflă spectatorului, prin inventivitatea formulei scenice și interpretative.
Mariana Ciolan, În căutarea autorului, la Întâlnirile Internaționale de la Cluj,
în Revista Teatrală Radio, 12 oct.2016
