Reviews archive

 Poster gallery

Photo gallery

Video gallery

A HELL OF A MESS!
by Eugène Ionesco
director: Silviu Purcărete
Opening date: Thursday, October 3 2013

„Silviu Purcărete introduce în spectacolul său felii anarhiste de real, care trimit la scene din România postcomunistă (...) Muzica lui Vasile Şirli introduce o notă de cabaret în spectacol, iar decorul lui Dragoş Buhagiar - o nuanţă de ciné-verité. Trupa Teatrului Naţional clujean este în vervă actoricească şi muzicală şi are impactul dorit.“


Ruxandra Cesereanu, Puzzle de toamnă,
în Steaua, nr.11-12/2013

 



„Alternanţa secvenţelor statice cu cele vivante pune în mişcare problematica piesei, axată pe ideea dezvăluită treptat după care viaţa este văzută ca o farsă nemaipomenită, o maşinărie programată pentru autodistrugere. În intenţia lui Silviu Purcărete se simte înaintarea pe coordonatele farsei spumoase, trase în tonic înveliş baroc, frizând (motivat!) amalgamul atent supravegheat într-o compoziţie de o asemenea eterogenă alcătuire.“


Adrian Ţion, Farsa unui însingurat - Ce nemaipomenită aiureală!,

în Tribuna, nr.273, anul XIII, 16-31 ianuarie 2014

 



„Un Purcărete de referinţă, unul dintre cele mai bune spectacole ale sale din ultimul deceniu. În jurul chipului candid al Personajului azvârlit în miezul unor evenimente când banal-isterice, când grandios-burleşti, Purcărete construieşte o ţesătură halucinantă de feţe, voci, trupuri, sunete, imagini, metaforă deplină a harababurii ce domneşte deopotrivă asupra lumii domestice de pe scară unui bloc şi asupra lumii în revolta de pe străzile unui mare oraş.“


Mihai Brezeanu, Din tutun se întrupează speranţa - Ce nemaipomenită aiureală! la festCO, 2014,
în LiterNet.ro, 5 iunie 2014

 


 

„Iar în ceea ce-l priveşte pe regizor, dominanta vizuală a spectacolului - maniera sa predilectă - n-a fost parcă niciodată mai justificată. Scenograful Dragoş Buhagiar a umplut scena de manechine ca multipli de personaje, la rându-le multiplicate prin actori. Sunt oameni sau elemente identice ale aceleiaşi serii? Felul în care regizorul îi obligă să vorbească este spre reificare. Ce cuvinte rostesc? Din veac, aceleaşi! Până când? Până la dezagregare, până când va fi să fie atins „sensul sfârşitului". Istoria se repetă, se repetă în buclă, la nesfârşit, „un soi de farsă pe care le-o joacă Dumnezeu oamenilor". Pentru că, în afara mântuirii, absurdul rămâne singurul adevăr. Şi mereu întrebarea De ce?

                       
Marina Roman, FestCO 2014 - o ediţie cu totul ALTFEL,
în Yorick.ro, revistă online de teatru, numărul 217, 3-9 iunie 2014

 



„În spectacol asistăm la o multiplicare a personajelor, actorii realizând un adevărat tur de forţă pentru a intra şi a ieşi succesiv în/din diversele roluri. Sub bagheta lui Purcărete, ei fac o demonstraţie de talent şi profesionalism, într-un spectacol total, de o remarcabilă forţă şi expresivitate; cântă, dansează, execută cu incredibilă virtuozitate acrobaţii într-un ritm debordant, veritabilă tornadă scenică.“


Radu Constantinescu, Nemaipomenita aiureală a lui Ionesco şi Purcărete,
în Ziarul de duminică, 26 septembrie 2013

 



„Purcărete a organizat perfect aiureala. Nu pare să îi fi scăpat nimic. Nimic cu excepţia unui mic, aproape imperceptibil moment, imediat după secvenţa de război civil, când lasă impresia că e puţin descumpănit. Deruta trece însă repede. Ritmul nebun revine. Revine şi magia. Magia pe care el, Regizorul, da, Regizorul cu majusculă, a exercitat-o asupra actorilor pe care i-a convins că aşa, numai aşa trebuie să fie Ce nemaipomenită aiureală! Şi care, la rându-le, ne conving şi pe noi despre adevărul lui Silviu Purcărete. Despre adevărul lui Ionesco citit urieşeşte şi cuceritor deopotrivă de Purcărete şi de artiştii Teatrului Naţional din Cluj-Napoca.“


                                    Mircea Morariu, O urieşească harbabură,
în adevărul.ro din 23 octombrie 2013 și în Teatrul azi, nr.11-12/2013

 



„A-l pune în scenă pe Ionesco, îngroşând bizareria, excentricitatea şi sarcasmul, este o eroare. Din fericire, Silviu Purcărete o evită, astfel încât spectacolul său de la Teatrul Naţional „Lucian Blaga" din Cluj-Napoca este un model de punere în scenă inteligentă. Se vede că regizorul a înţeles toate implicaţiile şi a explorat toate cotloanele textului. Nimic din ceea ce vedem, oricât de spectaculos, nu este gratuit: totul are rost şi sens. (...) Ionesco se află într-un con de umbră, iar Purcărete - pe culmea gloriei. Cei doi se întâlnesc frăţeşte, întru celebrarea inteligenţei.“


Adrian Mihalache, Cum se clarifică o aiureală,

în Teatrul azi, nr.11-12/2013

 


 

„Când zic Purcărete, zic Ce nemaipomenită aiureală!, carevasăzică Eugène Ionesco şi o harababură scenică formidabil de geometrică, extraordinar de plastică şi remarcabil de bine (de)şurubărită. Spectacolul are plăcerea dumnezeiască - venită direct din paginile cele mai şugubeţe ale lui Ionesco - a transparenţei smintite din visul hiperlucid. În această schemă de funcţionare, sensul lumii e numai bun de aruncat în abatorul hulpav al cuvintelor, iar logica ei în cel al imaginilor.“

Paul Boca, Trei Doamne, şi toţi zmei,
în Scena.ro nr.23 (3) 2013
  



„Silviu Purcărete [creează] în spectacolul de la Na­țio­na­lul clujean o replică ironică a alternativei angajare/neangajare într-un univers ostil, proiectat împotriva voinței și libertății in­dividului. Agresat mai întâi de vecini (aici recunoaștem arta ma­nevrării personajului colectiv a re­gi­zo­ru­lui), noul locatar dă piept apoi cu istoria, revoluțiile, care-l dis­locă din existența lui calmă și indiferentă, fiind foarte ase­mă­nătoare cu experiențele noastre recente. Nici iubirea nu are față umană în acest balet mecanic al obiectelor (scena e po­pu­lată cu manechine, iar fe­me­i­le iubite sunt interșanjabile), personajului ionescian ră­mânându-i doar sticla și pi­ja­maua - sim­bol al unui somn metafizic prin care pro­babil ar putea spera la vise mai frumoase. (...) Spec­ta­colul încântă și ne­liniștește, desfășurân­du-se în imagini rit­mate savant, plastic și poetic.“


Doina Papp, Întâlnirile Internaţionale de la Cluj,
în Revista 22, 5.11.2013


THE MOEBIUS STRIP
by Robert Cohen
director: Răzvan Mureșan
Opening date: Sunday, May 12 2013

„Nu tematica gay e demnă de interes în acest text, cât (pe alocuri) savoarea replicilor și implicita artă a portretisticii, pe care regia lui Răzvan Mureșan reușește s-o potențeze cu ajutorul unor actori eliberați de chingile excesului de comedie cu orice preț.“

           
Cătălin Bogdan, Pe vremea catacombelor homosexuale (Panglica lui Moebius, TN Cluj),
în ArtActMagazine nr.170, 20 mai 2013

 


 

„Regizorul Răzvan Mureşan nu s-a arătat excesiv pe sine, ci s-a concentrat pe lucrul cu actorii. Şi a făcut cum nu se poate mai bine. (...) Tudor Lucanu, altminteri actor şi regizor de profesie, convertit câteodată şi la scenografie, a imaginat un decor în care realismul se amestecă folositor cu un comentariu simbolic minimal. Aşa cum cred că trebuia să fie.“

 

                        Mircea Morariu, Despre refuz și acceptare,
în adevărul. ro, 23. 01. 2015 /Teatrul azi, nr. 1-2-3 / 2015, pp. 167-168
 


 

Cea de-a doua punere în scenă insistă pe chestiunea modelului parental, adesea considerat de societate nu tocmai unul bun, normal sau de preferat, în cazul familiilor constituite de cuplurile gay. Din momentul în care problema responsabilităţii survine în acest context (nepoata vine să locuiască la unchiul ei, despre care e află că e homosexual, spunând "ştiu", dar mascându-şi perplexitatea, momentul fiind redat cu veridicitate de Patricia Brad), spectacolul devine el însuşi unul serios, trecând de la umor şi parodie (jocul efeminat al lui Miron Maxim, bufoneria lui Radu Lărgeanu) la dezbatere responsabilă. Relaţia dintre cei doi fraţi (Cristian Grosu, Ionuţ Caras) e plasată la antipozi de interpretare. Pentru a sublinia nu atât conflictul declanşat de dubla neacceptare (Sam G. nu acceptă orientarea sexuală a fratelui său Herb G., pe care îl consideră un "hetero refulat", dat fiind că Herb însuşi îşi ascunde orientarea - conflict interior, ducând la o tentativă de sinucidere), cât şi implicaţiile sociale - dreptul la fericire şi la fi (lăsat) să fii ceea ce eşti (micromonologul final). Happy ending-ul e singurul liant dintre cele două spectacole.


Dana Țabrea, În căutarea autorului,
în Ziarul de Iași, 8.10.2016
 


 

Mai întâi, am putut urmări spectacolele de la Studioul „Euphorion" cu BZZAP și Panglica lui Moebius, în prezenţa dramaturgului american Robert Cohen, amândouă concepute de regizorul Răzvan Mureșan. Au fost demersuri edificatoare pentru temeritatea și iscusinţa autorului de a fi abordat teme-tabu cu decenii în urmă în teatrul de peste Ocean, vizând intoleranţa majorităţii în disputele pe teme etnice, religioase și sexuale, ori faţa ascunsă și mai puţin plăcută a succesului. Ele au prilejuit autorului satisfacţia și aprecierile călduroase la adresa realizatorilor, în rândul cărora i-am remarcat pe actorii Matei Rotaru, Radu Lărgeanu, Alexandra Tarce, Diana Buluga, Patricia Brad, Ionuţ Caras, Miron Maxim și Cristian Grosu.


Ion Parhon, Scrisul Românesc, nr.11(159), noiembrie 2016

 



Regia rămâne fidelă textului și se dedică actorilor, al căror joc firesc îl pune în valoare. Personajele sunt vii, chiar cu un soi de candoare simpatică, iar producția este echilibrată în privința alternanței dintre momentele comice și cele emoționale.

 

Irina Zlotea, Autorul de teatru,
în Teatrul azi, nr.12/2016
 



Piesa e alert pusă în scenă, are umor de situație, de limbaj, de comportament, chiar vestimentar, jocul actorilor e condus inteligent și cu simțul măsurii.(...) S-a simțit în jocul actorilor că le-a plăcut textul, dialogurile, s-au identificat cu personajele potențându-se reciproc într-o reușită seară de teatru.


Eugen Cojocaru, Happy Gays,
în Luceafărul de dimineață, nr.12 (1078) 2016
 


 


Panglica lui Moebius, a doua piesă a lui Cohen prezentată în cadrul Întâlnirilor Internaționale de la Cluj din acest an, alunecă mai mult spre comedia de situație, deși problematica e șocantă în sine. Prea șocantă. e o comedie apropiată scrierilor lui Neil Simon, îmi face impresia. În amândouă, ...Moebius și Bzzap!, jocul actorilor urcă spre superlative pe deplin motivate.

 

                                                Adrian Țion, Întâlnirile de la Cluj: trei autori,
în revista Tribuna, nr.340, 1-15 nov. 2016


BARRYMORE
by William Luce
director: Tudor Lucanu
Opening date: Friday, March 29 2013

„Cu acest spectacol minimalist cu centrul de greutate pe interpretarea actoricească, regizorul Tudor Lucanu îi aduce un omagiu unuia dintre cei mai importanţi actori ai teatrului clujean şi nu numai. Cu Barrymore, Anton Tauf, actorul unui singur teatru, e repus la locul său: sub lumina plină a reflectoarelor şi în faţa spectatorilor care îl iubesc.“

                                   
Oana Cristea Grigorescu, La judecata rolurilor,
în Observator cultural nr.416 (674), 23-29 mai 2013

 


 

„Anton Tauf, acum ajuns la condiţia de actor bătrân-celebru, cum scrie George Banu, are ştiinţa de a juca astfel încât fiecare replică, fiecare pauză, fiecare vorbă, fiecare accent, orice intonaţie, fiece cabotinism evocat, oricare răsfăţ jucat, citat, mimat să fie ale lui şi numai ale lui. Să poarte o inconfundabilă marcă de identificare. Împreună cu Tudor Lucanu şi încredinţându-i-se cu maximă generozitate tânărului director de scenă, Anton Tauf a eliminat din jocul său orice urmă de retorism, de îngroşare, de surplus.“

 

Mircea Morariu, Foto Requiem,
în adevărul.ro, 4 octombrie 2013
 


 

În Barrymore, tânărului regizor [Tudor Lucanu] i-a fost dat să se „întâlnească" cu personalitatea puternică a binecunoscutului actor Anton Tauf. Întâlnirea a dat rezultate demne de toate aplauzele noastre.


Radu Ţuculescu, O, ce zile frumoase!..., în Transilvania Reporter,

nr. 321, luni, 27 mai 2013

 


 

Asistăm, chipurile, la repetiţiile pentru Richard al III-lea, dar ele sunt un pretext transparent pentru devoalarea complexelor trăiri şi nostalgii ale personajului-actor în piesa lui William Luce. Problematica textului se mişcă în jurul biografiei actorului John Barrymore, reprezentant de frunte al unei familii celebre din teatrul american. Premiera a avut loc pe Broadway, la Music Box Theater în 1996 şi montarea cu Christopher Plummer în rolul lui John Barrymore a făcut carieră.

 

Evident că rolul nu putea fi acordat decât unui mare actor pentru ca motorul cvasi-monologului să prindă forţă de persuasiune. Şi Clujul are un asemenea actor, mare, minunat, iubit şi preţuit, în persoana lui Anton Tauf. Astfel că rolul îi vine mănuşă, oferindu-i şansa unei autoevaluări la apogeul carierei. În rolul sufleorului evoluează mult mai tânărul Ruslan Bârlea, cu deferenţa necesară arătată unui maestru. (...)
 

Anton Tauf este actorul prin excelenţă care respiră prin toţi porii scena, teatrul, mirajul şi eclerajul acestei arte a triumfului şi a efemerului. Pe scena Teatrului Naţional clujean a jucat neîntrerupt din 1968, de când a păşit pentru prima dată pe ea. Nu e de mirare că, în 2013, Anton Tauf a primit Premiul pentru cel mai bun actor la cea de a XIX-a ediţie a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea. Un arc peste timp, o carieră glorioasă. O recunoaştere şi un omagiu aduse unui admirabil slujitor al teatrului.

Adrian Țion, Anton Tauf - Barrymore în semn de omagiu,

pe LiterNet.ro, 7. 03. 2015