Jocul dintre ei [dintre actori] e ciclic, într-o eternă reîntoarcere şi dărâmă drapele, inimi, imnuri, idei, patriotisme, românisme, într-o excelentă arheologie a demitizării pusă la cale de Alexandru Dabija, cu umor bine ţintit pentru toate minţile, mai avide de subtilităţi sau mai fără chef de intelighenţisme. Nealimentat de un fir narativ bine stabilit, textul îi permite regizorului să intre într-un joc al variaţiunilor pe aceeaşi temă care îi iese de minune şi care smulge de fiecare dată hohote de râs sau „uau"-uri cât decorul lui Dragoş Buhagiar (Dabija şi-a arătat, de altfel, magia într-un astfel de exerciţiu al variaţiunilor şi în Pyramus & Thysbe 4 You).
Cu scaune nenumărate, cu un Dante (Cristian Grosu) costumat ca la carte care se plimbă de pe unul pe altul recitându-şi Infernul, cu un perete translucid care desparte, uneori, spaţiul scenei de sala de teatru reconstituită în spate (de unde regizorul şi scenograful, curioşi şi ei, privesc piesa şi o trăiesc ca nimeni alţii - imagine a simetriei, a faptului că trăim aici sau dincolo de scenă, că fluctuăm între a fi actori şi spectatori), cu o cortină de cămăşi care coboară înspre perplexitatea spectatorilor, Buhagiar reuşeşte din nou să facă o treabă minunată, păstrând, în fond, chiar şi la o scară mare, o marcă a unei simplităţi bine gândite, pe care putem de obicei s-o recunoaştem în munca lui. Cealaltă latură a triunghiului din care s-a născut spectacolul, Ada Milea, realizează, în stilu-i caracteristic, o serie de songuri ludic-suprarealiste care le vin de minune actorilor (pe care, sincer, nu i-am mai văzut într-o asemenea coeziune şi forţă de ceva vreme). Întâlnirea dintre autorii textului se reeditează la nivelul realizatorilor spectacolului: se întrevede, între trei dintre cei mai bine cotaţi oameni ai teatrului românesc pe domeniile lor specifice, o complementaritate de însemnat în calendare şi, mai ales, în cele ale stagiunilor viitoare. Împreună cu o echipă parcă ciupită întru trezire a Teatrului Naţional din Cluj, ei creează un lucru minunat, un spectacol complet, după care nu-ţi vine decât să mai vrei şi să mai zici doar „Sandule, ia-ţi DragoşAda şi umblă"!
Paul Boca, Dante şi-a noastră naţiune / Se împacă de minune sau Florenţa sunt eu,
în ArtAct magazine, nr.124, 30 iunie 2011
Să povesteşti o piesă de Naum este ultimul lucru la care trebuie să te gândeşti. De aceea vom adăuga doar că regizorul Alexandru Dabija, alături de scenograful Dragoş Buhagiar, au conceput un spectacol debordând de fantezie, culoare şi inventivitate scenică. Iar muzica Adei Milea potenţează şi ritmează întreaga avalanşă de gaguri, interpretate cu vervă de o distribuţie inspirată, între care îi amintesc pe Ionuţ Caras, Cătălin Herlo, Anca Hanu, Romina Merei, Adrian Cucu, Ramona Dumitrean.
Radu Constantinescu, Gellu Naum şi Jules Perahim în premieră naţională la Cluj,
în Suplimentul Ziarul de duminică al Ziarului financiar, vineri, 1 iulie 2011
"Trei sunt temele de bază dezvoltate de Dabija în această sarabandă de fantezie şi comic abundent, iar legătura dintre ele este atît de strîns ţesută încît desfacerea lor în unităţi de sine stătătoare pare oarcum castratoare în raport cu întregul. Cea dintîi şi cea mai vizibilă e războiul, simultan unul conjugal şi unul propriu-zis, ambele la fel de feroce şi la fel de goteşti. Deşi tema dinamicii conflictuale a cuplului e o constantă în creaţia regizorului, poate în niciunul dintre spectacolele sale nu e mai saracastic tratată ca aici: cuplurile (către finalul toscan deja triolete) se fac şi se desfac cu ardoare şi cruzime, trec instantaneu de la tandreţe lirică la erotism deşenţat, şi de-acolo la păruială şi asasinat reciproc. (În tonuri apăsate, sunt aici conturate în ordine/dezordine duete între Radu Lărgeanu şi Ramona Dumitrean, Anca Hanu şi Ionuţ Caras, acesta din urmă şi Irina Vintze, Cătălin Herlo şi Romina Merei, toate recombinările între cei de mai sus fiind posibile). De altfel, în actul din cîrciuma florentină, la întrebarea lui Dante "Sunteţi căsătoriţi?", răspunsul afirmativ cade ca ghilotina, antrenînd automat comentariul concluziv-demontrativ al poetului: "Infernul conjugal!"
Carnagiul erotic e adîncit de infernul patriotic, cu care se şi combină suculent, în scene de bejenie, pseudo-spionaj, sacrificiu - inutil ori de-a dreptul mimat -, arestări mecanic-apocaliptice şi judecăţi de tribunal paranoide, toate menite să împletească pe nesimţite tema centrală. E vorba despre dezintegrarea identităţii individuale într-o pastă amorfă, în care fiecare poate fi oricine, în absenţa "livretului miltar". Tema ca atare e slujită şi de songurile-cor, a capella, ale Adei Milea, al căror subiect predilect e tocmai confuzia infinită: "Wolf e Dante/Bolliac e Dante,/ Consuela-i Wolf" etc...Toate personajele sunt multplicate, Bolliacii pot fi Wolfi şi invers, Consuelele Amelii, soldaţii spectatori şi actorii spectatori ai unuia şi aceluiaşi destin delirant, interşanjabil. Citită intertextual, dinspre azi spre trecutul în care-a fost scrisă, replica "Cezar Bolliac nu există!" devine "Bolliac n-a existat" (în trena versului lui Sorescu "Eminescu n-a existat"), stîrnind hohotele de rîs ale sălii, dar şi frisonul subconştient cu privire la ireversibila pierdere de sine, personală, naţională, culturală.
În fine, cea de-a treia temă este cea, deja sugerată de imensa uşă rotativă, poartă înspre şi dinspre Rai. Aici, plecînd de la o sugestie din didascaliile ce deschid actul al doilea, Dabija şi Buhagiar ne propun o cădere în abis dintre cele mai spectaculoase: trecerea (spaţio-temporală) către "salonul" familial (teritoriu de război) se face prin dispariţia cortinei-nor, de cămăşi puse la urscat, şi coborîrea unui imens ecran transparent de cinema, în spatele căruia fîlfîie drapelul bătăliei "exterioare", cea din care vin şi spre care se-ntorc, ciclic, eroii bărbaţi. Războiul va năvăli în scenă, desigur: numai că, o dată cu echipa de patrulă-razie, la ridicara ecranului vom constata că, de cealaltă parte, se găseşte o cochetă sală de cinema, oglindind în detaliu sala noastră de teatru.
Acţiunile succesive se vor petrece în prosceniu şi în intervalul de la baza sălii de proiecţie, într-un soi de "no man's land" în care actorii sunt, pe rînd, eroi şi spectatori ai propriei poveşti aiuritoare, personaj unic dar şi colectiv: indistincţia şi ambiguitatea identitară din tema anterioară sunt astfel prelungite, proiectate - ca mingile de tenis care-au sărit peste fileu - asupra publicului din sala teatrului. Şi asupra fiecărui spectator în parte...
Forenţa sunt eu (rai, iad, purgatoriu, oraş fantasmatic al exilului mental şi persoană fără chip) e un spectacol care ne convinge, fără urmă de didacticism, că sprarealitatea scenică şi sprarealismul jucăuş pot fi logodite şi azi, ba chiar (cine şi-ar fi îndrăznit să-şi închipuie) că logodna lor poate produce şi amuzament copios, dar şi meditaţie stratificată. Îi prevăd o viaţă lungă.
Miruna Runcan, Dante, Bolliac, războiul şi-o chichiţă,
în ArtAct magazine, nr.125 din 6 iulie 2011
În construcţia spectacolului se respectă mecanismul suprarealist al combinării de elemente disparate, aparent fără legătură intre ele, pentru producerea unui efect ilogic, surprinzător, derutant, iar umorul tip non sequitur uncţionează- ceas. Cînd logica se pierde - deseori - sala izbucneşte în rîs, semn că eliberarea de sub dominaţia raţionalului a fost atinsă. Confuziile de persoane se ţin lanţ, schimbările de identitate vin una după alta, o analiză a cuplului este produsă constant prin intermediul scenelor extratext, iar efectul postmodern al prezenţei în scenă a autorilor spectacolului, spectatori într-un cinematograf aşezat în oglindă faţă de sală (scenografia Dragoş Buhagiar), se adaugă precum "cireaşa de pe tort". Nu trebuie uitate cîntecele Adei Milea, ale cărei rădăcini suprarealiste demonstrate în toată opera ei de pînă acum sunt bine exploatate de către regizor.
Cristina Modreanu, Final de stagiune à la Dabija,
în ArtAct magazine, nr.125 din 6 iulie 2011
Nu ce joacă actorii are importanţă la urma urmei, ci cum joacă, cum îşi asumă interpreţii improvizaţia, energia, ludicul, amestecul de suprarealism şi de absurd ce există în fiecare situaţie dramatică creionată fugar, parcă anume spre a fi pe neaşteptate abandonată, lăsată în mod programat de izbelişte de fantezia nestăvilită a celor doi prieteni ce au zămislit într-o doară o jucărie de vorbe ce ajunge să funcţioneze scenic datorită creativităţii fără margini şi fatalmente contaminantă a regiei lui Alexandru Dabija şi a scenografiei lui Dragoş Buhagiar.
Mircea Morariu, Voluptatea jocului,
în Familia, nr.11-12, nov.-dec. 2011
Spectacolul trebuie văzut, gustat fără menajamente şi scrupule, luat ca o năzbîtie jucăuşă în care toate clişeele, convenţiile, logica, noima sînt anulate. O întreagă seminţie actoricească a poposit pe scenă pentru a devoala acest univers alcătuit din aşchii de sensuri. Performanţa interpreţilor e notabilă, fiecare, indiferent de rolurile avute, contribuind la întreg, pentru că Florenţa... e o performanţă colectivă, în toate accepţiunile cuvîntului.
Spectacolul de la Cluj destructureaza pâna la ultima limita (în cazul de fata, implicit, comica) temeiuri conceptuale vechi de când lumea si pamântul ca, de exemplu, unitatea dintre persoana si personaj. Sau ca separatia între viu si mort, câta vreme la tribunal martorul suprem va fi invocat: „Sa vina cadavrul" (...) În maniera aceasta lejeră, pendulând printre sute de ani, spectacolul sparge cu rasunet conventia unitatii de timp, subminând comic coerenta între ceea ce se întâmpla si modul de interpretare. Neclaritatile din joaca despre istoria mica, individuala, si cea mare, nationala, se amplifica în avalanse. De aici si toate contrastele comice posibile între voluptatea discursurilor sforaitoare si actele cerute lui „Nea Boli" (evident, Bolliac) pe care regizorul le speculeaza apoteotic (...) În lumina nobilei axe Dante-Bolliac, spectacolul se joaca cu toate tipurile de discurs, de la poezie patriotica la clisee verbale speculate comic (ca „Justitia e oarba"), de la discurs erotic, inclusiv cel telenovelistic, pâna la „profunzimea" manelelor. Toate par sa prolifereze nestingherit, în buna vecinatate, într-o acumulare haotica de straturi culturale, fara ca vreunul sa-l elimine pe celalalt.
Cristina Rusiecki, Cine este exact Florenţa?,
în Cultura, nr.45 / 2011 (350), luni 21 nov.2011
...Florența sînt eu s-a dovedit o piesă care vrea să dea jos de pe piedestal anumite valori. Anti-fixații, convenții, eroism, patriotism și iubiri patetice, dar mai ales anti-teatru. Din aceste motive este și o piesă despre criza de identitate. Totul devine deopotrivă hilar și kafkian cînd personajele ajung să jongleze cu identitatea „poetului național și revoluționar" Cezar Bolliac - Boli, și cînd se pune chiar de un proces mai absurd ca Procesul.
Gruia Dragomir, Întîlnire cu Gellu Naum pe scena din Cluj,
în Dilema veche, 17 oct. 2011
În zdrenţe, cu nelipsiţii saci din plastic şi cu salteaua pentru înnoptat legată cu sfoară, cu bube pe faţă şi mâini, pe scurt, o făptură hidoasă în adevăratul înţeles al cuvântului - aşa păşeşte Emanuel Petran pe scenă. Te sperii de el. Cum de a ajuns pe scenă nenorocitul îmbrăcat aşa, doldora de cartoane şi ambalaje, pe lângă care tocmai ai trecut pe trotuar înainte de a intra în sala de spectacol? Atât e de autentic Emanuel Petran. Dar el a pătruns pe scenă pentru a afla câte ceva din viaţa acestor dizgraţiaţi ai sorţii nebăgaţi în seamă, ocoliţi, dispreţuiţi. (...)
Prestaţia lui Emanuel Petran e impecabilă, de excepţie, memorabilă chiar. Întotdeauna am crezut în jocul lui subtil, în felul în care îşi pregătea rolurile, dar în spectacolele de echipă, unele valenţe interpretative treceau neobservate. Focalizarea pe faţa lui, pe mimica lui, pe gestică şi mişcare pune în evidenţă marea lui sensibilitate în abordarea rolurilor de această factură, vorbeşte despre multiplele lui posibilităţi actoriceşti. Cadrul intim al spectacolului tip studio îl avantajează în mod deosebit. Aproape de public el comunică mai uşor, mai cald. Ca de la suflet la suflet. Se pare că tânărul regizor Victor Olăhuţ a intuit asta distribuindu-l în Sărută-mă de Vlad Zografi. L-a secundat cu minime artefacte scenice Ioana Olăhuţ.
Adrian Ţion, De două ori one man show: Lăsaţi femeile să vină la mine şi Sărută-mă,
LiterNet.ro, mai 2011
Producţia Teatrului Naţional va face săli pline pentru că ştie să-i manipuleze mai ales pe acei spectatori care nu vin în sala de teatru pe poziţii de forţă. Spectacolul le „farmecă" sufletul prin salturi lirice între două lumi, lumea de aici şi cea de dincolo.
Ramona Dumitrean, în rolul lui Catherine Earnshaw, confirmă că este una dintre cele mai bune tinere actriţe ale momentului. Personajul său este credibil, atunci când face pasul de la naivitate la erotism şi posesivitate. Cristian Grosu (Heathcliff) este marele risc din distribuţia acestui spectacol şi lasă să se vadă de prea multe ori efortul prin care încearcă să dea consistenţă personajului său malefic. Grosu câştigă mult teren prin monologul puternic din final, şoptit în lavalieră, care îi iese la milimetru. Irina Wintze este pilonul de rezistenţă care le dă siguranţă tuturor actorilor, printr-o interpretare plină de naturaleţe.
Ada Lupu găseşte echilibrul de calitate în scenele mici, când rupe continuitatea dulcegăriilor prin momente de realism şi trezeşte din reverie personajele prin împunsături de ironie prin care le face să-şi înţeleagă mai bine condiţia. Actorii se pietrifică de multe ori în emoţiile pe care le au de transmis, privind zările care se întind dincolo de balcoanele ticsite de spectatori. Crisparea lor e desuetă. Spectacolul „La răscruce de vânturi" îşi caută un culoar propriu în teatrul care vrea să se întoarcă la poveste.
Dan Boicea, La răscruce de gusturi,
în Adevărul literar şi artistic, 19 aprilie 2011
La răscruce de vânturi este un spectacol care se mulează perfect pe definiţia unei piese bune pe care o creionam mai sus, la fel cum Ada Lupu este o regizoare care se mulează destul de bine pe gusturile mele. În fapt, punerea în scenă este una reuşită dintr-un motiv foarte simplu, dar care marchează decisiv întreaga reprezentaţie: Ada Lupu a mizat pe actori şi pe puterea lor de a întrupa caracterele extrem de puternice pe care le-a creat Emily Brontë. Ramona Dumitrean (Catherine Earnshaw), Cristian Grosu (Heathcliff), Irina Wintze (Nelly Dean) şi Ionuţ Caras (Edgar Linton) demonstrează cu toţii că echipa de actori ai Teatrului Naţional din Cluj este una închegată, una care poate să creeze prin forţe proprii spectacole care să rămână în memoria spectatorilor. Piesa se centrează tocmai pe asta: fără a face prea mare rabat de la textul original al romanului, lasă personajele să se contureze la modul natural, dându-le, pe rând, fiecăruia, ocazia de a fi în „centrul" scenei.
Dinamismul ia naştere, în acest context, tot din jocul actoricesc: remarcabilă este fluctuaţia Ramonei Dumitrean între momentele de puerilitate şi cele de maturitate, precum şi zig-zagurile unui Heathcliff cât se poate de reuşit între planurile sale de distrugere şi momentele de suferinţă mai mult decât verosimile. În acelaşi sens, în spiritul obţinerii unui oarecare dinamism al spectacolului, Ada Lupu mai găseşte câteva soluţii. De menţionat ar fi, aici, managementul foarte bun al spaţiului scenei. Rar mi-a fost dat să văd un spectacol care să se folosească de tot spaţiul avut la dispoziţie şi care să nu se piardă, într-o mai mică sau mai mare măsură, în el. Actorii se îndepărtează, la propriu şi la figurat, în multe scene, de spectatori, iar scena devine un fel de catedrală gotică inteligent luminată (deşi aş spune că s-a căzut puţin în zona clişeului cu excesul de contre-jour-uri), întărind atmosfera piesei şi susţinând alienarea şi autodistrugerea progresivă a personajelor.
Paul Boca, There was an old man who lived in Yorkshire...,
în ArtAct Magazin, nr. 114 din 21 aprilie 2011
Ada Lupu a articulat foarte bine, regizoral şi dramaturgic, interacţiunile şi conflictele, iar atmosfera spectacolului are ceva gotic şi cehovian totodată, cu tenebrosul Heathcliff şi iubirile risipite ori existenţele sfărîmate ale eroilor. Regizoarea a mizat în primul rind pe actori în edificarea semantică a spectacolului, şi cel puţin la premieră interpretarea a fost una de excepţie, în cazul tuturor (...) La răscruce de vînturi este un spectacol curat, cum se spune în jargonul teatral. Un spectacol care nu are pretenţia să inoveze cu orice preţ, dar cu siguranţă nici nu cade în capcana pastişei cinematografice. Este o abordare onestă şi originală a unei poveşti de dragoste emoţionante, iar reacţia publicului îl adaugă seriei de montări ale Naţionalului dedicate spectatorilor.
Claudiu Groza, Shakespeare featuring Emily Brontë,
în revista Tribuna, anul X, nr.208, 1-15 mai 2011
Cum Teatrul Naţional din Cluj a demarat, sub conducerea noului său director, regizorul Mihai Măniuţiu, un program ce are menirea de a reatrage masiv publicul spre teatru, apariţia în repertoriul său a unui spectacol inspirat de La răscruce de vînturi mi se pare perfect justificată (...) am văzut spectacolul regizat de Ada Lupu la a doua reprezentaţie, într-o sală arhiplină, cu un public predominant tînăr. Un prim indiciu că La răscruce de vînturi slujeşte intenţiile instituţiei producătoare. (...) La răscruce de vînturi de la Teatrul Naţional «Lucian Blaga» din Cluj-Napoca face parte din acea categorie, ce cu îndreptăţire şi fără nici un fel de conotaţii peiorative, se poate numi un spectacol de public. Adică se situează la un nedezminţit standard estetic, nu face niciun fel de concesii prostului gust, mizează mult pe emoţie, pe sensibilitate fără a cădea însă în dulcegărie ori telenovelă ieftină, nu are nimic vetust, nu seamănă deloc cu un spectacol mîncat de molii, aspiră chiar la o anume modernitate a expresiei. Are şi un considerabil cuantum de energie interioară, un transfer dinspre felul de a fi al Adei Lupu şi structura spectacolului fiind, evident, şi binevenit.
Mircea Morariu, Oameni care se ocupă cu moartea,
în Teatrul azi, nr.7-8-9/2011, pp.183-186
La mai bine de un secol și jumătate de la apariția romanului semnat de Emily Brontë, spațiul scenei pare un loc permisiv pentru repovestirea tulburătoarelor evenimente de la Wunthering Heights. Ada Lupu a condensat subiectul, din necesități de timp a aprofundat mai puțin, dar a supradimensionat povestea cu elemente derutant simbolice, fără însă a încărca artificial, oferind o lectură scenică în grila unui prezent fixat pe sugestivitatea structurilor arhetipale. (...) În ansamblu, subiectul romanului La răscruce de vânturi, desfășurat în structuri dramatizate nuanțat pe scena Naționalului clujean este un spectacol cu sclipiri și umbre, cu sclipici și dantelării dintr-un alt veac, dar și cu lipici la public. Un spectacol ce-și menține pe merit longevitatea.
Adrian Țion, Valențe românești pe scenă,
în Ochiul Thaliei
