Arhiva de cronici

Raluca Rădulescu, Forța creatoare a artiștilor tineri,
răspuns la ancheta Anul teatral 2015 din Dilema veche, nr. 662 din 21-217 ianuarie 2016
 

Clasa noas­tră dă glas morților. În spectacolul montat la Teatrul Național din Cluj de regizorul László Bocsárdi, chiar și costumele au ce­va fantomatic. Uniforma celor zece (foști) colegi de clasă e infantilă - ciorapi albi trei sferturi -, nudă - o simplă lenjerie de corp de culoarea pielii - și diafană - haine de plastic transparent. Retrospecția e re­ve­latoare: memoria copilăriei comune nu poa­te fi ștearsă, iar a-l ucide pe tovarășul de joacă de altădată nu are nici măcar scu­za războiului cu străinii. Cu trupuri deja de adulți, protagoniștii sunt, în fond, goi: expuși, vulnerabili, descoperiți. Iar hai­ne­le - contrar celor opace de piele, menite să tempereze dezintegrarea umanității ori­ginare - exprimă o implozie existențială, un simulacru involuntar, ca o viață care nu-ți mai aparține. Decorul este de un mi­ni­malism radical: doar scaune, mi­cro­foa­ne, reflectoare. Realitatea e decon­tex­tua­lizată, aflată parcă sub imperiul unui ata­vism imprevizibil. Cele trei tipuri de obi­ecte vizează, conjugat, istoria memoriei. Continua reconfigurare a locurilor pe scau­ne e conformă instabilității poziției po­ves­titorului - punctul focal se modifică în per­manență. Asistăm, de fapt, la un ritual al ascultării (prin microfoane) și privirii (prin reflectoare) marcat de o constantă redistribuire a atenției. Regizorul a in­tro­dus și un personaj suplimentar: dirijorul corului periodic al protagoniștilor - un mim, nu întâmplător: Dumnezeu, în astfel de mo­mente extreme, nu doar tace, cum de­ja ne-a obișnuit, ci își și în­toarce fața; când cântă, sufletele, deopotrivă des­fi­gurate de indicibila oroare, intră însă într-un registru unde legătura nu se rupe.

Cătălin Bogdan, Omorul serafic (I),
în Revista 22, din 26.01.2016

Montarea îi aparţine lui László Bocsárdi şi e, cred, cea dintâi colaborare a regizorului de la Sfântu Gheorghe cu Teatrul Naţional din Cluj. O întâlnire providenţială, trebuie spus de la bun început. (...) opţiunea lui László Bocsárdi e aceea de a înlocui figurarea vizuală, fie ea şi schiţată stilizat, a unei săli de clasă cu un univers sonor cu potenţial neobişnuit, care creează un soi de a patra dimensiune, transtemporală, pentru întreaga construcţie regizorală.

Muzica e semnată de compozitorul Boros Csaba, care e şi corepetitorul şi dirijorul echipei (...) participarea creatoare a lui Boros Csaba la această construcţie mi se pare una fundamentală, de înaltă măiestrie.

Mi se pare important de subliniat că această sobrietate restrictivă a spaţiului are darul de a fluidiza la maximum imaginaţia spectatorului cu privire la staţiunile spaţio-temporale către care se deplasează acţiunea dramatică: pe de-o parte, spectatorul e obligat să configureze imaginar locul, fără a avea nici o altă cârjă vizuală în afara cuvântului şi gestualităţii care îi parvin prin actori, asemeni unui cititor care-şi construieşte mental ambianţa veridică. În cazul nostru, însă, elementele de descriere spaţială sunt aproape inexistente, naraţiunea rostită conţinând în principal doar referiri la stările fizice şi psihice ale celui care povesteşte, portretizări sumare ale celor despre care se povesteşte la un anume moment, reacţii la mediul înconjurător ce cuprind în efigie mediul însuşi. (...)

(...) miza (ecumenic-) estetică a lui Bocsárdi este, cred eu, o chintesenţiere teatrală a viului. Eliminând orice artificiu, regizorul îşi propune să obţină acel transfer direct, instantaneu, al viului în viu. Or, acest efect de experienţă directă a trecerii (aparent nemijlocite) prin iad şi ieşirii purificatoare de cealaltă parte, resimţit de spectator, e produs, desigur, printr-o concentrare neobişnuită a lucrului cu fiecare actor în parte şi cu întregul ansamblu laolaltă. Nici nu-i de mirare că regizorul a optat pentru soluţia integratoare şi totodată constrângătoare a concertului, pentru că topirea sa în acţiunile scenice ale actorilor, în creionarea relaţiilor şi devenirii eroilor e, pe cât de totală, pe atât de (simfonic) coagulantă. Bocsárdi e, aici, total dizolvat în propria construcţie, e dirijorul invizibil.

Miruna Runcan, Clasa noastră, viața / moartea noastră, vinovățiile noastre cele de toate zilele,
în Agenda LiterNet.ro, decembrie 2015 

Spectacolul clujean e un fel de „călătorie la cei morţi". La care luăm parte noi, spectatorii, şi care, drept răsplată pentru efortul, pentru curajul nostru primim în schimb un concert. Aşa cum îşi autodefineşte regizorul montarea, într-un excelent, edificator text publicat în pliantul de sală. Concertul e unul al îngerilor. Care se cheamă Dora, Zocha, Rachelka, Jakub, Rysiek, Menachem, Zygmunt, Heniek, Wladek, Abram. Îngerii aceştia care au trăit aievea pe acest pământ între 1919 şi 2003, unii mai mult, alţii mai puţin povestesc şi cântă. Îşi istorisesc, cu multe accente subiective propria viaţă prin vorbele lui Tadeusz Slobodzianek, şi-o cântă prin songurile compuse şi dirijate live de Boros Csaba. Uneori mai şi dansează, şi dansează chiar step (instructor: Adrian Strâmtu). Iar din când în când se opresc din povestire spre a-şi trage sufletul şi a bea o gură de apă. Totul se întâmplă cu ajutorul unor microfoane, a unor reflectoare, a unor scaune şi a unui fundal constituit de o cicloramă (decor: Bartha József), în neobişnuite costume de înger semnate de Kiss Zsuzsanna. Într-un stil şi o modalitate îndatorate ba lui Kantor, ba unui Brecht riguros filtrat. Când povestea unei vieţi irosite a ajuns la final, îngerul -povestitor caută într-un buzunăraş al costumului său, găseşte o cutiuţă şi îşi face un semn negru pe frunte.

Totul pare foarte simplu. Nu e defel aşa. Şi nu e fiindcă spectacolul e unul complex, dar şi de o rigoare exemplară. Simplitatea lui a fost plătită cu un efort ieşit din comun. Un efort de grup care încă o dată probează condiţia de trupă la care au ajuns contribuţiile reunite ale unor tinere personalităţi actoriceşti, astăzi artişti în lege precum Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crişan, Matei Rotaru, Ionuţ Caras. 

                                   
Mircea Morariu, Uite așa ni s-a irosit viața, dar și istoria!,
în adevărul.ro, 21 dec. 2015
 

Ultima seară de festival a coincis cu prezentarea spectacolului excepţional cu Clasa noastră, de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Bocsárdi László, cel care a și cucerit Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala UNITER din acest an. Cred că a fost un adevărat „regal" actoricesc, o seară memorabilă de teatru menit să se constituie și ea drept o carte de vizită pentru potenţialul actual al trupei clujene, reprezentată aici cu brio de actorii Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crișan, Matei Rotaru și Ionuţ Caras.

Ion Parhon, În căutarea autorului,
în Scrisul Românesc, nr.11(159), noiembrie 2016
 

„Întâlnirile" s-au încheiat cu un spectacol excelent, cu piesa Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Bocsárdi László. Povestea colegilor de clasă, polonezi și evrei, dintr-un orășel polonez unde a avut loc un teribil pogrom în 1941, este spusă în aparență simplu, liniar, dar atât autorul, cât și regizorul au avut abilitatea de a împleti liniile povestirii, astfel încât să creeze tensiunea dramatică maximă. (...) Fără alt decor, spectacolul este impresionant nu doar prin substanța sa (...) ci și prin viziunea regizorală și actoricească, a celor zece personaje, interpretate cu har de actorii Teatrului, în majoritate tineri. (...) Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național „Lucian Blaga" din Cluj-Napoca s-au încheiat, astfel, în forță. Sau, mai degrabă, la un înalt nivel artistic.
 

Nicolae Prelipceanu, Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național din Cluj...,

 în Teatrul azi, nr. 12/2016

Clasa noastră, montat de László  Bocsárdi, la Teatrul Naţional din Cluj - spectacolul cel mai împlinit pe care l-am văzut în acest Festival.(...) Bocsárdi construieşte un spectacol extrem de puternic, greu de suportat tocmai pentru că pune spectatorului întrebări pe care acesta, de obicei, le evită. Totul se petrece în avanscenă. Actorii, în costume (Zsuzsanna Kiss) care evocă uniformele şcolare, dar cu un fel de pelerine de plastic transparent - un fel de giulgiuri translucide, pentru că de suflete, nu de cadavre e vorba. Tablourile se succedă în ritm alert, unele despărţite de coruri foarte bine interpretate (muzica: Csaba Boros), actorii povestesc mai degrabă, nu joacă. Cînd nu vorbesc, stau pe scaune verzi (decorul: József Bartha), cele de la şcoală, şi asistă la scenele jucate de ceilalţi. În momentul cînd personajul lui moare, actorul îşi face un semn negru pe frunte, se aşază şi rămîne în scenă. E nevoie de o mare rigoare actoricească pentru turul acesta de forţă, pentru ca tensiunea să nu scadă (...)viziunea lui Bocsárdi e deplin asumată, iar spectacolul e admirabil.

Liviu Ornea, FNT 2016,
în Observator cultural nr.848 (590) 10-16 nov. 2016

Destinele a zece colegi de şcoală (de ambele religii) sunt urmărite din anii '20 până în zilele noastre, iar spectacolul Teatrului Naţional din Cluj-Napoca îşi propune să reînvie spiritul tragediei în prezentul unei istorii care nu trebuie lăsată să se repete. Şi reuşeşte pe deplin. Probabil că aşa trebuie să arate catharsisul contemporan. Spiritul se purifică prin arta actorului şi prin muzică. „Dirijor" al celor zece remarcabili actori este regizorul László Bocsárdi, care optează cu imens curaj pentru măreaţa simplitate a rostirii textului şi eliminarea oricăror artificii scenografice sau coregrafice. Text şi personaj. Şi muzică. Compozitor şi dirijor al corului celor zece actori -  impecabil pregătiţi vocal - este Boros Csaba, care devine, la rându-i, personaj în spectacol. O apariţie alb-spectrală, dirijând destinele celor pe care moartea îi va însemna cu negrul ei. „Clasa noastră" este un concert a capella, în care, conform teoriei (deloc paradoxale), actorii sunt şi instrumente (din carne şi oase) şi instrumentişti.

Maria Zărnescu, Sunetul muzicii FNT. Muzici și muze,
în Yorick.ro nr.336, 8-14 nov. 2016

Regizorul László Bocsárdi montează sub forma unui concert destinele celor zece personaje care întruchipează o tragedie la o scală mult mai mare, uciderea a 1 600 de evrei în satul Jedwabne, ironic, „Jedwabny" în polonă înseamnă mătase și aduce aminte de zvastica nazistă înfășurată pe braț. (...)László Bocsárdi redă „Clasa noastră" ca pe o satiră usturătoare la adresa celor care își construiesc o imagine măreață pe fondul unei istorii pătate care mai devreme sau mai târziu iese la iveală și îți distruge viața pe care credeai că ai cucerit-o. (...)Poveștile celor din „Clasa noastră" sunt țesute în aceeași pânză îngălbenită și au unitatea unui concert, așa cum și-a imaginat László Bocsárdi acest spectacol. Cele zece voci se unesc și în final spun povestea clasei, a unor copii care visau la un viitor normal, împreună. (...)Spectacolul lui László Bocsárdi funcționează tocmai pentru că din spatele microfoanelor placide răzbate povestea asumată în toată cruzimea ei, care nu naște „emoție" sterilă de tip documentarist, ci emoție profund umană.

                       
Oana Bogzaru, „Clasa noastră" - o poveste spusă de cei morți celor vii,
în Yorick.ro, nr.335, 8-14 nov. 2016

Întâlnirile Internaționale de la Cluj s-au încheiat cu un mare dar făcut de către organizatori cu mărinimie și publicului și invitaților festivalului: spectacolul cu Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Bocsárdi László, spectacol încununat cu Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al anului trecut. Un construct scenic bulversant prin subiect și expunerea lui, prin suculența temelor de meditație pe care le insuflă spectatorului, prin inventivitatea formulei scenice și interpretative.

Mariana Ciolan, În căutarea autorului, la Întâlnirile Internaționale de la Cluj,
în Revista Teatrală Radio, 12 oct.2016

Simțim în textul lui Vișniec ecoul lui Camus din Omul revoltat - crima din pasiune (pentru pu­tere) e mai benignă decât crima (ideo)logică. Ideologicul - o po­țiune care în anumite condiții devine fu­nestă, dezarmând cu o diabolică eficiență conștiințele - are însă o decisivă di­men­siune performativă. Trebuie pus în scenă pentru a-și da adevărata măsură. Cenzura însăși, dincolo de hermeneutica sus­pi­ciu­nii, își dramatizează excursul, fiindcă lo­gica ei e una biopolitică. Costumele, de­co­rurile, gesturile, privirile, replicile - toate devin un câmp de luptă pentru a domina trupurile. Și implicit omul întreg. Sha­kespeare nu e ales întâmplător, fiindcă el este, cum ne-a amintit Jan Kott, con­tem­poranul nostru. Cel care ne vorbește des­pre obscena banalitate cotidiană a crimei (în numele politicii). Cea care ne trans­for­mă societățile în jungle. Regizorul Răzvan Mureșan apelează și la măști de animale. Nu pentru a intra în convenția fabulei, ci pentru a ilustra deriva antropologică - un bestiar circumscrie cel mai elocvent o radicală alteritate morală. Ei nu mai pot fi oameni - spune umanistul exasperat din noi. Miza unei asemenea confruntări nu e, nici ea, scutită de ambiguități. Acești non-oameni sunt mai degrabă hilari sau în­fricoșători? De un adevărat dușman nu poți râde. Și astfel, o dată în plus, con­știința e derutată de confuzie.

Cătălin Bogdan, Arta confuziei,
în Revista 22, 29.09.2015

Stagiunea 2015-2016 include, la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj Napoca, montarea spectacolului Richard al III-lea se interzice de Matei Vișniec, în regia lui Răzvan Mureșan. În stagiunea 2014-2015, Răzvan Mureșan a semnat și regia spectacolului Spectatorul condamnat la moarte, tot de Matei Vișniec. Este importantă relaționarea celor două montări, nu numai pentru că e vorba de piese semnate de același autor, a cărui creație se înscrie perfect în sfera preocupărilor estetice ale regizorului clujean, ci mai ales pentru că înscenarea succesivă a celor două texte face parte dintr-o linie de intervenție artistică a lui Răzvan Mureșan: aceea prin care accentul cade, pe de o parte, asupra funcției publicului, pe de altă parte pe explorarea potențialităților spațiului de joc, în acest caz Studioul Art Club, unde numărul maxim de spectatori care pot asista la spectacol este de aproximativ 43.

Gina Șerbănescu, File din meniul istoriei: răul la sertar,
în Dilema veche, 26 ian. 2016
 

Nu mai puţin semnificativă a fost și întâlnirea noastră cu spectacolul Richard al III-lea se interzice, de Matei Vișniec, în spaţiul foarte restrâns al studioului „Art Club", unde regizorul Răzvan Mureșan și valoroși interpreţi ai acestui violent și tulburător „protest"artistic la adresa condiţiei dramatice a creaţiei și a celor care o săvârșesc în relaţia cu Puterea, au întrunit aprecieri elogioase ale spectatorilor și ale autorului stabilit la Paris.

Ion Parhon, În căutarea autorului, 
în Scrisul Românesc, nr.11(159), noiembrie 2016 

Un extraordinar spectacol (...) este semnat de Răzvan Mureșan, cu piesa lui Matei Vișniec Richard al III-lea se interzice. Piesa lui Matei Vișniec este una puternică. Demascatoare, s-ar fi spus în anii despre care este vorba în ea; dar noi vom spune doar că ea dezvăluie mecanismele terorii puse în mișcare de stalinismul atotputernic în Rusia anilor '30. (...) Viziunea grotesc-sângeroasă impusă de autorul piesei este augmentată, ca-ntr-un adevărat coșmar, de regia lui Răzvan Mureșan - artist tânăr, lansat de Teatrul clujean, demn de a fi luat în seamă.

Nicolae Prelipceanu,Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național din Cluj...,

în Teatrul azi, nr.12/2016
 

[În Richard al III-lea se interzice] regizorul Răzvan Mureșan reușește să se desfășoare în spațiul înghesuit de la Studio „Art Club" și realizează un spectacol viu, bine articulat. Își conduce actorii în descoperirea personajelor cu atenție, mizând atât pe tensiunea și universul ofertant al piesei (pe care îl transpune pe scenă cu îndemânare), cât și pe distribuția inspirat aleasă, ceea ce oferă montării o coerență de ansamblu.

Irina Zlotea, Autorul de teatru,
în Teatrul azi, nr. 12/2016
 

Pentru montarea piesei, regizorul Răzvan Mureșan și scenograful Radu Lărgeanu au ales spațiul strâmt din Art Club ca loc al confruntărilor și al furtunoaselor dezbateri. Cineva spunea că e ca o celulă. Pregătirea premierei primește dimensiunea unui delir ce cu greu poate fi menținut în spațialitatea menționată. Mașinăria cinetică dezlănțuită de jocul actorilor captează și bulversează totodată, ba mai mult, te face captiv în spațiul ca o menghină, din care abia aștepți să ieși. Presiunea momentelor create de regizor e un fel de claustrare impusă care te îndeamnă la eliberare și detașare, la detensionare, la desprindere dintr-un trecut oneros. Recursul la textul  shakespearian primește uneori ironice expansiuni în biografia personajelor.

                                                Adrian Țion, Întâlnirile de la Cluj: trei autori,
în revista Tribuna, nr.340, 1-15 nov. 2016

„Richard al III-lea se interzice" e o frescă psihologică a sistemului totalitar, a oricărui sistem totalitar, chiar dacă în piesa lui Matei Vișniec este vorba despre stalinism. Piesa urmărește, pe parcursul a două ore, teroarea unui sistem de putere nedemocratic, unde pericolul subminării dictaturii „proletare" generează o adevărată psihoză în rândul oamenilor simpli și o paranoia în rândul celor înregimentați în sistem, a persecutorilor care suferă de o adevărată manie a persecuției, care caută dușmani ideologici oriunde, chiar și în artă. (...) „Richard al III-lea se interzice" al Naționalului clujean beneficiază de o distribuție de excepție (...) reușind să compenseze ceea ce sala improprie strică, reușind să creeze atmosfera specifică epocii totalitare și să țină spectatorul în priză pe parcursul celor două ore de spectacol. Scenografia și costumele, deși minimale și austere, completează, de asemenea, reprezentația. (...)Celor născuți în democrație, „Richard al III-lea se interzice" le poate părea o fantezie monstruoasă și ireală, una cu care nu îți dorești neapărat să rezonezi. Persoanele mai în vârstă însă, care au trăit ororile comunismului, ar putea rezona mai profund cu tema acestui spectacol, care nu este pentru oricine.

           
Florin Moldovan, Richard al III-lea se interzice la Teatrul Național Cluj,
în Ziar de Cluj, 10 octombrie 2016

Sorin Leoveanu, Miriam Cuibus şi Sânziana Tarţa sunt cei trei versatili protagonişti ai acestui dificil spectacol, în care glisează de la mască grotescă la sinceritate maliţioasă. O distribuţie omogenă, credibilă, relaxată şi serioasă în acelaşi timp, pe măsura  temei spectacolului.

Dacă tragedia se planifică în lumea industrializată, unde trebuie să mergem să căutăm speranţa? - e întrebarea deschisă a textului lui Garcia. În căutarea răspunsului familia trimite imaginare cărţi poştale politicienilor vremii, semnate cu numele eroilor greci Agamemnon, Ifigenia, Clitemnestra, ... Războiul troian continuă.

                                              
  Oana Cristea Grigorescu, Bulimia, o boală tragică,
pe Radio România Cluj, 17 sept. 2015

Meritul indiscutabil al regizorului An­drei Măjeri e de a fi mutat accentul de pe text - nu foarte pretențios - pe o eloc­ventă gestualitate scenică. O gestualitate pe măsura noii noastre retorici corporale, rezultat al unui intens consum mediatic: hip-hop, dance-pop, arte marțiale, wes­tern, fitness, tango. Cu alte cuvinte, con­su­mismul a invadat și registrul mișcărilor noastre.

Cătălin Bogdan, Gastrosofia sinelui,
în Revista 22, din 5.01.2016

Măjeri reușește să personalizeze conștiincios piesele [Moarte și reîncarnare într-un cowboy, Agamemnon], le decupează și le reasamblează după forma dorită, în spectacole care nu pun pe fugă spectatorii conservatori, dar nici nu îi lasă să stea confortabil în scaune și să viseze. [În Agamemnon] regizorul urmărește voluptatea și absurditatea societății de consum și propune un spectacol în care artificialul are un rol principal (de la spațiu și costume, la interpretare). 
 

Irina Zlotea, Autorul de teatru,
în Teatrul azi, nr.12/2016

Autor de literatură dramatică, regizor de teatru şi film, argentinianul Rodrigo Garcia face parte din ceea ce se numeşte les écrivains de plateaux. Dramaturgi care lucrează în echipă cu ceilalţi participanţi la naşterea spectacolului, care scriu replicile în colaborare cu actorii, cu regizorul care a cam început el însuşi să dispară, funcţiile sale fiind preluate, democratizate, „colectivizate". Foarte adesea replicile ajung să fie jocuri, aglutinări de cuvinte în care nu instituirea sensului e prima preocupare. Tocmai fiindcă piesele astfel zămislite vorbesc despre pierderea sensului, a oricărui sens în lumea de azi. O lume ai cărei cetăţeni sunt mai degrabă clovni decât oameni. Sunt lucruri pe care le-a înţeles foarte bine şi le-a transpus la fel de bine tânărul regizor Andrei Măjeri în spectacolul său de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Un spectacol despre falşi oameni şi falşi trăitori într-o lume în care singurele certitudini sunt supermarketul şi hipermarketul, restaurantele KFC şi Mc' Donalds, cumpăratul în exces şi alergatul spre nicăieri la fel de excesiv.

Mircea Morariu, Dar Agamemnon?,
pe adevărul.ro, 21 ian.2016

și Teatrul azi nr.3-4/2016
 

Viața familiei care merge la cumpărături e șablonizată în cele mai neînsemnate aspecte ale ei. Consumismul excesiv e înfierat fără milă. De cele mai multe ori cu dublu efect: comic și grav. Dovadă că termenul Tragedie înscris pe un stâlp nu e aruncat la întâmplare. „Tragedia apare acolo unde sunt banii", concluzionează amar, la un moment dat, Mama.

                                                Adrian Țion, Întâlnirile de la Cluj: trei autori,
în revista Tribuna, nr.340, 1-15 nov. 2016

În repertoriul Naționalului există două spectacole pe textele sale, realizate, cum spuneam, în regia lui Andrei Măjeri, Agamemnon și Moarte și reîncarnare într-un cowboy. Incluse acum în festival, recomandate de un aer de prospețime cuceritoare, ambele s-au bucurat de un indubitabil succes de public și de aprecierea criticilor ca veritabile reușite, iar în fața oamenilor de teatru prezenți la întâlnirea cu domnia sa, Rodrigo García nu ezita să afirme că maniera de montare a acestor spectacole îl face să se revadă pe sine „cu clocotul tinereții".

Mariana Ciolan, În căutarea autorului, la Întâlnirile Internaționale de la Cluj,
în Revista Teatrală Radio, 12 oct.2016