După câteva minute de întârziere, domnul Anton Tauf ne aduce la cunoștință că, peste o zi, se împlinesc 29 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu. Ne mai aduce la cunoștință că l-a cunoscut personal pe acest om „a cărui valoare nu o poate exprima în cuvinte" și ne-a reamintit că Nichita a fost nominalizat pentru premiul Nobel. Domnul Tauf ne-a povestit apoi câteva întâmplări cu Nichita, întâmplări din copilăria sa, cum a început să iubească... poezia. Publicul parcă nu respira. Nici nu știam dacă piesa începuse sau nu, luminile erau aprinse, oamenii erau împietriți pe scaunele lor. Au urmat două înregistrari cu fosta soție și un alt prieten al marelui scriitor. Momentul a fost de o sensibilitate enormă; ascultam niște înregistrări la boxe și nu îmi venea să cred că eram paralizat și atunci am început să realizez că nu eram singurul în această situație. Brusc, luminile s-au stins și cred că a început piesa de teatru; cred că am auzit niște poezii și o cascadă de vin îmi închipuiam. Aș fi vrut ca domnul Tauf să continue povestirile sale alături de Nichita. Aș fi vrut ca Nichita să continue povestirile sale...

Radu Bogdan, Nu vezi că stai în brațele mele, orbule?,
în Culturatorul

Miercuri, 12 decembrie 2012, am avut privilegiul de a-l vedea pe Nichita cu ochii minții, mai viu ca niciodată, într-un spectacol-omagiu în regia lui Anton Tauf, avându-le în distribuție pe două actrițe mai mult decât talentate: Ramona Dumitrean și Eva Crișan.

Talentul actorilor împreună cu spiritul mereu viu al textelor marelui Nichita Stănescu au reușit să producă asupra mea un efect pe care rar reușește să-l producă o piesă de teatru: m-au transpus sută la sută și dincolo de acest procent omenesc, în lumea infinită a lui Nichita, a operei sale ce transcende timpul și spațiul, ce te prinde de mână și te atrage pe scenă, iar de pe scena teatrului, pe scena spiritului său! Piesa te smulge din tine și te aruncă în altceva ,,mult mai înalt şi mult mai curând", te lasă să pipăi cu buricele degetelor minții lumea cuvintelor lui Nichita, ,,lungi și sticloase", și te face să exclami tăcut, în sinea ta:
 

,,Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt."
 

Cuvintele sunt de prisos, Nichita e viu în această piesă de teatru, coboară din imortalitate pe scena vieții, sau ne trage pe noi în imortalitatea sa pe întreaga durată a piesei ce pare fără durată. E un spectacol ce merită văzut, ce trebuie văzut, e ceva dincolo de concret, de cotidian, de uman, e o manifestare a spiritului pe care v-o recomand cu drag.

Spectacolul te încântă, te înalță, te face să uiți și-ți reamintește, te încălzește: ,,Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi/ tâmpla de stele, până când/ lumea mea prelungă şi în nesfârşire/ se face coloană sau altceva/mult mai înalt şi mult mai curând."

Florin Moldovan, Nichita Stănescu readus la viaţă pe scena Teatrului Naţional Cluj:
NU VEZI CĂ STAI ÎN BRAŢELE MELE, ORBULE?,
în Vocea Clujului, 13. 12. 2012

     Un spectacol antrenant, viu, plăcut şi lejer, care te face să uiţi, preţ de cîteva ore, necazuri şi probleme, tranziţii şi incertitudini. de aici şi apropierea de celebrul titlu cinematografic din 1963 al lui Stanley Kramer. În acelaşi ton al bunei dispoziţii, al rîsului natural, al destinderii depline.

Demostene Şofron, Pe scena Naţionalului clujean...

O lume nebună, nebună în Logodnicele aterizează la Paris,

în Adevărul de Cluj, 4 decembrie 2001

***

     Ca regizor, Florin Piersic a urmărit în primul rînd punerea în evidenţă a textului prin rostirea lui clară şi nuanţată, în acelaşi timp într-un mod care să-i personalizeze pe rostitorii / rostitoarele lui - în aşa fel încît înregistrat fiind în direct spectacolul să poată fi pe deplin perceput ca teatru la microfon. În continuare, ca orice actor cu personalitate trecut la regie, a recurs la construirea profilurilor personajelor pînă la amănunt, la mişcări, tonalităţi, atitudini, reacţii care să le definească profilul în absolut orice moment. Fără doar şi poate, chiar modalitatea aceasta nesofisticată de exprimare (dar care reclamă un înalt nivel profesional-actoricesc) este cheia succesului spectacolului. Adică una din chei, fiindcă nu putem, chiar dacă am vrea, să facem abstracţie de farmecul personal al actorului Florin Piersic, de marea-i popularitate, de imensa-i experienţă actoricească.

Radu Bădilă, Nevoia de comedie,

     Regizorul Marius Oltean pariază şi riscă careul de aşi cu această opţiune repertorială. Meritul montării e că îşi propune şi reuşeşte să respecte scenariul, oferind actorilor îndelung aşteptatul moment al rolurilor de compoziţie. Marius Oltean se apropie fără inhibiţii de text, şi îndepărtează astfel umbra montărilor precedente. Dirijează cu mână sigură, polifonic, grupul personajelor, lăsând suficientă libertate de definire fiecăruia în parte. Scenele de delir colectiv dezvăluie o atentă dozare a energiilor. Momentul aproape insesizabil al declanşării crizei creşte polifonic, prin acumularea tensiunilor individuale, atingând finalul de frază fără artificiu căutat. [...] Prin scenografie, Horaţiu Mihaiu simte şi completează regia. Fereastra-hublou preia şi materializează relaţia cu exteriorul, cu libertatea de a fi tu însuţi. Transferă conflictul în transcendent. E locul magic care scapă regulamentelor, pe unde pătrund semnele lumii libere, locul pe unde de văd gâştele zburând. Pentru că, în plan simbolic, este expresia unei neputinţe. Aceea de a zbura.

Oana Cristea Grigorescu, "Patru găşte într-un stol / Pe-nserate dau ocol / Spre Nord se duc /
Spre Sud se duc / Zboară peste-un cuib de cuc / Zboară, zboară, zboară..."

 în Teatrul azi, nr. 1-2 / 1999

 ***

     Universul spiritual al „anilor şaizeci", excelent perceput de regizorul Marius Oltean - în care sora Ratched, jandarmul spitalului şi geniul său rău atotputernic întruchipează tributul paranoid prin care dramaturgul răspunde pretenţiilor distructive ale normalităţii - se regăseşte şi în scenografia inspirată pe care o semnează arh. Horaţiu Mihaiu, care transformă scena într-un spaţiu al acţiunii şi al exprimării individuale. Maşinăria uriaşă care ucide e chiar mult trâmbiţatul sistem al democraţiei americane "perfecte", care nu e cu nimic mai prejos de ceea ce se petrecea şi se mai petrece în clinicile de psihiatrie de la răsărit de "cortina de fier". Cine încearcă să planeze deasupra "cuibului de cuci" este iremediabil bântuit de întrebarea dacă demnitatea şi bunătatea, simţămintele ce invocă umanul din fiecare mai pot supravieţui într-un secol căzut victimă violeţei şi alienării înregimentate, în care teama de responsabilitatea morală determină refugiul în evazionisme terapeutice. O piesă despre individualismul rebel, despre generaţia care a anticipat diferitele schimbări în atitudinea culturală şi politică a deceniului şapte, opunând imaginii aparent perfecte a epocii lui Eisenhower un primitivism frust, dar energizant. La fine de an, colectivul Teatrului Naţional din Cluj-Napoca a oferit publicului un spectacol ce prefigurează unul dintre marile succese ale stagiunii.

Michaela Bocu, Premieră la Naţionalul clujean - Zbor deasupra unui cuib de cuci

 de Dale Wasserman, în Adevărul de Cluj, 30 decembrie 1998