Un spectacol antrenant, viu, plăcut şi lejer, care te face să uiţi, preţ de cîteva ore, necazuri şi probleme, tranziţii şi incertitudini. de aici şi apropierea de celebrul titlu cinematografic din 1963 al lui Stanley Kramer. În acelaşi ton al bunei dispoziţii, al rîsului natural, al destinderii depline.
Demostene Şofron, Pe scena Naţionalului clujean...
O lume nebună, nebună în Logodnicele aterizează la Paris,
în Adevărul de Cluj, 4 decembrie 2001
***
Ca regizor, Florin Piersic a urmărit în primul rînd punerea în evidenţă a textului prin rostirea lui clară şi nuanţată, în acelaşi timp într-un mod care să-i personalizeze pe rostitorii / rostitoarele lui - în aşa fel încît înregistrat fiind în direct spectacolul să poată fi pe deplin perceput ca teatru la microfon. În continuare, ca orice actor cu personalitate trecut la regie, a recurs la construirea profilurilor personajelor pînă la amănunt, la mişcări, tonalităţi, atitudini, reacţii care să le definească profilul în absolut orice moment. Fără doar şi poate, chiar modalitatea aceasta nesofisticată de exprimare (dar care reclamă un înalt nivel profesional-actoricesc) este cheia succesului spectacolului. Adică una din chei, fiindcă nu putem, chiar dacă am vrea, să facem abstracţie de farmecul personal al actorului Florin Piersic, de marea-i popularitate, de imensa-i experienţă actoricească.
Radu Bădilă, Nevoia de comedie,
Cele patru declaraţii propun tot atîtea tipologii feminine - Mimi, madam Sorcoveanu, Dezina, Tuşca Vilmoş - construite cu grijă şi meticulozitate, compoziţii bine, foarte bine elaborate. Care pun în evidenţă caractere cînd frivole, cînd arţăgoase, stări din cele mai diverse exploatate judicios. Se poate vorbi despre gradarea efectelor scenice, materializarea gîndurilor şi sentimentelor printr-o studiată mimică şi gestică, nuanţările verbale care punctează şi dezvăluie caractere în devenire sau decădere, morală înainte de toate...
Demonstene Şofron, Declaraţie pe texte de Tudor Muşatescu,
în Adevărul de Cluj, 30 decembrie 2000
***
La doi ani de la o nominalizare în Festivalul de teatru studenţesc de la Sibiu, cu rolul Olga din Trei surori, interpreta [Elena Ivanca] uimeşte asistenţa cu admirabilul ei instinct comic şi o bună stăpînire a mijloacelor de expresie, în rîndul cărora mimica, intonaţia, gestul, plasticitatea expresiei corporale sau alternanţa ingenioasă a replicilor rostogolite în cascadă cu pauzele populate de tăceri grele de sens sau de „măşti“ de stupefacţie alcătuiesc laolaltă o savuroasă demonstraţie de fantezie şi virtuozitate. Ea este cu atît mai binefăcătoare pentru retina unui public traumatizat astăzi de vulgaritatea „umorului“ de pe micile ecrane sau din sălile polivalente. Interpreta reprezintă un cert cîştig pentru Naţionalul clujean şi pentru teatrul românesc, deoarece are şi harul trebuincios, şi maturitatea necesară pentru marea performanţă.
Ion Parhon, Trei stele pe cerul dimineţii...
în România Liberă, 30 ianuarie 2001
***
Elena [Ivanca] a luat în braţe cele patru „declaraţii“ ale lui Muşatescu şi şi-a construit, cu atenţie, fiecare personaj. Cu atenţie la costumaţie, la gesturi, la mimică. Fiecare personaj avînd caracteristici evidente, ticuri şi poşetuţe care spuneau mai mult, uneori, decît reuşeau replicile să o facă. O pălărie careghioasă, o cămaşă de noapte de-o culoare hilară, o gură strîmbă, o pereche de pantofi cu tocuri inegale, o hîrtie igienică ce se asorta cu culoarea şalului, un accent „de cartier“, o ochiadă de profesionistă într-ale experienţelor intime şi multe asemenea „mici nimicuri“ s-au adunat pe parcursul show-ului, precum boabele pe-un ciorchine oferind, în cele din urmă, spectatorilor un fruct plesnind de zeamă gustoasă, parfumată. Cele patru personaje au totuşi un numitor comun, cel al derizoriului uman în care înoată fără şansa de a ajunge la vreun liman „luminos“. Cele patru femei, indiferent de vîrsta fiecăreia, sînt, pînă la urmă, nişte fiinţe singure. O singurătate care, cît se arată ea a fi de caraghioasă, de comică, are, totuşi, o doză de tristeţe. Tristeţe pe care o zăreai, din cînd în cînd, traversînd ochii actriţei astfel încît totul primea un plus de autenticitate.
Radu Ţuculescu, Întîi o paranteză, apoi despre one woman,
în Observator cultural, nr. 50, 6-12 februarie 2001
Sorin Misirianţu a „dezvelit“ complet şi cu brutalitate sufletul cel slav - descris de Anton Pavlovici - în care extremele fac mereu casă bună. Se trece mereu de la o stare la alta, de la ură la iubire duioasă, de la prietenie la duşmănie, de la înţelegere la neînţelegere, conflictele rămînînd, pînă la urmă, doar la nivelul limbajului şi... al intonaţiei, singura problemă „majoră“ fiind al cui cîine de vînătoare e mai bun ori a cui proprietate este pămîntul de lîngă mlaştină. [...]
Un spectacol de o oră, bine gîndit, care, în unele momente (scurte precum sclipirile unui şiş), mi-a amintit, fără a-mi putea explica de ce, de fraţii Marx.
Radu Ţuculescu, Cehov pe malul Someşului,
