Deşi numele directorului de scenă, m.chris.nedeea, seamănă cu o adresă pe internet, ceea ce pentru un om de teatru nu este tocmai rău, fiind o dovadă că iubeşte artificiul, spectacolul de la Studioul "Euphorion" al Teatrului Naţional din Cluj cu Crize sau Încă o poveste de dragoste de Mihai Ignat este cît se poate de comunicativ. Aşadar, domnul E-mail ne aduce nu doar bucuria de a asculta un text bine scris şi bine rostit, dar şi îmbogăţit cu o viziune regizorală adecvată şi expresivă. Este o piesă normală pe o temă normală legată de creşterea şi descreşterea iubirii, iar acest proces al deteriorării dragostei, care seamănă cu moartea, ne va interesa mereu. Eroii lui Mihai Ignat (doi plus unul inventat de regizor) nu au ajuns la abisurile sexuale din alte texte ale vremii şi nu din alte motive, dar, ne spune printre rînduri Mihai Ignat, nu trebuie să fii bolnav la cap sau la trup, ci este suficient să trăieşti în fiecare zi unul lîngă celălalt, pentru ca dragostea să devină o perversiune. Aşadar, El şi Ea sînt nişte marionete mînuite de celălalt, jucat de un actor rotofei cu o perucă blondă şi drăgălaşă, care trage cu arcul şi seamănă teribil cu acei cupidoni dolofani nelipsiţi din arta medievală. Ei vor executa un program impus şi nu unul "liber ales", supravegheaţi de zeul amorului.
Mircea Ghiţulescu, Crize sau Şcoala de mimică de la Cluj Napoca,
în Teatrul azi, nr. 12, 2006
***
Cristian Grosu (care debutase în această vară în Purificarea lui Andrei Şerban) şi Cristina Ragos (la primul ei spectacol de actriţă cu diplomă) sînt genuini fără a fi inocenţi, comici fără a fi hilari şi dramatici fără a fi patetici, într-un spectacol plin de duioşie şi umor, făcut cu o grijă pentru detalii demnă de un bijutier (cînd se apropie de perfecţiune, dacă există aşa ceva în artă, regia de teatru e o capodoperă de chinez bătrîn).
Iulia Popovici, Cupidon şi întîmplarea dragostei,
în Cultura, 26 oct. 2006
Un spectacol despre ceea ce, în conştiinţa comună, este trimis între paranteze. Un spectacol al simbolurilor fundamentale, mascate de habitudini de toată mîna. Un spectacol orbitor de viu pentru că te poartă peste barierele convenţiei, atingînd inexprimabilul, printr-o artă a litotei angajînd arhetipul în relaţia cu opusul său - realitatea frustă -, pînă la nervul ei cel mai intim. Şi demistificator/subversiv. Cum subversiv este acest text imposibil cu şi prin acest context teatral care-l transfigurează punînd la bătaie un întreg arsenal de trucuri-capcană, trape şi alte iluzii tehnice, trucuri împrumutate din sfera comercialului la mare preţ în industria cinematografică, altele preluate direct din lumea prozaică de unde evadarea pare o utopie. Fără doar şi poate, o lecţie. Neacadamică, în afara edificiului clasic, confiscat... Totul pentru a scoate de sub minciună actorul, omul imprescriptibil, nud, de dincoace de reprezentări, esenţa concentrată a teatrului. Purificare, în viziunea lui Andrei Şerban, suspendă aşteptările cel mai adesea devenite normă pe scenele unde-nu-se-întîmplă-nimic. [...]
Andrei Şerban converteşte, în spectacolul montat la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca [...], o mărturie [...] născută din metafizica unui creator singular. [...]
Poveşti întretăiate, în tentă ermetică, asemenea iluminării, replici eliptice, atît cît să deschidă spre necuprinsul atotcuprinzător, nespusul închis în clipă, o clipă cît eternitatea.
Valentin Dumitrescu, Actorul esenţial - Fractura. Show-ul fără frontiere,
în Revista 22, nr. 871, 14-20 nov. 2006
***
În multe secvenţe ale spectacolului, regizorul Andrei Şerban face dovada unei inteligenţe teatrale strălucitoare în gestionarea materialului dramaturgic căruia îi imprimă ceva din durerea şi concentrarea unei ultime scrisori de dragoste trimisă de un condamnat iubitei sale. E vorba despre incest între fraţi, despre cupluri homosexuale, apare nuditatea în spectacol, dar niciodată de dragul nudităţii, cel mai adesea cu respectul simţului măsurii şi al bunului gust. Şerban pătrunde în text cu maximă atenţie, îl întoarce pe toate feţele nu pentru a-l transpune crud şi rece, deşi există multă cruzime în montare, ci spre a-i găsi poezia. Poezia tulburătoare şi inconfortabilă. Regizorul descoperă încrengăturile culturale şi antropologice din care îşi află materia primă lucrarea dramaturgică a lui Sarah Kane, plasează fiecare lovitură cu precizie de metronom (o precizie pe alocuri chiar excesivă), determinat de realitatea că faptele dobândesc o atrocitate tot mai apăsătoare. Aşa încât montarea îşi propune să atace falsele pudori fiindcă regizorul nutreşte ambiţia de a se afunda în adâncurile partiturii pentru a ieşi apoi din ele printr-un ansamblu organic, un spectacol original, cu energii şi tensiuni ce vin din viscerele substanţei dramatice dar şi din atitudinea pe care directorul de scenă o adoptă faţă de aceasta. Sunt câteva imagini formidabile, copleşitoare pe care le inventează imaginaţia lui Andrei Şerban.
Mircea Morariu, Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt, în
Revista Familia, nr. 11-12, decembrie 2006
***
N-am simţit, văzând Purificare, că asist la un spectacol despre „minorităţi“, după cum au avansat unele voci. Cred doar că particularitatea care-l distinge pe cel diferit poate fi, dacă este privită empatic, iar nu condescendent / indiferent / „corect politic“ (cu subtextul „să nu-mi iasă-n cale“, un vehicol mult mai eficient de transmisie al traumei. Fireşte, dacă vrei să vezi doar drogatul ori dezaxatul, purificarea se cam duce dracului şi totul se transformă în arta de la ora 5. Nu e cazul însă aici. [...]
Spectacolul lui Andrei Şerban este minimalist, ostentativ, romanţios, la rigoare, negativ-comercial pentru cârcotaşi. Şi totuşi, nimic nu e lăsat la voia întâmplării, scăpat din vedere, de umplutură din lipsă de inspiraţie. Fiecare eveniment scenic se încarcă de subtext, dar revine spectatorului capacitatea de a fi de faţă, de a-şi asuma afectiv acea căutare de afecţiune a personajelor. Iar această căutare e evidentă. [...]
Catharsis-ul din Purificare este unul pentru lumea de azi. Cred că acesta e marele şi unicul semnificativ simbolic merit al spectacolului lui Andrei Şerban. Dar, precum în antichitatea greacă, nu tuturor ne este dat să ne purificăm. Decât dacă ne cheamă Robin...
Claudiu Groza, Un catharsis pentru cei de azi,
în revista Tribuna, nr. 102, 1-15 decembrie 2006
***
Purificare este un spectacol care trebuie văzut. Nu pentru ceea ce spune, nici pentru că ar inova cumva limbajul teatral (pentru că nu o face). Trebuie văzut pentru că e spectacolul unui regizor foarte bun care a lucrat cu o echipă excelentă. Un regizor care are, cu siguranţă, ceva de spus. Indiferent cât aderă unul sau altul dintre noi la spusa lui. Iar acest spectacol poate prilejui o discuţie foarte utilă - dar nu exaltată şi nici în transă - despre ce aşteptăm de la teatru.
Liviu Ornea, Teatrul ca experienţă mistică,
în Teatrul azi, nr. 12, 2006
***
Cunosc bine toate spectacolele lui Andrei Şerban şi pot afirma că Purificare reprezintă o etapă nouă şi interesantă în cariera sa. Andrei Şerban este din ce în ce mai liber, liber de toate referinţele la opera altor regizori şi la propria sa operă.
El reuşeşte să ajungă, în Purificare, la o dimensiune de poem global, care înmănunchiază experienţa sa din domeniul teatrului şi operei.
Excepţională piesa lui Sarah Kane îmi apare, în viziunea lui Andrei Şerban, ca o încarnare a proiectului lui Kandinsky, prin gruparea Blaue Reiter, a unui estetici totale (artă, literatură, muzică, scenografie, teatru, operă), vizând o nouă renaştere interioară şi intrarea într-o nouă epocă spirituală.
Pe un alt plan, spectacolul lui Andrei Şerban mă face să mă gândesc, de asemenea, la picturile lui Egon Schiele, cu atmosfera sa crepusculară, anunţătoare a unei noi epoci, în care putem intra datorită unei purificări interioare. Despre ce ne vorbeşte Purificare dacă nu despre această purificare interioară, premergătoare a oricărui proiect viabil de viaţă decentă într-o epocă violentă, ducând la autodistrugere?
din Scrisoarea deschisă adresată lui Ion Caramitru
de Basarab Nicolescu
***
Secvenţele din care se compune piesa, şi spectacolul, se leagă cumva subteran, astfel încât ai impresia în final că ai asistat la un alt „cuib de cuci“, privit din adâncul său, să spunem de dedesubt. Oricum, performanţa Andreei Bibiri ramâne în memoria spectatorului.
Nicolae Prelipceanu, Sarah Kane şi zborul pe sub un cuib de cuci,
în România liberă, nr. 5064, sâmbătă, 28 oct. 2006.
Travestiuri e un spectacol greu de rezumat şi la fel de greu de analizat, pentru că evoluează secvenţial, iar nuanţele sunt întotdeauna abundente. Regizoarea Mona Chirilă a urmărit foarte fidel textul, încercând să atenueze uşoara ariditate a unor dialoguri prin elemente scenice care dinamizează acţiunea.
Claudiu Groza, Boemul, hâtrul şi "misionarul",
în Ziarul Clujeanului, 16 februarie 2006
***
Punerea în scenă a piesei lui Stoppard e un pariu pentru orice regizor, căci textul (meditaţii savuroase despre poezie şi artă, despre disoluţia culturii clasice, despre istorie) e mai degrabă un eseu, decât un text dramatic.
Cu toate acestea, regizoarea reuşeşte "să spargă" textul printr-o veritabilă ofensivă de imaginaţie scenică: decorurile, costumele expresive, mişcarea continuă a personajelor şi o alertă rulare a scenelor.
Ion Mureşan, Trei revoluţii pe scena Naţionalului clujean,
în Evenimentul Zilei, 28 februarie 2006
***
Întreaga montare, semnată de Mona Chirilă, funcţionează pe nuanţe într-un spectru larg al umorului de la ironia, să-i zicem, delicată la un grotesc capabil să desfiinţeze. Este aproape un dans pe sârme intersectate ca în desenul lui Picabia legat de Tzara: mişcările par incerte, însă fiecare anunţă o evoluţie. Istorică. Sau personală.
Florica Ichim, Reformatorii priviţi de la distanţă
în România liberă, 1 martie 2006
