News

 Poster gallery

Photo gallery

Video gallery

Postat pe 06.19.2017
Nichita nu a murit în decembrie: Spectacolul NU VEZI CĂ STAI ÎN BRAȚELE MELE, ORBULE? reluat la Studioul „Euphorion“ sâmbătă, 24 iunie
 

Tot într-o zi de sâmbătă, cu paisprezece ani în urmă, avea loc premiera acestui spectacol-omagiu, care nu este altceva decât o declarație de iubire a actorului Anton Tauf pentru poetul Nichita Stănescu, plecat la cincizeci de ani, într-un 13 decembrie. Actorul l-a cunoscut personal pe poet, ceea ce dă acestui poem-spectacol o ținută aparte. Pe vremea când era profesor de actorie, îi îndemna pe tineri la recitare. Din acest impuls a ieșit un spectacol de clasă despre care Marinela Țepuș, la acea vreme, nota: „Noduri şi semne e titlul unei cărţi de Nichita Stănescu. Un titlu «materializat» în interiorul unui cub negru de studenţii din anul I Actorie ai Facultăţii de Litere din Cluj. Studenţii erau nodurile, semnele veneau dinspre Nichita. Desigur, prin dragostea şi prin generozitatea profesorului lor, actorul Anton Tauf. Astfel că niciodată n-am ştiut dacă «întâmplarea» la care mă refer se va putea numi spectacol, recital sau mai simplu şi mai adevărat: «Clipă nesfârşită dintr-un univers Nichita»“. De atunci, actorul îl readuce, îl reînvie pe poet și ne convinge, de fiecare dată, că Nichita nu a murit în decembrie.

Am înregistrat și am spicuit câteva gânduri ale lui Anton Tauf despre lucrul la spectacolul Nu vezi că stai în brațele mele, orbule?, în care îi stau alături Ramona Dumitrean și Romina Merei.


 

Eugenia Sarvari: Ați făcut la „Euphorion“ bijuteria Să spunem cuvinte lungi, pe care mai apoi ați numit-o Nu vezi că stai în brațele mele, orbule? Cum s-au legat lucrurile acolo?

  

Anton Tauf: Voiam să oblig o receptare a lui Nichita stând în vârful picioarelor. Ca un fel de revoltă la cât s-a jucat teatru urlat. Strigat. Am experimentat atunci, m-am gândit foarte mult, și am găsit cheia: vorbitul încet. Când vorbești încet, primele reacții ale ascultătorului sunt de subversivitate. Asta datorită faptului că am trăit în comunism atâta timp, am vorbit în șoaptă, am spus bancuri în șoaptă. Dar m-a interesat să fie spus într-un fel încât pe spectator să-l doară liniștea. Și să nu-l lași să țipe înăuntrul lui. Să-l ții sub tensiunea asta a șoaptei, care poate să fie foarte tragică. Are un semn tragic în ea. Fetelor [Ramona Dumitrean și Romina Merei] le-a plăcut foarte tare ideea și abia așteptau să începem. 

Îți dai seama cum ar fi să facem acest spectacol vara, în jurul unui foc de tabără, noi să stăm în poziție de yoghini, iar cele două fetițe mici ale Rominei și Ramonei, în pielea goală, să mișune pe jos, în jurul nostru?

  

E.S.: Ce ne spuneți din timpul repetițiilor la spectacol?

  

A.T.: Știi, commedia dell'arte e foarte bună, dar are o istorie a ei în istoria teatrului. Pe de o parte. Și pe de altă parte trebuie predată de un cunoscător. Deoarece commedia dell'arte nu e așa, că facem niște mișcări și suntem comici. Că arăți a saltimbanc. E un abecedar anume. Ți-am spus de actorii de la Piccolo Teatro din Milano și ce performanțe uluitoare obțineau prin pantomimă. Nu e neapărat pe gustul meu commedia dell'arte, dar are o știință anume. Îl țin minte pe Moretti, care juca Arlecchino la Piccolo Teatro și pe care l-am văzut în Slugă la doi stăpâni. La un moment dat a înghițit o muscă și nu știai pe unde a intrat musca aia – prin artere, prin vene. Era teribil.

  

E.S.: Musca umbla prin tot corpul lui?

 

A.T.: Da. Deci performanța commediei dell'arte e cu totul altceva decât să dai picioare în fund pe scenă. În Nu vezi că stai în brațele mele, orbule? i-am dat Ramonei, inspirat de Moretti, tema aceasta, pe care a făcut-o foarte bine. Și-a ales o poezie care începe cu vocale A E I O U. Și i-am spus: „Te uiți la A și zboară. Și vine o insectă și-l ia. Apoi pe o altă vocală, înghiți litera A. Și pe urmă, restul poeziei îl spui urmărind traiectoria asta a vocalei în interiorul tău. Dar nu la modul grotesc, cum era în commedia dell'arte, ci ca o plăcere. Îți provoacă stări demne de Nichita“. Și o făcea bine Ramona. Trebuie să joci altceva în poezia asta, nu textul. Pentru că A E I O U nu-ți spune nimic. Trebuie să-i dai o conotație.

 

E.S.: Revenim puțin asupra șoaptei?

 

A.T.: Nu scap nicicum de această obsesie. Să nu se recite versurile, doar să se șoptească. Șoapta creează o tensiune, dar, în același timp și un spațiu corupt. Șoapta e ca frica, ca frigul. Face parte din relele lumii. Dar, pe de altă parte, mă gândeam la căldura care e conținută în multe versuri de Nichita. Mai ales în poezia lui de dragoste. Nu aleg special niște poezii. Niciodată nu fac așa. Îi las pe actori să-și caute poeziile care le plac, după care îmi înjghebez scenariul. Așa am făcut la Nu vezi că stai în brațele mele, orbule? Eu am ales un poem publicat de Tomozei într-o revistă de cultură la Pitești, pe vremuri, Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește și un poem închinat lui Emil Botta. Nichita uitase de acest poem până l-a auzit recitat de mine aici, la Cluj, la Conservator. Și și-a adus aminte cum l-a dictat. Eram cu „Ars Nova“ în concert. Cornel Țăranu a scris o partitură pentru trombon pe acest poem pentru că se spune că trombonul se potrivește cel mai bine cu vocea umană, la nivel de bariton. Și acolo era un trombonist foarte bun, Gheorghe Lungu. După acel concert, Nichita s-a ridicat în picioare și a povestit cum Sașa Ivasiuc era în vizită la el când a dictat acest poem – Sașa care a murit la cutremur – și cum nu mai aveau hârtie. Și i-a spus celei care scria – nu era cu Dora atunci –: „scrie pe perete“. Și a scris pe perete. La sfârșitul concertului a spus Nichita: „Să-i fie țărâna ușoară lui Sașa și cerul greu deasupra lui Toni“.
Nichita avea un fel al lui ciudat. Stătea și vorbea așa, și când îl apuca amocul se ridica în picioare și-i făcea semn Dorei, sau cu cine era, și ăla sau aia se executa. Că el nu mai putea să scrie, din cauză că îi tremurau foarte tare mâinile. El corecta.

  

E.S.: Corecta imediat?

 

A.T.: Da. Imediat. M-am gândit mult, mult de tot la un vers, cât de dureros de adevărat e: „stăteam așa, stăteam înfrânt / cum stă în gură un cuvânt“.

E un moment foarte ciudat la actor. Mai ales la piesele lui Shakespeare. Când încă nu i-ai dat naștere cuvântului. Și simți cum gândul l-a topit și l-a scurs, prin nu știu ce mijloace, până în gură. Și încă îl ții acolo, cu zgârcenie, parcă ești Harpagon. Și nu-ți vine să-l dai afară. Să-l lași pierdut în spațiu. În eter. Și e lupta asta de micronimi de secundă – să-i dau drumul sau să nu-i dau drumul? Și simți cum se încălzește palatul, gura, dinții. Cum era odinioară gipsul pe care ți-l puneau dentiștii în gură, pentru mulaj. Și mulajul acela se încălzea și te ardea…

  

E.S.: Și în clipa când cuvântul te arde, îl dai afară?

 

A.T.: Îl dădeai dacă voiai, dacă nu îl înghițeai. Dar e un moment, aproape că nu e omenesc. Deoarece cuvântul devine viu. Simți că are sânge, are plasmă, are carne.

  

E.S.: De fapt vrea să devină independent…

 

A.T.: Da, și îți dai seama ce putere are. Îți sparge gura. „Stăteam așa“, poți să stai oricum, dar „așa“ are o dezinvoltură. Cum așa? „Înfrânt. Cum stă în gură un cuvânt.“ Când a ajuns în gură, cuvântul a fost înfrânt. Numai gândul îl ține septic. Când e în gură, deja e maculat.

Știi la ce mă gândeam când spuneam de „așa“-ul ăsta? E o replică în A douăsprezecea noapte a lui Shakespeare, care-mi place extraordinar: „E ceva în toată treaba asta, care-mi scapă“. „Ceva“-ul ăla, seamănă cu „așa“-ul lui Nichita. Sunt lucruri pe care nu le-au înțeles decât marii iubitori ai lui Nichita. Ăsta cu leii pe care-l recitam eu (Pierderea cunoștinței prin cunoaștere), undeva, spune așa: „Și, / deși fără margini, e profund / limitat. / Dar de văzut nu se vede“. Sunt cuvinte atât de simple care decodifică niște stări și niște lumi pe care mulți oameni le străbat și nu și le pot explica. Deși ele sunt foarte ușor de explicat. Mi s-a părut atât de neomenesc de simplu Nichita. Și m-am mirat întotdeauna cum nu-l înțelege lumea. Deoarece cuvintele sunt atât de puternice la el. Atât de bine asezonate prin sonoritatea lor. Imaginile atât de neobișnuite, încât reușește să îmbrățișeze metafizica. Și-atunci nu mai înțelegi, practic, cu rațiunea, ci transcendental, așa.

  

E.S.: Ați găsit la Nichita, ceea ce ați căutat tot timpul în teatru, acel dincolo?

 

A.T.: Da. E o estetică specială care ajută teatrul, pictura, celelalte arte. Poezia lui Nichita. Are geniu. Spune undeva despre muzică: „Ah, voi muzici / tunuri cu țeava de / carne / trăgând în inamic copii de lapte / bum ! / cât sânge pentru un biet zgomot!“. Îți dai seama ce imagine?! Are tot ludicul din Nichita.