News

 Poster gallery

Photo gallery

Video gallery

Postat pe 02.14.2019
IL NULLAFACENTE, un text ce pune în discuție „automatismele certitudinilor noastre“

 

Roberto Bacci se află la a patra colaborare cu Teatrul Național din Cluj, după ce în 2012 a montat aici Hamlet de Shakespeare; au urmat Livada de vișini de Cehov, în 2014, și Don Juan de Molière, în 2016. S-a oprit acum la un text contemporan scris de Michele Santeramo, Il Nullafacente.
Cu această ocazie i-am adresat câteva întrebări atât regizorului, cât și actriței Ramona Dumitrean.


Roberto Bacci, după textele clasice montate pe scena Naționalului din Cluj vă aflați la a patra colaborare cu actorii teatrului, de această dată cu o piesă contemporană. De ce acest text?

 

Roberto Bacci: Textele clasice reprezintă în orizontul nostru cultural o mare oportunitate de reflecție asupra unor teme universale. Dar aceasta nu este singura modalitate prin intermediul căreia să te confrunți cu întrebări fundamentale asupra  naturii umane. Uneori, autorii contemporani pot atinge viața concretă într-un mod poate chiar mai eficient întrucât, ei înșiși, împărtășesc viața și societatea în care trăim astăzi. Acesta este cazul textului propus de această dată și a alegerii de a ieși din rețeta „clasică“, pentru a deschide o discuție asupra condiției noastre actuale.  Apoi, am ales textul lui Michele Santeramo pentru că este un text cu un elevat nivel de inteligență teatrală, care amintește de teatrul lui Eduardo de Filippo și a lui Luigi Pirandello, un teatru care alternează comicul cu drama. În plus, acest teatru invită la o reflecție filosofică, atât socială, cât și existențială. Nu trebuie să păcălească, însă, titlul spectacolului. Il Nullafacente, în ciuda definiției, adică persoană care refuză să facă ceva, reprezintă, de fapt, o chemare la o existență conştientă, care se opune consumului de obiecte, emoții sau relații precum cele ce caracterizează civilizația pe care ne-am construit-o. Nu întâmplător, pentru a definitiva textul spectacolului a fost nevoie de patru ani, tocmai pentru a elimina orice posibilă confuzie între tipologia protagonistului și cea a omului leneș. Spectacolul atinge, în cele din urmă, și teme profunde legate de comportamentul uman în cazul unor probleme capitale, precum fericirea sau moartea.

 

Cum comentați afirmația personajului principal al piesei: „Munca nu e utilă, munca e sclavie (...) munca nu înnobilează nimic, înseamnă doar oboseală, efort (...) De-o viață tot munciți ca să vă fie bine, și ce-ați găsit? Boală, epuizare“?

 

R.B.: Paradoxul acestui text ne provoacă la reflecție. De obicei, refuzăm să ne  punem astfel de întrebări. Una dintre acestea este raportarea noastră la ceea ce numim „muncă“ și care, de cele mai multe ori, se dovedește a fi un simplu mecanism de obținere a banilor necesari pentru a ne introduce în ciclul consumului cotidian. Ce raport există, însă, între muncă și timpul vieții noastre este o întrebare asupra căreia s-ar cădea să ne oprim cu un ochi critic. Spectacolul ne amintește acest lucru. Chiar dacă o face, uneori, într-un fel paradoxal.


Doriți să adresați un mesaj spectatorilor clujeni?

 

R.B.: Pe spectatorii Teatrului Național din Cluj îi cunosc de câțiva ani buni, prin intermediul spectacolelor făcute, în trecut, la sala mare. Il Nullafacente, pentru mine, este încercarea de a aprofunda această relație prin intermediul unui raport mai intim, prilejuit, pe de-o parte, de apropierea dată de spațiul de la sala „Euphorion“, și pe de altă parte, de numărul limitat de locuri. În plus, tema spectacolului nu se naște dintr-un text clasic, ci în urma unui proces prin care un tânăr dramaturg italian îi invită și, în același timp, „îi obligă“ pe spectatori la un alt tip de prezență și implicare, într-o călătorie printre teme ce pun în discuție automatismele certitudinilor noastre. Să facem, așadar, împreună această călătorie.

 

Ramona Dumitrean, cu ce gânduri te întorci pe scenă, în această nouă premieră, după aproape trei ani de absență de pe scena teatrului?

 

Ramona Dumitrean: Cu gânduri bune! Mă întorc împlinită, mă întorc fără încrâncenare, mă întorc fără frică, mă întorc mai matură, mă întorc liniștită, mă întorc, încercând să fac de-acum înainte mai mult teatru... și mai puțin spectacol... Asta înseamnă că m-am scuturat de mine însămi cea dinainte, încerc să evit clișeele, îmi redefinesc emoția, m-am înarmat cu răbdare, înțeleg puțin mai mult din fragilitatea cuvintelor și din forța acțiunii. Cum ar fi zis dragul meu Tauf... am ajuns o golancă.

 

Ai fost (în 2014), în spectacolul aceluiași Roberto Bacci, Livada de vișini de Cehov, Ranevskaia. Iată-te acum într-un rol de o cu totul altă factură. Cum e să nu faci nimic în acest spectacol-căutare-de-sine?

 

R.D.: Ranevskaia... un rol neterminat! Atunci n-am avut timp, iar acum nu mai jucăm spectacolul! Un rol care mi-a alunecat printre degete și mă bucur c-a fost așa. Îl voi face cândva, acumulând experiență de viață. Sunt absolut sigură că voi mai fi Ranevskaia. Poate chiar la Roberto. Totul e o chestiune de timp. Să-ți dai timp să te gândești la timp. Să-ți dai timp să faci o pauză între naștere și moarte! Eu abia acum, când am un copil, conștientizez cât de puțin timp am. Abia acum cred în ceva, fie el și Dumnezeu, abia acum realizez cu adevărat că viața e ÎNTR-ADEVĂR miraculoasă, că iubirea este singurul și unicul sens al vieții. Că timpul e neprețuit și că putem alege ce timp ne trece ființarea! Secunda eternității? Secunda fatalității? Am învățat că trebuie să fac absolut totul ca să nu fac nimic! Să facem absolut totul pentru a evita nimicul nostru de zi cu zi.  Să facem absolut totul pentru a evita NIMICnicia vieții. (Uite, revin cu o completare la prima întrebare. În acești trei ani de absență am învățat să nu fac nimic și m-am regăsit, am devenit, am născut și m-am născut). Și aveam nevoie acum de o întâlnire cu un text bine scris — actual, deștept, ironic, dur —, de niște personaje extrem de bine conturate — soțul care NU FACE NIMIC, soția bolnavă, fratele acesteia, proprietarul casei, doctorul — o poveste de dragoste a naibii de faină, vie, amuzantă și tristă în același timp, o mână de actori absolut fantastici — Cătălin Herlo, Ovidiu Crișan, Radu Lărgeanu, Cristian Grosu —, un regizor fără de care nu se putea, al nostru bun Roberto.

Ce anume din personalitatea ta rezonează cu acest personaj și cum vei schița portretul acestei femei?

 

R.D.: Sper să fie mai mult decât o schiță. Restul, e cuprins în răspunsul la a doua întrebare.

 

Material realizat de Eugenia Sarvari

(mulțumiri Mariei Rotar pentru traducere)