[Piesa Mansardă la Paris cu vedere spre moarte] a fost scrisă special pentru Teatrul Naţional din Cluj şi pentru directorul Ion Vartic. M-am întîlnit la Paris cu Ion Vartic. El tocmai publicase o carte despre Cioran, Cioran naiv şi sentimental. Eu eram la o cafenea cu Ion Vartic şi i-am spus (aşa cum se nasc proiectele - la restaurant) ca sînt interesat să scriu o piesă despre Cioran. Aveam o situaţie dramatică interesantă, Cioran dispăruse şi devenise personaj pentru mine. Iar Ion Vartic mi-a spus: „Accelerează, termin-o mai repede, o montez anul viitor!“. Am accelerat proiectul, am terminat de scris piesa şi Ion Vartic mi-a spus că aceasta trebuie montată de Radu Afrim. Ion Vartic crede în Radu Afrim, el este un regizor care urcă în peisajul teatral românesc, care creează întotdeauna un eveniment în urma montărilor.

„O nouă generaţie de regizori descoperă piesele mele“. Interviu cu Matei Vişniec,

 în Observator cultural, nr. 265, aprilie 2005

 ***

     Pe un text bun şi cu mare potenţial de problematizare în direcţia dramelor reale ale umanului, regizorul Radu Afrim - care îmi pare a fi din familia feerică şi imaginativă care din care face parte şi Victor Ioan Frunză - a făcut un spectacol minunat. El scoate tot spectacolul dintr-o matrice spaţială generică: Coasta Boacii. Un Cioran dezorientat - care şi-a pierdut memoria şi orientarea spaţio-temporală, care are doar scurte fulgurări de amintire şi care s-a rătăcit printre frînturile entropice ale identităţii sale sparte - este pus în tot felul de situaţii cotidiene ori onirice, aşa, ca alter ego-ul lui Ionescu din piesele mai sus amintite. Situaţiile/scenele prin care trece se înşiruie ca mărgelele pe aţă şi sînt trimiteri recognoscibile şi verificabile la biografia reală, publică şi privată, a lui Cioran. [...]

     Piesa lui Vişniec pusă în scenă de Radu afrim ne vizualizează imaginea unui Cioran navigînd - amnezic, dar chinuit - prin viaţa cotidiană. Radu Afrim înscenează, cu ingeniozitate şi cu fantezia unui copil care se joacă, cotidianeitatea lui Cioran, creînd din mai nimic cadre scenice plastice şi cu forţă emotivă reală.

Marta Petreu, „Drama cu staţii“,

în Apostrof, nr. 12, 2004

  ***

     Piesa lui Vişniec reuşeşte să facă din bătrînul Cioran cel mai... ionescian personaj cu putinţă, frate geamăn cu toate alter ego-urile ionesciene, de la Berenger, Amedeu şi Jacques, la eul rătăcitor şi biografia spectrală din Voyage chez les morts. Captiv în Alzheimer, deci eliberat definitiv de tot şi de toate, personajul e silit să-şi înghită cu noduri trecutul, să-şi răscumpere prin uitare vinovăţiile şi să simtă deja primele semne din deriziunea grotesc agresivă a posterităţii. Un Cioran cît se poate de firesc de uman (Ovidiu Crişan), de o simplitate dezarmantă, într-o postură expresivă poate mai puţin pentru neofiţi, dar cu asupra de măsură pentru cei familiarizaţi cu biografia şi opera subiectului. Surprinzător de cuminţit, într-o fericită, zic eu, pasă de acomodare cu clasicitateam Radu Afrim ţine bine cumpăna de păpuşar între psihanaliză şi societatea receptării, între şarja dedactic-politică a documentarului şi pigmentul patetic, tot mai pregnant către finalul spectacolului.

Dan C. Mihăilescu, Aici, acolo, nicăieri,

în Ziarul de duminică, 5 noiembrie 2004

  ***

     Împreună cu trupa Teatrului Naţional din Cluj, [Radu Afrim, n.n.] a prezentat acest spectacol care a fost o mare bucurie pentru iubitorii de teatru [...]. în decorul imaginat drept Coasta Boacii cu ferestre de mansardă, practic locul unde Cioran şi-a consumat toate angoasele, actorii clujeni au izbutit un spectacol în care au investit tot talentul lor artistic. Profesioniştii lui Afrim au jucat, au cîntat şi au dansat timp de două ore.

Claudia Dăboveanu, Mansarda lui Cioran, Vişniec sau Afrim?,

în Jurnalul Naţional, 12 aprilie 2005

  ***

     Mansardă la Paris... este o piesă foarte subtilă, o combinaţie între joc şi emoţie. Meritul regizorului Radu Afrim este că a construit un spectacol compact, dinamic, în care dimensiunea eseistică a textului nici nu se simte. El a mizat pe ideea de echipă actoricească, de aceea interpreţii joacă de multe ori ca grup. Excelent a conturat Ovidiu Crişan un Cioran crepuscular, uneori foarte lucid, tragic aproape, alteori iutuc regresiv [...].

Claudiu Groza, Un Dracula al gîndirii,

în Ziarul cujeanului, 28 iunie 2007

  ***

     Lumea pe care o descoperim pe scenă este marcată de două elemente distincte, care aparţin universului cioranian: scenografia lui T. Th. Ciupe ne prezintă, la sugestia lui Radu Afrim, o Coastă a Boacii în care luminează două ferestre tipice mansardelor pariziene. O metaforă scenică şi onirică a regresiunii cioraniene finale. Acest melanj vizual între celebrul deal răşinărean şi o posibilă variantă pentru o marcă ori o siglă a Parisului - geamul luminat de mansardă -, domină spaţiul de joc, personajele folosindu-se de el în modul cel mai simplu şi uman - pentru a dormi, pentru a audia un curs, pentru a face dragoste ori pentru a vorbi pur şi simplu.

Ion M. Tomuş, Cioran, după Matei Vişniec şi Radu Afrim,

în Apostrof, nr. 7-8, 2004

După câteva minute de întârziere, domnul Anton Tauf ne aduce la cunoștință că, peste o zi, se împlinesc 29 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu. Ne mai aduce la cunoștință că l-a cunoscut personal pe acest om „a cărui valoare nu o poate exprima în cuvinte" și ne-a reamintit că Nichita a fost nominalizat pentru premiul Nobel. Domnul Tauf ne-a povestit apoi câteva întâmplări cu Nichita, întâmplări din copilăria sa, cum a început să iubească... poezia. Publicul parcă nu respira. Nici nu știam dacă piesa începuse sau nu, luminile erau aprinse, oamenii erau împietriți pe scaunele lor. Au urmat două înregistrari cu fosta soție și un alt prieten al marelui scriitor. Momentul a fost de o sensibilitate enormă; ascultam niște înregistrări la boxe și nu îmi venea să cred că eram paralizat și atunci am început să realizez că nu eram singurul în această situație. Brusc, luminile s-au stins și cred că a început piesa de teatru; cred că am auzit niște poezii și o cascadă de vin îmi închipuiam. Aș fi vrut ca domnul Tauf să continue povestirile sale alături de Nichita. Aș fi vrut ca Nichita să continue povestirile sale...

Radu Bogdan, Nu vezi că stai în brațele mele, orbule?,
în Culturatorul

Miercuri, 12 decembrie 2012, am avut privilegiul de a-l vedea pe Nichita cu ochii minții, mai viu ca niciodată, într-un spectacol-omagiu în regia lui Anton Tauf, avându-le în distribuție pe două actrițe mai mult decât talentate: Ramona Dumitrean și Eva Crișan.

Talentul actorilor împreună cu spiritul mereu viu al textelor marelui Nichita Stănescu au reușit să producă asupra mea un efect pe care rar reușește să-l producă o piesă de teatru: m-au transpus sută la sută și dincolo de acest procent omenesc, în lumea infinită a lui Nichita, a operei sale ce transcende timpul și spațiul, ce te prinde de mână și te atrage pe scenă, iar de pe scena teatrului, pe scena spiritului său! Piesa te smulge din tine și te aruncă în altceva ,,mult mai înalt şi mult mai curând", te lasă să pipăi cu buricele degetelor minții lumea cuvintelor lui Nichita, ,,lungi și sticloase", și te face să exclami tăcut, în sinea ta:
 

,,Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt."
 

Cuvintele sunt de prisos, Nichita e viu în această piesă de teatru, coboară din imortalitate pe scena vieții, sau ne trage pe noi în imortalitatea sa pe întreaga durată a piesei ce pare fără durată. E un spectacol ce merită văzut, ce trebuie văzut, e ceva dincolo de concret, de cotidian, de uman, e o manifestare a spiritului pe care v-o recomand cu drag.

Spectacolul te încântă, te înalță, te face să uiți și-ți reamintește, te încălzește: ,,Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi/ tâmpla de stele, până când/ lumea mea prelungă şi în nesfârşire/ se face coloană sau altceva/mult mai înalt şi mult mai curând."

Florin Moldovan, Nichita Stănescu readus la viaţă pe scena Teatrului Naţional Cluj:
NU VEZI CĂ STAI ÎN BRAŢELE MELE, ORBULE?,
în Vocea Clujului, 13. 12. 2012

     Ca tematică şi limbaj, textul lui Welsh este greu de acceptat şi nu cred că avem public pentru asemenea piese. Cu toate acestea, Trainspotting se joacă cu sala plină, trezeşte un interes legitim, captează, şi biletele sînt vîndute cu mult înainte de spectacol. Explicaţia interesului stă în textul nou propus spectacorilor, stă în valoarea interpretărilor, stă în valoarea regiei semnate de Sorin Misirianţu. Un nume tînăr pe care am avut prilejul să-l remarcăm ca actor şi regizor. O facem din nou, deoarece modul în care exploatează scenic Trainspotting merită toată atenţia. Este vorba despre modul în care punctează şi scoate în evidenţă dramele individuale şi colective, relaţiile interumane mai mult sau mai puţin alterate, de un realism frapant.

Demostente Şofron, Trainspotting, un text şocant,

în Adevărul de Cluj, 20 mai 2003

 ***

     Sorin Misirianţu a folosit pentru spectacolul său un scenariu propriu, la care a lucrat vreo doi ani. Privat de mijloacele mult mai largi ale cinematografiei, dar şi ameninţat oarecum de emergenţa filmului în conştiinţa receptorilor, el a mizat pe expresivitatea actoricească. De aceea, spaţiul scenic are o aparenţă de neutralitate: e un patrulater alb, care poate întruchipa fie un club de noapte, fie un gang, fie o cameră aseptică de spital. Recuzita se reduce la două saltele, tot atîtea scaune, garouri şi seringi. Tensiunea explozivă a dramei se construieşte din stările excesive ale personajelor, din jocul de lumini - mereu lumini brutale, roşu, verde, violet - şi din muzica delirantă, precum hipnotizanţii ochi ai şarpelui Kaa. Fanteziile toxice ale eroilor sînt proiectate pe monitoare video, spectatorul avînd senzaţia că penetrează creierul acestora.

Claudiu Groza, „Jucăuşul“ Goldoni şi „convertitul“ Irvine Welsh,

în Tribuna, serie nouă, anul II, nr. 18, 1-15 iunie 2003

***

     Trainspotting e compus în sala studio îmbrăcată într-un alb proaspăt şi are ca adjuvant de metodă pentru lectura regizorală un ansamblu de monitoare TV pe care se succed, în diverse momente-cheie, fragmente de montaj video. În bună măsură, montajul video e bine făcut, avînd rolul de a figura un soi de plonjeu al eroilor tineri în sinele dezechilibrat de drog. Partea cea mai reuşită, probabil, a acestui montaj e cea de climax din momentul ulterior uciderii involuntare a pruncului.

Miruna Runcan, Simultan, la Cluj,

în Observator cultural, nr. 172, 10-16 iunie 2003

 ***

     O primă surpriză plăcută a constituit-o faptul că, într-o metropolă culturală de mare autoritate, dar nu tocmai la zi cu exprimarea teatrală, precum Clujul, au apărut, în sfîrşit, tineri aproape furioşi, artişti care simt că definiţia teatrului, aşa cum le-a fost ea predată la şcoală, nu mai funcţionează, nu mai acoperă realitatea zilelor noastre. Şi care doresc să comunice cu contemporanii lor despre lucrurile pe care le trăiesc ei acum, nu despre cele pe care le vor fi trăit, cu decenii sau secole în urmă, personajele autorilor clasici. Mai îmbucurător pare faptul că un spectacol precum Trainspotting de Irwine Welsh a fost produs de Naţionalul clujean,. Droguri, sex, violenţă pe scena unui teatru naţional, într-un demers scenic care se străduieşte să demitizeze, să dezeroizeze, prin ironie, atitudini ce continuă să facă ravagii în lumea de azi, inclusiv în cea românească.

Victor Scoradeţ, Atelierul teatral românesc văzut de la Sfîntu Gheorghe,