Actorii Naţionalului, în vervă şi antrenaţi într-o dulce risipă de energie, se mişcă în spaţiul scenic şi-şi susţin partiturile convingător, identificînd sensurile profunde şi convergenţa codurilor semantice, pentru a realiza „evadarea“ în Paradisul visat. E un Paradis al miracolelor care, normal, nu durează mai mult decît orice minune şi de unde revenirea se petrece într-o ciudată cheie tragi-comică. Asumarea de către toţi a momentului adevărului e aproape de domeniul absurdului. Regizoral - direcţia de scenă Cristian Hadji-Culea - spectacolul e bine articulat ca viziune, are consistenţă şi dinamism, în acord cu scenografia lui Cristian Rusu, ambele stîrnind comicul care exteriorizează gama complexă a mitocăniei, suficienţei şi a culturalităţii din „hipermarketul“ în care trăim.
Michaela Bocu, Aceşti nebuni făţarnici,
în Făclia, 10 aprilie 2008
Patru existenţe cu părţile lor solare şi cu cele sumbre, tratate de o manieră care aminteşte, pe alocuri, de dramaturgia realistă nord americană. Textul este echilibrat pînă şi în situaţiile de dezechilibru. Dialogul ia în repetate rînduri forma unor monologuri rostite simultan, încrucişîndu-se pe scenă, subliniind şi mai bine alienarea şi barierele interumane. Toate personajele plătesc preţul minciunii în care s-au complăcut la un moment dat, al falşilor idoli în care au crezut. Dar unii mai au speranţa unei salvări. (...)
Meritul regizorului Cristian Nedea constă în tratarea extrem de omogenă a spectacolului. Acesta nu prezintă scăderi în nici una din componentele sale. (...)
Încă odată se confirmă că teatrul bun nu presupune neapărat decoruri somptuoase şi distribuţie kilometrică. În cazul de faţă, puţinul înseamnă mult, şi, mai ales, expresiv.
Horaţiu Damian, Cenuşa de piatră,
în Foaia Transilvană, nr. 48 din 25 oct. 2007
***
Aceasta compoziţie inteligentă şi subtilă de regie, scenografie şi vizual este completată impecabil de cei patru actori, fiecare punîndu-şi amprenta particulară asupra rolului. Uscăciunea dură, interiorizată a lui Clérmont (Emanuel Petran) s-a completat emoţionant cu vitalitatea fragilă dar şi voluntară a lui Pascale (Andreea Gavriliu). În contrapunct, maleabilş dar şi afectuoasa Shirley (Ramona Dumitrean) s-a lăsat manevrată de crudul Coco (Ionut Caras), într-o implacabilă cursă spre deznodămînt.
Cenuşa de piatră este un spectacol nu prea "comercial", dar ale cărui calităţi estetice îl recomandă ca un prim reper al actualei stagiuni teatrale.
Adrian Ţion, Dramele prezentului în Cenuşa de piatră,
http://agenda.liternet.ro/articol/5883/Adrian-Tion/Dramele-prezentului-in-Cenusa-de-piatra.html
Despre Vicontele unii critici au scris că ar fi cea mai slabă piesă a faimosului dramaturg absurd Eugène Ionesco. Dar montarea Luminţei Vălean demonstrează cu totul altceva. Şi anume faptul că Vicontele face parte din seria de început a pieselor ionesciene, fiind impregnată nu doar de absurdul tipic acestui autor, ci şi de spiritul ludic, jucăuş, care este o "marcă înregistrată" a literaturii sale pentru teatru. [...]
Toţi actorii joacă pofticios, îngălat, parodic, lumesc, pe placul oricui, de la vlădică la opincă. Grăsălăi, slăbănogi, mutalăi, macho-işti, ei reuşesc să transforme un text destul de inegal, destul de lipsit de "fir roşu", într-un spectacol dinamic, amuzant, dezmăţat, dacă vreţi, dar care stârneşte, fără diferenţă, reacţia de plăcere autentică a omului care se uită la un spectacol.
Claudiu Groza, Cea mai "proastă" piesă a unui celebru scriitor a fost jucată marţi la Naţionalul clujean,
