Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

TRAINSPOTTING
de Irvine Welsh; adaptare de Harry Gibson
regia: Sorin Misirianţu
Data premierei: vineri, 9 mai 2003

     Ca tematică şi limbaj, textul lui Welsh este greu de acceptat şi nu cred că avem public pentru asemenea piese. Cu toate acestea, Trainspotting se joacă cu sala plină, trezeşte un interes legitim, captează, şi biletele sînt vîndute cu mult înainte de spectacol. Explicaţia interesului stă în textul nou propus spectacorilor, stă în valoarea interpretărilor, stă în valoarea regiei semnate de Sorin Misirianţu. Un nume tînăr pe care am avut prilejul să-l remarcăm ca actor şi regizor. O facem din nou, deoarece modul în care exploatează scenic Trainspotting merită toată atenţia. Este vorba despre modul în care punctează şi scoate în evidenţă dramele individuale şi colective, relaţiile interumane mai mult sau mai puţin alterate, de un realism frapant.

 

Demostente Şofron, Trainspotting, un text şocant,

în Adevărul de Cluj, 20 mai 2003

 ***

     Sorin Misirianţu a folosit pentru spectacolul său un scenariu propriu, la care a lucrat vreo doi ani. Privat de mijloacele mult mai largi ale cinematografiei, dar şi ameninţat oarecum de emergenţa filmului în conştiinţa receptorilor, el a mizat pe expresivitatea actoricească. De aceea, spaţiul scenic are o aparenţă de neutralitate: e un patrulater alb, care poate întruchipa fie un club de noapte, fie un gang, fie o cameră aseptică de spital. Recuzita se reduce la două saltele, tot atîtea scaune, garouri şi seringi. Tensiunea explozivă a dramei se construieşte din stările excesive ale personajelor, din jocul de lumini - mereu lumini brutale, roşu, verde, violet - şi din muzica delirantă, precum hipnotizanţii ochi ai şarpelui Kaa. Fanteziile toxice ale eroilor sînt proiectate pe monitoare video, spectatorul avînd senzaţia că penetrează creierul acestora.

 

Claudiu Groza, „Jucăuşul“ Goldoni şi „convertitul Irvine Welsh,

în Tribuna, serie nouă, anul II, nr. 18, 1-15 iunie 2003

***

     Trainspotting e compus în sala studio îmbrăcată într-un alb proaspăt şi are ca adjuvant de metodă pentru lectura regizorală un ansamblu de monitoare TV pe care se succed, în diverse momente-cheie, fragmente de montaj video. În bună măsură, montajul video e bine făcut, avînd rolul de a figura un soi de plonjeu al eroilor tineri în sinele dezechilibrat de drog. Partea cea mai reuşită, probabil, a acestui montaj e cea de climax din momentul ulterior uciderii involuntare a pruncului.

 

Miruna Runcan, Simultan, la Cluj,

în Observator cultural, nr. 172, 10-16 iunie 2003

 ***

     O primă surpriză plăcută a constituit-o faptul că, într-o metropolă culturală de mare autoritate, dar nu tocmai la zi cu exprimarea teatrală, precum Clujul, au apărut, în sfîrşit, tineri aproape furioşi, artişti care simt că definiţia teatrului, aşa cum le-a fost ea predată la şcoală, nu mai funcţionează, nu mai acoperă realitatea zilelor noastre. Şi care doresc să comunice cu contemporanii lor despre lucrurile pe care le trăiesc ei acum, nu despre cele pe care le vor fi trăit, cu decenii sau secole în urmă, personajele autorilor clasici. Mai îmbucurător pare faptul că un spectacol precum Trainspotting de Irwine Welsh a fost produs de Naţionalul clujean,. Droguri, sex, violenţă pe scena unui teatru naţional, într-un demers scenic care se străduieşte să demitizeze, să dezeroizeze, prin ironie, atitudini ce continuă să facă ravagii în lumea de azi, inclusiv în cea românească.

 

Victor Scoradeţ, Atelierul teatral românesc văzut de la Sfîntu Gheorghe,

în Litere, Arte, Idei, supliment cultural al Cotidianul, 7 iulie 2003


SLUGĂ LA DOI STĂPÂNI
de Carlo Goldoni
regia: Mona Marian
Data premierei: joi, 8 mai 2003

     În maniera tipică Monei Chirilă, Slugă la doi stăpâni nu este deloc un spectacol „inocent“. (...) Regizoarea a bricolat textul original al piesei, din raţiuni de durată a spectacolului, introducând însă, pentru potenţarea intrigii, momente de commedia dell'arte. Colajul nu se datorează unui capriciu, aşa cum s-ar putea crede. Se ştie că Goldoni a scris piesa special pentru faimosul actor Antonio Sacchi, interpret consacrat în epocă al rolului Truffaldino, specific commediei dell' arte.

 

Claudiu Groza, „Jucăuşul Goldoni şi „convertitul Irvine Welsh,

în Tribuna, nr. 18, 1-15 iunie 2003

 ***

     Mona Chirilă a ajuns la un stadiu al definirii clare a personalităţii ei artistice (ceea ce se observă, de altfel, şi în lucrul cu studenţii) şi o premieră pe un text de Carlo Goldoni, Slugă la doi stăpâni (...) nu mai e de natură să surprindă ca structură şi instrumentar artistic folosit. Mona Chirilă suprinde însă cu fiecare nou spectacol prin ceea ce vrea să spună şi, apoi, prin organizarea estetică a materialului.

 

Radu Bădilă, Goldoni şi lumea teatrului,

în Curierul Naţional, nr. 3715, 20 mai 2003

***

     Cu Slugă la doi stăpîni, Mona Chirilă renunţă la visceralitate şi grotesc, rămînînd în parametrii burlescului, oferindu-ne un spectacol cu „sclipici“, plin de umor sănătos, în care gagurile simple ale commediei dell'arte îşi au importanţa lor. O ofertă de bună dispoziţie. (...) Cu un colectiv de actori tineri şi talentaţi, Teatrul Naţional clujean poate văsli înainte plin de încredere, chiar dacă pe Canalul Morii nu alunecă (încă) nici o gondolă.

 

Radu Ţuculescu, Dumnezeu este un rîs etern...,

în Orizont cultural, Bucureşti, nr. 173, 17-23 iunie 2003


BOLNAVUL ÎNCHIPUIT
de Molière
regia: Sanda Manu
Data premierei: duminică, 10 noiembrie 2002

     ... Prin spectacolul Bolnavul închipuit de Molière Sanda Manu şi-a dorit, mai cu seamă, să facă publicul să râdă. Nu încape îndoială că Sanda Manu şi-a atins scopul, iar râsul e provocat cu ajutorul unor mijloace de bună calitate, cu atenţie căutat, produs al gândirii unui om de teatru cu mare experienţă. Bolnavul închipuit mi se pare, din acest punct de vedere, un spectacol polemic şi un spectacol, provocare. Într-o vreme în care, într-o inconştientă concurenţă, televiziunile, chiar teatrele şi, recent marele ecran se străduiesc să acrediteze ideea că nu se poate râde decât punând la bătaie mijloace grosiere, Sanda Manu ne arată că putem să ne amuzăm sănătos urmărind un spectacol de teatru a cărui veselie derivă din bun gust şi atentă supraveghere a mijloacelor comicului.

 

Mircea Morariu, Parodie rafinată,

în Familia, nr. 1 / 2003 

***

    Cea mai profundă şi mai evidentă realizare a spectacolului e însă armonia stilistică a întregii reprezentaţii, concretizată în jocul dedicat şi rafinat al tuturor membrilor echipei, de la protagonist pînă la ultimul corist. [...]

     Un spectacol relaxant şi fermecător, cu evidentă priză la public dar şi cu o calitate teatrală şi plastică de porţelan subţire, grafitat atent. Bolnavul închipuit mi se pare o provocare neaşteptată, plină de vitalitate, a şcolii româneşti clasice de regie la adresa şcolii tinere, oricare va fi fiind aceea...

 

Miruna Runcan, Zglobie, ipohondria dansa,

în Observator cultural, nr. 147-148, 17-31 decembrie 2002

***  

     Trebuie să o spunem de la bun început, spectacolul Teatrului Naţional din Cluj cu Bolnavul închipuit este, alături de Hamlet-ul lui Vlad Mugur, una dintre cele mai însemnate reprezentaţii din ultimii ani. Acum avem de-a face cu un moment de maximă cotă interpretativă, fiindu-ne oferită măsura a ceea ce ne aşteptăm a se întâmpla mai des pe binecunoscuta scenă transilvană.

 

Sorin Crişan, Să mori ca Molière pe scenă,

în Teatrul azi, nr. 3-4-5 / 2003 

***

     Totul se subordonează actorului în spectacolul Sandei Manu, ceea ce nu constituie o noutate pentru cunoscuta regizoare bucureşteană, care are reputaţie de mare pedagog, preocupat îndeosebi de latura uman-formativă a creaţiei teatrale. (În acest sens, montarea de la Cluj funcţionează ca o adevărată „şcoală ludică“ în interiorul instituţiei Teatrului Naţional). Interpreţii personajelor moliereşti cîntă, dansează, sporovăiesc, cu o vervă rară, ce mărturiseşte, indirect, despre încrederea avută în directivele de scenă şi reuşita finală a spectacolului...

 

Anca Haţiegan, Bolnavul închipuit,

în Steaua, nr. 11-12 / 2002 

***

     În versiunea propusă de Sanda Manu, comedia lui Molière se construieşte ca un spectacol luxuriant, în care sunetele şi culorile, ritmul acţiunii şi interacţiunea personajelor tind să copleşească spectatorul, ţintuindu-l în scaun şi provocînd empatia acestuia. (...) Bolnavul închipuit este un spectacol asemănător unei jungle tropicale, în care sunetele şi culorile care te năpădesc te obligă să stai mereu cu atenţia trează. Un spectacol Fauvist, în cele din urmă, dar care nu şochează, ci convinge.

 

Claudiu Groza, Molière. În jungla scenei,

în Ziua de Transilvania, nr. 3198, 16 noiembrie 2002