Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

TOT CE SE DĂ
de Ioan Peter
regia: Cristian Nedea
Data premierei: miercuri, 7 decembrie 2005

     Spectacolul [...] este unul care ar putea foarte bine sluji drept exemplu de empatie creatoare: un text logodit cînd trebuie şi cu cine trebuie. Patru actori de vîrste apropiate, unul mai bun decît celălalt, se lasă seduşi de sarabanda acestei cavalcade europene, spre binele lor şi al publicului, într-o întîlnire foarte personalizată.

m.chris.nedeea e, nu de azi de ieri, un hermeneut al noii dramaturgii şi un expert al teatralităţii care se revelează în simplitatea sa extremă, cu atît mai angajată emoţional şi intelectiv. Din patru valize, un suport de banner-e care declară cu aplomb spaţio-timpul situaţional, cîteva muniscule obiecte de recuzită şi o pastă sonoră care jonglează admirabil cu stereotipiile universului MTV, regizorul alcătuieşte un carusel nesfîrşit de stări şi imagini: performanţa actoricească, virtuţile satiric-revelatorii ale textului şi fierbinţeala activă a receptării se întîlnesc roditor, într-o producţie pe cît de nepretenţioasă, pe atît de bine articulată.

 

Miruna Runcan, Tot ce se dă, cui i se dă,

în Observator cultural, nr. 53 (310), 2-8 martie 2006 

***

     O comedie regizată ingenios şi bine jucată [...].

     Piesa are în centru trei personaje, trei români în căutarea bunăstării, care pornesc într-o călătorie "de afaceri" spre Anglia, "tărîmul făgăduinţei". Spre deosebire de clasicii "căpşunari", rolul lor va fi acela de a fura şi "livra" unui intermediar oasele lui Hamlet de la Elsinore, pe care colecţionarii sînt dispuşi să plătească o grămadă de bani. [...]

     Regizorul m.chris.nedeea a găsit o formulă inspirată de "încarnare" scenică a piesei. Fiecare personaj are particularitatea sa. Doi din cei trei "afacerişti", Cătălin Herlo şi Emanuel Petran, sînt mai maturi şi mai autoritari cu al treilea, Matei Rotaru, un ochelarist bleguţ. Totuşi, al treilea este cel care ia, curajos, oasele lui Hamlet, pe cînd ceilalţi doi se ceartă/negociază unul cu altul la poarta cimitirului.

 

Claudiu Groza, Ce se dă?,

în Tribuna nr. 80, 1-15 ianuarie 2006


JULIETA
de Visky András
regia şi adaptarea: Mihai Măniuţiu
Data premierei: vineri, 23 septembrie 2005

     Spectacolul pus de Mihai Măniuţiu, avînd-o pe Vava Ştefănescu în rolul singurului personaj vizibil din piesă, se centrează pe ideea dialogului între deţinuta politică şi Dumnezeu cel ce a părăsit-o, aparent, dar care este regăsit, totuşi (din astfel de pricini, scenografia lui T. Th. Ciupe este foarte sobră, dar emblematică). Spectacolul mizează pe mimica aparte a Vavei Ştefănescu, care sugerează ritualic un trup dezintegrat, frînt, dar care se autoreconstruieşte, chiar şi atunci cînd străbate Golgote concentrice.

 

Ruxandra Cesereanu, Psalmi şi evanghelii teatrale. Gulagul românesc văzut de un maghiar,

în Memoria, nr, 54, 2006

***

     Regizorul Mihai Măniuţiu a sesizat excelent toate nuanţele textului dramatic. Pentru fluenţa discursului, el a transformat versurile piesei în proză şi a alternat foarte bine orizontul grav al acţiunii cu elemente ironice. A rezultat un spectacol care nu oboseşte, ci facilitează concentrarea spectatorului. „Julieta" e o reprezentaţie emoţională, dar bine dozată. Pare să continue o linie regizorală a lui Măniuţiu, inaugurată cu „Shoah", un spectacol despre Holocaust, montat la Oradea.

 

Claudiu Groza, Catedrala din lagăr,

în Ziarul Clujeanului, 26 septembrie 2005

 ***

     Dansul, mişcarea comentează şi completează discursul dramatic, însă, de fapt, îl contrazic - căci teatralitatea rostirii nu-şi găseşte pandantul în performance-ul coregrafic, care, şi el, încercînd să spargă un cod strict teatral, ocoleşte, cum s-ar zice, catharsis-ul. Ritualic prin construcţie, explorînd o experienţă a limitei (credinţei, iubirii, maternităţii, vieţii), Julieta lui Măniuţiu e o tragedie care-şi ratează naşterea, dintr-un soi de superbie a manierismului.

 

Iulia Popovici, Biată nebună, speranţa... - Julieta,

în Observator cultural, nr. 288, 29 septembrie 2005

 ***

     O fată subţirică, îmbrăcată în negru, escaladează un perete negru în pantă. Efortul o dărîmă. Abandonează. Se întoarce. O ia de la capăt. Obsesiv. Cu aceleaşi mişcari. Urcuş în spaţiu restrîns. Din nou în prăpastie. Se încrîncenează. Mişcările sînt din ce în ce mai dezordonate. Aparent mecanice. Din nou pe peretele negru, înclinat. Urcuşul începe iar. Cu gesturi doborîte. Abandonează. Pentru moment. Căci secvenţa se va relua ca laitmotiv al spectacolului [...].

 

Cristina Rusiecki, Durere la ralanti,

în Adevărul literar şi artistic, nr. 791, 25 octombrie, 2005

 ***

     Decorul, construcţie şi metaforă în acelaşi timp, sugerează un spaţiu închis, flancat de pereţi înclinaţi, abrubţi [...]. Cea mai mare parte a timpului, eroina escaladează chinuit aceşti pereţi, într-o coregrafie sugerînd sisifica luptă cu absurdul situaţiei de captivitate în care se află. În perimetrul interior al acestui spaţiu, Vava Ştefănescu are ciudate dialoguri cu propriul ei corp. Ar vrea să se dezbare de carnal, în intenţia unei spiritualizări totale. Fără-ndoială, Mihai Măniuţiu a citit mai cu seamă în această direcţie textul, reţinîndu-i mişcările esenţiale, văzînd în monologul Julietei în special spasmul îndoielii în credinţa edificatoare, din care Vava Ştefănescu a desenat o ideogramă coregrafică. Stîngăcia cu care rosteşte cele cîteva pasaje din text face cu atît mai vizibilă în acest context exprimarea sintetică la care recurge spectacolul.

 

Doina Papp, Julietele lui Visky András,

în Teatrul azi, nr. 11-12, 2005

 ***

     În locul unei actriţe care probabil al fi rostit impecabil textul, regizorul a preferat o dansatoare, poate fiindcă a considerat că zbaterile, sfăşierile, suferinţele personajului pot fi mai percutant exprimate prin gest, mişcare, coregrafie minimă, decît prin forma uneori perversă a limbajului, astfel ajungîndu-se la exprimarea plasmei fierbinte a memoriei traumatizante, păstrînd aprinsă flacăra trecutului chiar cu preţul ca acesta să te devoreze.

 

Mircea Morariu, Urcarea muntelui,

în Familia, nr. 10, octombrie 2005


SOLO ON-LINE
poem coregrafic de Vava Ştefănescu
coregrafia: Vava Ştefănescu
Data premierei: duminică, 26 septembrie 2004

     Liniile oscilante în unde succesive, cu forme dominate uneori de lirism şi melancolie, alteori de izbucniri clocotitoare ne amintesc de viziunile lui Kandinski şi chiar ale lui Kupka. Actriţa Irina Wintze şi coregrafa Vava Ştefănescu excelează prin defulări impetuoase, uneori deluzorii, alteori frizînd erotematicul. Naraţiunea Solo online te pune într-o stare introspectivă prin excelenţă. Şi aşa cum de regulă se întîmplă în faţa unor aventuri ale spiritului, eşti determinat să dai propriile răspunsuri.

 

Alexandru Iorga, Solo on line - poem coregrafic,

în Familia, 19-25 oct.ombrie 2004 

***

     Un spectacol-dans realizat de Vava Ştefănescu, greu de rezumat pentru că nu are o "poveste" propriu-zisă. Tema ar fi singurătatea şi căutarea celuilalt. [...]

     Extrem de solicitant fizic, Solo online nu este un spectacol uşor de urmărit. Publicul român nu este încă obişnuit cu asemenea reprezentaţii, în care gestul înlocuieşte replicile din spectacolele clasice.

     Solo online face o breşă în mentalitatea publicului. De aceea, premiera de la Naţional merită văzută de toţi fanii teatrului.

Claudiu Groza, Un dans pentru singurătate,

în Ziarul clujeanului, 27 septembrie 2004 

***

     Un spectacol care recuperează fragmente, firmituri de memorie şi le oferă ofrandă la festinul dureros al disoluţiei fiinţei în durată, Solo online, declarat poem coregrafic, reuşeşte în 45 de minute să atingă o puternică intensitate dramatică. La interferenţa dansului cu teatrul, corpul profan al actorului înlocuieşte sfios cuvîntul cu firescul gestului pe care îl incifrează simbolic trupul sacru al dansatorului. Un spectacol de descoperit, care explorează limitele expresiei corporale la graniţa dansului în teatru.

 

Oana Cristea Grigorescu, Incantaţie coregrafică,

în Observator cultural, nr. 243, 2004

 ***

     Subintitulat poem coregrafic, spectacolul Vavei Ştefănescu e, cred, în simplitatea sa ascetică, una dintre cele mai incitante propuneri de dans contemporan pe care le-am văzut în ultimul timp. [...]

     Actriţele dansatoare îşi schimbă reciproc condiţia, se slujesc una pe cealaltă fără să se perceapă, se contemplă cu senzaţia că privesc una prin alta, se repoziţionează în raport cu montajul mereu repetitiv de pe computer, refac desenul obiectelor din decor, într-un soi de competiţie care accentuează la paroxism sentimentul singurătăţii şi incomunicării. Interesant, atunci cînd muzica se personalizează prin voce, fie ea feminină ori masculină, între cuvîntul cîntat şi dans se stabileşte nu atît o armonie ilustrativă. Cît un soi de contrapunct cristalin şi extrem de încărcat, aproape ca un arc electric, rod al foarte profundei şi asumatei dantelării emoţionale a mimicii fiecărei interprete în parte.

    În fine, într-o secţiune-scenă dinainte de final, cele două fiinţe-entităţi ajung să intre în competiţie în chiar centrul scenei, într-un prelung şi excepţional de sugestiv climax al schimbării hainelor, ritmic aşezate una peste cealaltă, scoase şi reordonate, schimbate reciproc: investiri de rol şi dezveliri, negări de sine şi recompuneri, identităţi şi diferenţe fără odihnă. Tensiunea atingîng apogeul, cele două personaje vor ajunge să danseze, în sfîrşit, împreună, însă mai degrabă într-un soi de efort de a se exclude, de a se anula una pe cealaltă decît într-unul de a se regăsi. De parcă povestea neşoptită a dorului de alteritate ori de unire în sine a dublului se dovedeşte, în fond, în esenţa sa, egală cu spaima şi refuzul unei asemenea reuniri. Frîntă, în final, speranţa "online" a contactului dintre Eu şi Celălalt (dintre Ego şi Sine, dacă vreţi, totodată) cade tragic, într-un soi de transfer înfrînt între cele două ipostaze, a căror singurătate e acum definitivă şi copleşitoare.

     Frumuseţea cristalină a poemului Vavei Ştefănescu şi expresivitatea uluitoare a ei şi a Irinei Wintze fac din Solo online o experienţă de spectator pe care nu m-aş sfii s-o numesc copleşitoare.

 

Miruna Runcan, Solo on-line, un duet al tăcerilor,

în Observator cultural, nr. 243, 2004