Oana Cristea Grigorescu, Genomul tiraniei,
Radio România Cluj, 10 iunie 2015
Precursor al suprarealismului şi al teatrului absurdului, Jarry nu se lasă citit şi interpretat în mod simplist. Insolitul textului şi suculenţa limbajului pot conduce la variante scenice în care vulgaritatea personajului să se transmită întregului spectacol (să notăm, între altele, că unii eroii ai piesei se numesc Pişănţap, marchiz de Brizăbrează, Pişăblând, marchiz de Iarbădeasă, lordul Byvolus etc). Tompa Gábor a fost conştient de acest risc şi a gândit montarea ca un grandios spectacol popular, unde trivialităţile, nefiind rostite grosier, nu mai sunt supărătoare. În aceste condiţii, alerta mişcare scenică, comportamentul tranşant al personajelor, rostirea abrupt/sacadată a replicilor, costumele viu colorate mi-au dat adesea senzaţia că asist la una dintre variantele celebrului teatru de păpuşi de la târguri şi iarmaroace cu Vasilache şi Mărioara, în varianta Dom' şi Madam Ubu.
Rezultatul este un spectacol sălbatic, adesea bizar, plin de nelinişti, de un comic tragic şi un dramatism apăsător. Scenografia inspirată a Carmencitei Brojboiu potenţează expresiv aceste trăsături. Pereţii glisabili ai scenei, de o culoare mohorâtă şi maculaţi de mâzgăleli naive, cu fel de fel de trape, uşi şi ferestre care animă şi ritmează reprezentaţia (coregrafia Vava Ştefănescu), sugerează acel univers concentraţionar generat de practicile dictatoriale ale eroului. (...)
UbuZdup, în viziunea regizorală a lui Tompa Gábor pe scena Teatrului Naţional din Cluj, este de o tulburătoare actualitate, amplificându-şi sensurile într-o paradigmă a puterii confiscate, sub atenta privire a mereu înnoitelor „garnituri" de politicieni. Sau, cum ar spune Dom' Ubu: Libertatea e când cel ce comandă execută doar el. Libertatea e când te insubordonezi la cel mai înalt nivel.
Radu Constantinescu, UbuZdup! - variațiuni pe tema DNA,
în Ziarul de duminică, 1 octombrie 2015
Lumea grotesc-absurdă a ridicolului Ubu, imaginat de Alfred Jarry pe la 1900, tinde să se reverse din nou peste noi, din realitatea imediată pe scenă şi invers, prilej de a recompune simptomatologia personajului în felii de viaţă servite la cald. Propunerea vine din partea lui Gábor Tompa, mereu interesat să ia pulsul evenimentelor sau să le augmenteze artistic. (...) Ubu roi e prototipul din care se desprind celelalte scrieri ale lui Jarry, gravitând sub formă de sateliţi în jurul uriaşei planete Ubu, transformată de regizori, de-a lungul timpului, în rampă de lansare pentru astronauţii absurdului. Fără îndoială că regizorul Gábor Tompa este unul dintre aceştia. Escalele lui pe piste similare (Ionesco, Beckett) şi-au dovedit eficienţa. El a croşetat cu sârg, inspirat, constructiv şi de data aceasta, replici din Ubu enchaîné sau din Ubu sur la butte avansând şi adăugând pe linia înscenărilor comice secvenţe noi din "istoria" personajului. Secvenţe credibile, în spiritul lui Jarry. Pe toate le-a reunit sub titlul UbuZdup! într-un spectacol unitar şi complementar totodată. Sugestiv titlu întrucât aflăm că megalomanul, tiranul şi gurmandul Domn Ubu e trimis la zdup. Nicio legătură cu megalomanii, tiranii şi gurmanzii din viaţa politică de azi trimişi la zdup, doar atât că oglinda în care ei se admiră e atât de reală! De altfel, pentru ei, ca şi pentru Ubu, puşcăria e o altă sinecură. Intrările şi ieşirile din puşcărie ale lui Ubu şi ale madamei sale sunt atât de dese încât par decupate din telejurnalele noastre. Prometeu rău înlănţuit al lui Gide uzează de un ludic sublim. Ubu ferecat (Ubu la zdup) e mai vorace decât în libertate, exhibându-şi nestingherit poftele în limitele aceluiaşi ludic, pregătit ca deriziune fără limite.
Adrian Țion, Ubu resuscitat - UbuZdup!,
Agenda LiterNet.ro, 25.10.2015
Fără doar și poate, Ubuzdup, spectacolul montat de Tompa Gábor la Teatrul Național din Cluj, văzut de mine nu „acasă", adică la Cluj, cum se întâmplă de obicei, ci la București, este ceea ce se cheamă un spectacol bun (...) fiindcă nu avea cum să fie altfel. În primul rând, pentru că se bazează pe textele unuia dintre cei mai mari autori de literatură dramatică ai lumii: Alfred Jarry. (...) nu avea vum să nu fie un spectacol bun și pentru că îi are în distribuție pe doi mari actori. În primul rând, pe magistralul, pe copleșitorul Marian Râlea . Semnatarul unui portret cu totul original al personajului. (...) Tompa Gábor este regizorul ideal pentru un spectacol pe texte din Alfred Jarry. Scriitor suprarealist, de un suprarealism special, mare și de necontestat precursor al teatrului absurdului. Un gen, un fel de literatură dramatică și de spectacol în care Tompa Gábor este un expert aproape fără rival.
Mircea Morariu, Oare de ce nu e perfect?,
în Teatrul azi nr.1-2/2016
La mai bine de 40 de ani de la premiera absolută, Emigranţii îşi conservă şi actualitatea, şi interesul. O certifică spectacolul bun, de factură realistă, montat în spaţiul ideal al Studioului Art Club de la Teatrul Naţional din Cluj de regizorul Tudor Lucanu, în scenografia lui Cristian Rusu. Camera pe care o împart protagoniştii piesei se află la subsolul unei clădiri cu mulţi chiriaşi. Unul mai zgomotos decât celălalt. E împânzită de ţevi prin care curg de toate. Doar apa curge capricios, iar pe neaşteptate se mai stinge şi lumina. Din cauza unor defecţiuni ce apar şi ele pe nepusă masă. Complet indiferente la detaliul că Emigranţii prezintă clipe şi ore de viaţă din noaptea Anului Nou. Un An Nou ce trece aproape pe neobservate şi nu le aduce nimic nou celor doi protagonişti. Doar vorbe şi descărcări verbale gratuite şi fără consecinţe. Motiv pentru care unul adoarme pe neaşteptate, iar celălalt rosteşte pe mai departe tirade până ce se pregăteşte şi el de culcare. (...) Spectacolul clujean nu e unul mare. Evită încatenarea în politic. Poate pentru că emigrarea din motive politice, cel puţin în Europa, nu mai e de actualitate Dar e dens şi profesionist, riguros proiectat şi bine jucat. Însuşiri ce se cuvin apreciate ca atare
Mircea Morariu, Emigranții în noaptea Anului Nou,
în adevărul.ro, 4 august 2015
Montarea e una de factură clasică, realistă (de la stil de joc și rostire, pînă la detalii de scenografie și costum) și mizează totul pe înfruntarea dintre cei doi protagoniști.
Liviu Ornea, Impresii din FNT 2015,
în Observatorul cultural nr.563 (797) 5-11 noiembrie 2015
Doi bărbaţi anonimi, unul manierat şi altul necioplit, o cameră insalubră din subsolul unei clădiri, în care lumina nu intră niciodată, şi un singur vis - al reuşitei într-o societate mai bună - sunt elementele principale ale spectacolului "Emigranţii" de Sławomir Mrożek, în regia lui Tudor Lucanu.
O producţie a Teatrul Naţional Cluj-Napoca, cu Matei Rotaru şi Tudor Lucanu în distribuţie, "Emigranţii" este spectacolul a două singurătăţi care încearcă să înţeleagă de ce au ajuns să trăiască "un prezent falsificat", care nu poate să ducă decât la un "viitor bolnav", după cum spune în timpul spectacolului unul dintre protagonişti.
Mădălina Cerban, FNT 2015: „Emigranții" au ajuns la București, într-un spectacol despre sclavia propriilor visuri,
Mediafax, 25 oct. 2015
Este evident, prin urmare, că un spectacol ca acesta are o valoroasă încărcătură politică, mai ales pentru că nu este construit cu totul în afara contextului în care a fost scrisă piesa lui Mrożek. Din perspectiva unor marginalizați ai istoriei recente, spectatorii români pot descifra semnificația reală a poveștii celor doi colegi de apartament. În definitive, aceștia din urmă își impart biografiile cu milioane de emigrant care, metaphoric vorbind, trebuie să savureze mâncarea de câini ca pe un privilegiu al civilizației occidentale.
Alexandra Dima, Despre festinul cu mâncare de câini,
în Steaua nr.7-8/2015
Nu spun nici cea mai mică noutate. Nici cea mai bună, nici cea mai serioasă, nici cea mai amplă, nici cea mai meşteşugită dramatizare nu poate să surprindă complexitatea epică a romanului-sursă. Pe lângă multe alte motive şi condiţionări, o atare situaţie e determinată de realitatea că timpul epic e complet altfel decât cel dramatic. Care, deşi tridimensional sau poate tocmai de aceea, obligă la opţiuni, renunţări, abrevieri, concentrări, prioritizări. În al doilea rând, atunci când o dramatizare e făcută de una şi aceeaşi persoană cu cea a regizorului viitorului spectacol, e clar că selecţia materialului epic transpus în registru dramatic are în vedere modelul mental al omului de teatru care încearcă să îşi subordoneze literatul. Care vrea să îl supună.
Mircea Morariu, Leneș,
pe adevărul.ro, 20 februarie 2016 și în Teatrul azi nr. 3-4/2016
Eugen Cojocaru, „Camil Petrescu" la Teatrul Național din Cluj,
în Regatul Cuvântului, din 8 iunie 2015,
Revista Steaua, nr. 9/2015 și Luceafărul de dimineață, nr. 6(1060) iunie 2015
Sala Mare a Teatrului Național „Lucian Blaga" din Cluj-Napoca a fost plină ochi joi, 30 aprilie, la premiera spectacolului de teatru Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, regizat de Ada Lupu. Spectacolul s-a bucurat de un public numeros și nerăbdător să privească povestea romanului lui Camil Petrescu transpusă pe scena Teatrului Național. Așa se face că toate locurile din sală au fost ocupate, existând și persoane care au vizionat spectacolul stând în picioare.
Un decor absolut impresionant, alcătuit din multe oglinzi și un ecran imens pentru proiecții live au reușit să introducă publicul spectator în poveste, câștigându-l încă de la început. La care au fost adăugate costumele absolut spectaculoase ale personajelor romanului, realizate de scenografa Iuliana Vîlsan.
Alexandra Boierean, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război",
premieră spectaculoasă la Naționalul clujean,
în Student press, 4 mai 2015
Dificultatea montării rezultă tocmai din faptul că dramatismul nu decurge din acţiunea propriu-zisă, prin nimic spectaculoasă, ci din sondarea abisurilor sufleteşti ale eroului, din urmărirea meandrelor trăirilor acestui „Don Quijote al lucidităţii"(„Atâta luciditate este insuportabilă, e dezgustătoare" spune Ştefan Gheorghidiu). Or, o asemenea radiografie, pentru a fi convingătoare din punct de vedere teatral, presupune mijloace scenice adecvate. Este ceea ce a şi făcut Ada Lupu, care a gândit şi construit unitar întregul spectacol pe suportul unor metafore vizuale de mare expresivitate. Şi trebuie spus de la bun început că Ultima noapte de dragoste...este o demonstraţie de înaltă virtuozitate a felului în care performanţa tehnică (proiecţii, jocuri de lumini, sunet) poate deveni partener fidel al cuvântului rostit expresiv.
Scenografia (Iuliana Vîlsan) este simplificată la maximum, spaţiile de joc fiind delimitate printr-un complex dispozitiv de panouri şi oglinzi care alunecă / glisează discret şi eficient. Pe suprafaţa acestora, dar, mai ales, pe faldurile unor cortine interioare care coboară în anumite momente ale acţiunii, regizorul a imaginat un sistem de proiecţii (video - Lucian Matei), expresiv comentariu vizual al acţiunii.
Radu Constantinescu, Camil Petrescu reloaded,
în Ziarul de duminică, 15 oct. 2015
Spectacolul (...) montat de Ada Lupu la Teatrul Național Cluj-Napoca propune o perspectivă prin care fiecare incursiune în trecut a lui Ștefan Gheorghidiu este însoțită de analiza calmă și rece a psihologului. (...) ideea are potențial și permite ca textul camilpetrescian să fie pus în valoare datorită replicilor rostite de acel Gheoghidiu trecut deja prin drama războiului care analizează în retrospectivă (...). (...) viziunea Iulianei Vîlsan se caracterizează prin mobilitate. Panourile de sticlă, perdelele albe, respectiv obiectele de mobilier transparente care servesc drept pânze pentru proiecțiile video realizate de Lucian Matei permit o flexibilitate aparte a spațiului, reflectând atât contexte fizice concrete cum ar fi universitatea sau frontul, cât și imagini abstracte (...), rolul lor fiind acela de a zugrăvi călătoria pe care cei doi (psihologul și pacientul) o fac în tărâmul conștiinței.
Andreea Lupu, Gheorghidiu sub ochii psihologului,
în Teatru românesc, 31 martie 2017
