Uitarea e un text crepuscular, a cărui forţă stă în ceea ce ascunde... La fel mi-am dorit să fie şi spectacolul. În cea de a doua variantă a sa, pe care o prezentăm, acum, în Festival, am bucuria de a-l avea, atât pe scenă, cât şi în sală, pe autor: martor şi participant totodată.
"Spectacolul", aşa cum excelent a remarcat un comentator drag mie, "e conceput ca o întâlnire între cuvânt şi dans, dar nu după o logică mimetică, a analogiei imediate, deoarece limbajul corpurilor nu ilustrează redundant discursul verbal, ci îl confruntă, mai degrabă, cu zona lui subliminală, pulsională, adăugând puterii de reprezentare conceptuală a cuvintelor un fel de forţă sălbatică, de vibraţie psihică, ce se adresează nu atât intelectului, cât afectelor, subconştientului şi imaginarului nostru. Corporalizând întrebările şi neliniştile autorului, dansul şi gestualitatea celor doi protagonişti compun fulgurant secvenţele onirice ale unui posibil rit de trecere, cu morţi şi renaşteri succesive, încarnând viziuni despre căderea în golul mnezic şi încercarea de a te desprinde din el, despre absenţă şi persistenţă, despre sfâşiere şi spaimă, despre încremenirea morţii şi zvâcnetul vieţii."
Un spectacol realizat sub semnul prieteniei, al iubirii şi al străduinţei de a resuscita acea "urmă a fiinţei fără fiinţă", despre care vorbeşte George Banu - şi care e mândra şi fragila noastră rezistenţă în faţa neantului.