Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

NU VEZI CĂ STAI ÎN BRAŢELE MELE, ORBULE?
de drag de Nichita Stănescu
regia, scenografia şi selecţia muzicală: Anton Tauf
Data premierei: sâmbătă, 13 decembrie 2003

După câteva minute de întârziere, domnul Anton Tauf ne aduce la cunoștință că, peste o zi, se împlinesc 29 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu. Ne mai aduce la cunoștință că l-a cunoscut personal pe acest om „a cărui valoare nu o poate exprima în cuvinte" și ne-a reamintit că Nichita a fost nominalizat pentru premiul Nobel. Domnul Tauf ne-a povestit apoi câteva întâmplări cu Nichita, întâmplări din copilăria sa, cum a început să iubească... poezia. Publicul parcă nu respira. Nici nu știam dacă piesa începuse sau nu, luminile erau aprinse, oamenii erau împietriți pe scaunele lor. Au urmat două înregistrari cu fosta soție și un alt prieten al marelui scriitor. Momentul a fost de o sensibilitate enormă; ascultam niște înregistrări la boxe și nu îmi venea să cred că eram paralizat și atunci am început să realizez că nu eram singurul în această situație. Brusc, luminile s-au stins și cred că a început piesa de teatru; cred că am auzit niște poezii și o cascadă de vin îmi închipuiam. Aș fi vrut ca domnul Tauf să continue povestirile sale alături de Nichita. Aș fi vrut ca Nichita să continue povestirile sale...


Radu Bogdan, Nu vezi că stai în brațele mele, orbule?,
în Culturatorul

 

 

Miercuri, 12 decembrie 2012, am avut privilegiul de a-l vedea pe Nichita cu ochii minții, mai viu ca niciodată, într-un spectacol-omagiu în regia lui Anton Tauf, avându-le în distribuție pe două actrițe mai mult decât talentate: Ramona Dumitrean și Eva Crișan.

Talentul actorilor împreună cu spiritul mereu viu al textelor marelui Nichita Stănescu au reușit să producă asupra mea un efect pe care rar reușește să-l producă o piesă de teatru: m-au transpus sută la sută și dincolo de acest procent omenesc, în lumea infinită a lui Nichita, a operei sale ce transcende timpul și spațiul, ce te prinde de mână și te atrage pe scenă, iar de pe scena teatrului, pe scena spiritului său! Piesa te smulge din tine și te aruncă în altceva ,,mult mai înalt şi mult mai curând", te lasă să pipăi cu buricele degetelor minții lumea cuvintelor lui Nichita, ,,lungi și sticloase", și te face să exclami tăcut, în sinea ta:
 

,,Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt."
 

Cuvintele sunt de prisos, Nichita e viu în această piesă de teatru, coboară din imortalitate pe scena vieții, sau ne trage pe noi în imortalitatea sa pe întreaga durată a piesei ce pare fără durată. E un spectacol ce merită văzut, ce trebuie văzut, e ceva dincolo de concret, de cotidian, de uman, e o manifestare a spiritului pe care v-o recomand cu drag.

Spectacolul te încântă, te înalță, te face să uiți și-ți reamintește, te încălzește: ,,Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi/ tâmpla de stele, până când/ lumea mea prelungă şi în nesfârşire/ se face coloană sau altceva/mult mai înalt şi mult mai curând."

Florin Moldovan, Nichita Stănescu readus la viaţă pe scena Teatrului Naţional Cluj:
NU VEZI CĂ STAI ÎN BRAŢELE MELE, ORBULE?
,
în Vocea Clujului, 13. 12. 2012

 



TRAINSPOTTING
de Irvine Welsh; adaptare de Harry Gibson
regia: Sorin Misirianţu
Data premierei: vineri, 9 mai 2003

     Ca tematică şi limbaj, textul lui Welsh este greu de acceptat şi nu cred că avem public pentru asemenea piese. Cu toate acestea, Trainspotting se joacă cu sala plină, trezeşte un interes legitim, captează, şi biletele sînt vîndute cu mult înainte de spectacol. Explicaţia interesului stă în textul nou propus spectacorilor, stă în valoarea interpretărilor, stă în valoarea regiei semnate de Sorin Misirianţu. Un nume tînăr pe care am avut prilejul să-l remarcăm ca actor şi regizor. O facem din nou, deoarece modul în care exploatează scenic Trainspotting merită toată atenţia. Este vorba despre modul în care punctează şi scoate în evidenţă dramele individuale şi colective, relaţiile interumane mai mult sau mai puţin alterate, de un realism frapant.

 

Demostente Şofron, Trainspotting, un text şocant,

în Adevărul de Cluj, 20 mai 2003

 ***

     Sorin Misirianţu a folosit pentru spectacolul său un scenariu propriu, la care a lucrat vreo doi ani. Privat de mijloacele mult mai largi ale cinematografiei, dar şi ameninţat oarecum de emergenţa filmului în conştiinţa receptorilor, el a mizat pe expresivitatea actoricească. De aceea, spaţiul scenic are o aparenţă de neutralitate: e un patrulater alb, care poate întruchipa fie un club de noapte, fie un gang, fie o cameră aseptică de spital. Recuzita se reduce la două saltele, tot atîtea scaune, garouri şi seringi. Tensiunea explozivă a dramei se construieşte din stările excesive ale personajelor, din jocul de lumini - mereu lumini brutale, roşu, verde, violet - şi din muzica delirantă, precum hipnotizanţii ochi ai şarpelui Kaa. Fanteziile toxice ale eroilor sînt proiectate pe monitoare video, spectatorul avînd senzaţia că penetrează creierul acestora.

 

Claudiu Groza, „Jucăuşul“ Goldoni şi „convertitul Irvine Welsh,

în Tribuna, serie nouă, anul II, nr. 18, 1-15 iunie 2003

***

     Trainspotting e compus în sala studio îmbrăcată într-un alb proaspăt şi are ca adjuvant de metodă pentru lectura regizorală un ansamblu de monitoare TV pe care se succed, în diverse momente-cheie, fragmente de montaj video. În bună măsură, montajul video e bine făcut, avînd rolul de a figura un soi de plonjeu al eroilor tineri în sinele dezechilibrat de drog. Partea cea mai reuşită, probabil, a acestui montaj e cea de climax din momentul ulterior uciderii involuntare a pruncului.

 

Miruna Runcan, Simultan, la Cluj,

în Observator cultural, nr. 172, 10-16 iunie 2003

 ***

     O primă surpriză plăcută a constituit-o faptul că, într-o metropolă culturală de mare autoritate, dar nu tocmai la zi cu exprimarea teatrală, precum Clujul, au apărut, în sfîrşit, tineri aproape furioşi, artişti care simt că definiţia teatrului, aşa cum le-a fost ea predată la şcoală, nu mai funcţionează, nu mai acoperă realitatea zilelor noastre. Şi care doresc să comunice cu contemporanii lor despre lucrurile pe care le trăiesc ei acum, nu despre cele pe care le vor fi trăit, cu decenii sau secole în urmă, personajele autorilor clasici. Mai îmbucurător pare faptul că un spectacol precum Trainspotting de Irwine Welsh a fost produs de Naţionalul clujean,. Droguri, sex, violenţă pe scena unui teatru naţional, într-un demers scenic care se străduieşte să demitizeze, să dezeroizeze, prin ironie, atitudini ce continuă să facă ravagii în lumea de azi, inclusiv în cea românească.

 

Victor Scoradeţ, Atelierul teatral românesc văzut de la Sfîntu Gheorghe,

în Litere, Arte, Idei, supliment cultural al Cotidianul, 7 iulie 2003


SLUGĂ LA DOI STĂPÂNI
de Carlo Goldoni
regia: Mona Marian
Data premierei: joi, 8 mai 2003

     În maniera tipică Monei Chirilă, Slugă la doi stăpâni nu este deloc un spectacol „inocent“. (...) Regizoarea a bricolat textul original al piesei, din raţiuni de durată a spectacolului, introducând însă, pentru potenţarea intrigii, momente de commedia dell'arte. Colajul nu se datorează unui capriciu, aşa cum s-ar putea crede. Se ştie că Goldoni a scris piesa special pentru faimosul actor Antonio Sacchi, interpret consacrat în epocă al rolului Truffaldino, specific commediei dell' arte.

 

Claudiu Groza, „Jucăuşul Goldoni şi „convertitul Irvine Welsh,

în Tribuna, nr. 18, 1-15 iunie 2003

 ***

     Mona Chirilă a ajuns la un stadiu al definirii clare a personalităţii ei artistice (ceea ce se observă, de altfel, şi în lucrul cu studenţii) şi o premieră pe un text de Carlo Goldoni, Slugă la doi stăpâni (...) nu mai e de natură să surprindă ca structură şi instrumentar artistic folosit. Mona Chirilă suprinde însă cu fiecare nou spectacol prin ceea ce vrea să spună şi, apoi, prin organizarea estetică a materialului.

 

Radu Bădilă, Goldoni şi lumea teatrului,

în Curierul Naţional, nr. 3715, 20 mai 2003

***

     Cu Slugă la doi stăpîni, Mona Chirilă renunţă la visceralitate şi grotesc, rămînînd în parametrii burlescului, oferindu-ne un spectacol cu „sclipici“, plin de umor sănătos, în care gagurile simple ale commediei dell'arte îşi au importanţa lor. O ofertă de bună dispoziţie. (...) Cu un colectiv de actori tineri şi talentaţi, Teatrul Naţional clujean poate văsli înainte plin de încredere, chiar dacă pe Canalul Morii nu alunecă (încă) nici o gondolă.

 

Radu Ţuculescu, Dumnezeu este un rîs etern...,

în Orizont cultural, Bucureşti, nr. 173, 17-23 iunie 2003